Nașterea mea misterioasă

Zodiace, semne, credințe

Părinți mei erau profesori la țară, iar mama, fiind gravidă cu mine în luna a noua, nu cred că se gândeau deloc cum și unde își vor petrece anul acela Revelionul și în nici un caz  în ce semn al horoscopului mă voi naște eu. Nimeni nu-și bătea atunci capul cu horoscoape sau zodiace.  Se presupunea că sunt aprioric interzise, la fel ca religia sau orice credință ce ne putea lega de trecutul burghez, care trebuia șters cu buretele. Era în decembrie 1953, perioada comunismului radical, distructiv, în plus și cea mai grea iarnă de la război încoace. Oamenilor le era mult mai frică de teroarea comunismului decât de toanele naturii. Drumurile erau blocate de zăpezi mari și în tot raionul Bistrița nu erau mai mult de zece mașini de salvare, rămase din lotul de dinainte de război. Mama n-a fost decât de două-trei ori la doctorul din comună, care mi-a ascultat inima cu un fel de pâlnie și i-a  spus să mănânce bine și să stea în casă la căldură. I-a mai spus că va naște în jur de Crăciun sau Anul Nou, pentru a fi cât mai exact. Era undeva în sat o moașă, dar n-avea cum să ajungă până la noi. Când mamei i-au început durerile, tata, alunecând pe zăpadă și gheață, a alergat la poștă și a chemat salvarea de la Bistrița, oraș care era la douăzeci de kilometri, unde exista o maternitate cu doi doctori. Faptul că Salvarea a ajuns după vreo cinci ore, la doar 8 ani după război, în timpul acelor ani în care bunicul era considerat chiabur, iar tata fusese închis politic aproape un an,  mă face să cred că trăiam încă într-o lume cu urme vagi de organizare și chiar umanism. Bunicii și străbunicii din partea mamei trăiau cu toții și aveau să mă aștepte să-i cunosc. Longevivi încăpățânați între secole, imperii și orânduiri, de care noi aveam să spunem mai apoi că au trăit atâta pentru că n-au avut stres în viață. Bunicii și străbunicii cu două războaie peste ei și începutul comunismului, părinții cu ultimul război și tot comunismul de la un cap la altul. Veneam din urmă noi, ”the babyboomers”,   generația care crede că a inventat ”stresul” și nemurirea.
Mașina salvării avea lanțuri la roți, dar cu toate astea a derapat rău de tot undeva între Bârla și Mărișel, două sate în jurul cărora s-au plămădit în sute de ani cromozomii veniți din partea mamei. Tatăl meu avea să-mi arate apoi de nenumărate ori curba și șanțul în care ne împotmolisem cu toții și unde era să mă nasc la -25 C.  Mama aproape că leșinase din cauza durerilor și le spunea că simte că ceva iese afară din ea. Adică eu. Oricât s-au opintit cei câțiva oameni care se adunaseră acolo, salvarea a continuat să derapeze aproape răsturnată. Noroc cu unul din țăranii din sat care a scos din grajd o pereche de boi, rămași ca prin minune neconfiscați, care au reușit să tragă din șanț mașina salvării. Mama a născut foarte greu, la puțin timp după ce am ajuns în spital.  Problema e că, din cauza întunericului lăsat repede, a emoțiilor acelei zile și a vremurilor crude care nu credeau în nimic, nimeni nu-și mai aduce aminte exact în ce zi și mai ales pe la ce oră m-am născut. Turla catedralei germane din Bistrița arăta timpul exact și bătea regulat clopotul oră de oră de vreo patru sute de ani, dar nimeni n-avea timp și chef să mai măsoare sau înregistreze un asemenea  detaliu. Nu e sigur dacă m-am născut în 30 sau 31 decembrie, iar de oră să nu mai vorbim. Așa că știu doar că sunt în mare Capricorn, după calendarul european și Șarpe, după cel chinezesc, fără detalii și precizări mai clare.  Ori într-un zodiac detaliile sunt importante. ”Ascendentul” meu, care se calculează după ora nașterii va rămâne un mister, cu care m-am împăcat foarte ușor.
De-abia după venirea în America am avut curiozitatea semnului meu. Asta bineînțeles după ce am ajuns la ananghie și au început să mi se întâmple lucruri cu adevărat ciudate, greu de explicat. Câțiva pricepuți, și sunt o mulțime, au intervenit și au încercat să găsească explicații în semnul meu. Curios am căutat în Zodiacul chinezesc și în cel european semnele celor pe care îi cunoșteam bine și ale celor din familie. Am realizat că există un sâmbure de adevăr în toată această poveste zodiacală. Ca acel sâmbure de prună pus de ardeleni în țuică, care poate schimba tot gustul băuturii. Fără îndoială că ne naștem între Lună, Soare și o mulțime de planete care se mișcă alandala deasupra capetelor noastre și a căror aliniere probabil că-și pune amprenta asupra firii și destinului nostru. Poate de asta suntem atât de diferiți unii de alții și uneori atât de asemănători.
Îmi amintesc de perplexitatea mamei mele cărei îi ceream tam-nisam prin telefon  din Canada detalii despre nașterea mea. Nu-și mai amintea decât că a fost oribil. L-am cerut și pe tata la telefon, insistând asupra orei la care m-am născut. O prietenă americancă tocmai încerca să-mi facă horoscopul și nu-i venea să creadă că, venind dintr-o țară europeană oarecum civilizată, nimeni din familie nu-și mai amintește exact data și ora la care s-a născut băiatul. Bineînțeles că pe ai mei i-am îngrijorat. Era prin 1990, de-abia emigrasem și o duceam foarte greu în America. M-au întrebat amândoi dacă sunt în toate mințