Nu se poate!

Cât am trăit în România comunistă mi-a fost totdeauna teamă de uniforme pentru că aveau toate pe epoleți însemnele fricii. Cei cu table pe umeri te puteau înjura sau chiar pocni din te miri ce, iar cei cu stele puteau să cotrobăie cum voiau prin dosarul vieții tale, în care tu habar n-aveai ce stă scris.
Am fost foarte surprins când l-am văzut pe tovarășul Maior intrând în camera de urgență îmbrăcat în costum de paradă. Făcusem armata și fiind și eu în uniforma mea albă de spital, cu bonetă pe cap, l-am salutat instinctiv și militărește. Mi-a zâmbit cald, părintește aproape, și mi-a spus glumeț dar ferm:
– Pe loc repaus, doctore. Uite, am venit cu soția care trebuie să nască. Tocmai i s-a rupt apa și eu sunt sigur că e băiat. Nu știi de câți ani îl așteptăm.
Doamna Maior era o femeie la 40 de ani, plinuță cum sunt toate gravidele, îmbrăcată într-o rochie largă care îi ascundea abdomenul bombat. Avea pregătite toate cele necesare pentru statul în spital: papucei, pijamale, capot de casă. Până și schimburi pentru copil ceea ce m-a surprins profund. Erau vremuri în care sexul copilului nu se cunoștea, nu existau sonograme, iar nașterea în sine era considerată o aventură periculoasă atât pentru mamă, cât și pentru nou născut. Conform superstițiilor nu era bine să cumperi scutece și hăinuțe până nu apărea copilul. Am avut un moment de pauză așteptând ca după tovarășul Maior să apară imediat unul din șefii mei, așa cum se cădea gradului. Eram foarte tânăr, abia venit de la specializare și știam că pentru început va trebui să stau în banca mea și să mă mulțumesc cu nevestele subofițerilor și cu țigăncile din Gârcin. Ajungeai cu greu să tratezi soțiile, fiicele sau amantele persoanelor importante, care ajutau la formarea unor relații înalte ce te puteau ajuta și propulsa în viață. Cele mai căutate și curtate erau totuși pacientele care lucrau la stațiile de benzină, magazinele alimentare și chiar vânzătoarele din librării. Criza era atât de profundă încât nemaiavând mâncare, benzină și multe altele, oamenii care voiau să-și salveze sufletele se retrăseseră în ficțiunea cărților și în puțină cultură.
Habar n-am avut atunci că tovarășul Maior lucra chiar la secția pașapoarte a Miliției.  Doamna Maior se dezbrăca deja după paravan.
– Sunt gata doctore, mi-a spus zglobie soția Maiorului, o femeie draguță, coafată proaspăt, cu față încă tânără, dar puternic fardată.
– A avut cineva grijă de dumnevoastră în timpul sarcinii? am tatonat eu timid terenul.
– Nu, doctore, a răspuns pentru ea tov. Maior. Soția mea e o femeie sensibilă și îi e cam frică de doctori. Am zis să nu se traumatizeze prea tare până vine nașterea… A suferit destul.
Nimic nou pentru mine. Mai mult de jumătate din cele ce veneau să nască n-aveau nicio grijă prenatală. Era pe la mijlocul anilor optzeci când încă nu văzusem cum arată un ecograf și niciun test de sarcină, așa cum se fac astăzi. Testele de sarcină se făceau doar în spital și acelea pe broscoi. Istoricul test se numea Galli-Mainini și bieții broscoi erau epuizați deja de câte teste se făcuseră pe ei. Îi auzeam noaptea orăcăind triști în laboratorul spitalului. Pe vremea aceea avorturile erau complet interzise, iar femeile își ascundeau sarcinile nedorite și își provocau avorturi ilegale periculoase evitând spitalele.
Noi eram mai speriați de uniforme ca niciodată. Eu aveam, însă, în față un cuplu care-și dorea mult un copil și care trecuse prin nenumărate tratamente de sterilitate. Eram și speriat și înduioșat în același timp. Până să-mi clarific sentimentele, doamna Maior s-a urcat pe masa de consultații și atunci mi-am pus mănușile, profesional, mi-am luat inima în dinți și am examinat-o. Pe măsură ce-o examinam cred că fața mea a trecut prin nenumărate forme de expresie, unele mai bizare ca altele, transformări care nu au rămas neobservate de tov. Maior.
– E ceva în neregulă doctore?
– Când ați avut doamnă ultimul ciclu? îndrăznesc să întreb totuși.
– Exact acum nouă luni. Am înregistrat totul într-un carnețel. După patru luni copilul a început să miște, burta a crescut frumos și în dimineață asta mi s-a rupt apa.
– Vă rog, relaxați-vă abdomenul. Mai încerc o dată.
O examinez din nou să fiu sigur că nu mi se pare. Nici urmă de uter gravid la termen, organ imens care nu poate să-ți scape. Abdomenul relaxat al doamnei era bombat, ce-i drept, dar nu din cauza uterului gravid. Uterul era mic cât o lămâie, atât cât e unul normal și negravid. Mi-am dat jos încet mănușile, cu spatele la ei, gândindu-mă ce și cum să le spun. Citisem despre astfel de cazuri, dar era pentru prima dată când întâlneam unul. Evitând să-i privesc în ochi le-am spus simplu alegându-mi atent cuvintele:
– Îmi pare foarte rău, doamnă, dar nu cred că sunteți gravidă.
Cuvintele mele au căzut  greu ca niște pietre.
– Asta chiar nu se poate! Spuse tov. Maior cu un amestec de totală derută și enervare. Despre ce vorbești mata? Am venit aici să nască și-mi spui că n-are ce să nască? Asta-i culmea! Nu înțelegi că i s-a rupt apa? Vreau un doctor cu experiență!  Cine-i șef la sala de naștere?
– Doctorul Fodor, dacă doriți îl chem.
– Neapărat!
Am ieșit în vârful picioarelor în timp ce doamna se îmbrăca nedumerită și cu lacrimi în ochi. Îmi era efectiv milă de ei și aș fi vrut să pot face atunci pe loc o minune care să repare acea confuzie biologică în care trăiseră nouă luni. Când află crudul adevărul sau o veste proastă cel mai rău reacționează bărbații. Femeile le iau mai ușor pe toate. E uimitor cum reușesc uneori să ignore complet semnale care vin tocmai dinăuntrul corpului lor. Sau cum reușesc să le interpreteze. Femeile care-și doresc și așteaptă foarte mult un copil care nu vine pot intra brusc într-o stare falsă de sarcină care le invadează total ființa. Corpul ține pasul cu subconștientul și, supus, mimează toate transformările prin care trece o femeie în cele nouă luni. Au grețuri primele trei luni, simt mișcările copilului care, de fapt, sunt gazele intestinale, mănâncă pentru doi, fac burtă și, după cum am văzut, li se poate rupe și apa, care e de fapt o pierdere bruscă de urină. Astăzi e mult mai greu să vezi asemenea cazuri de sarcini „psihologice” datorită testelor la îndemâna oricui și a ecografului, care le opresc din visare înainte de-a trece cele nouă luni.
Când m-am întors cu șeful meu, care-l cunoștea pe Maior, acesta plecase împreună cu soția lui. Am rămas cu un gust straniu și am regretat că nu mi-au dat șansa să le vorbesc mai mult.
După câțiva ani, în care treptat luasem hotărârea de-a fugi din țară, m-am înscris într-o excursie în Iugoslavia, pe coasta Dalmației. Auzisem că de acolo s-ar putea trece în Italia. Am așteptat un răspuns câteva luni, timp în care nimeni nu m-a băgat în seamă. Cu două săptămâni înainte de posibila excursie mi-am luat inima în dinți și am cerut o audiență la serviciul de pașapoarte al Miliției. Spre surprinderea mea, audiența mi s-a acordat repede. Ajutasem și eu între timp destule neveste de milițieni. M-am îmbrăcat frumos la costum și cravată și iată-mă așteptând la Miliție într-un hol rece și auster. Când vezi atâtea uniforme albastre în jur ajungi, parcă, să devii și mai alergic la ele și, deși încă n-ai făcut nimic rău, sentimentul stupid de vinovăție automată ți se amplifică. De asta cred că te și lăsau să aștepți atâta. Sunt chemat după o oră și mă trezesc în fața aceluiași tov. Maior care între timp avansase. Îmi răsfoia distrat dosarul fără să mă privească.
– Ia loc, doctore. Ia spune, câți copii ai mai adus pe lume? Crește natalitate în județul nostru?
Tac și, zâmbind strâmb, fac semn cu mâna că așa și așa. Nu-i prea place.
– Și zici că vrei un pașaport pentru Coasta Dalmației? Am confirmat dând simplu din cap. Nu-mi venea pe buze nici un cuvânt. Între timp, el și-a aprins o țigară, a tras adânc în piept și m-a privit atent peste ochelari.
– De ce vrei dumneata sa pleci atât de departe? Litoralul nostru nu mai e bun? Da,da, înțeleg. Vrei să vezi și altceva, e normal. Dar de ce Coasta Dalmației?
Am ridicat din umeri a „știu și eu…”, ca și cum aș fi ales excursia aceea dând cu banul.
– De ce nu Uniunea Sovietică? La Soci, la Odesa. Au rușii un litoral splendid, am fost acolo. Nu? Atunci partea asiatică, Tașkent, Buhara, Samarkand. Să nu mai vorbesc de Leningrad, Moscova. E o țară mare, foarte diversă. Când dorești, o dată pe an!
Tovarășul Maior părea un ghid turist pus pe bășcălie.
– O să mă gândesc. Vă mulțumesc! M-am ridicat și m-am îndreptat spre ieșire. Când am ajuns la ușă Maior a mai spus zâmbind:
– Doctore, am uitat să-ți spun că am o fetiță de doi ani. E drept că a trebuit să ajungem în Anglia ca să reușim. O țară foarte rece și austeră, crede-mă, dar cu doctori buni. Pentru cei de aici, dumneata ești destul de bun și nu vrem să te pierdem.
Am ieșit de acolo cu un gust rău, dar după trei săptămâni m-am înscris într-o excursie în Țările Baltice. Orice schimbare era bună, mai ales că auzisem de unul care reușise să fugă din Tallinn urcându-se pe vaporul de Helsinki.

(sursa foto: dreamgeek.ro)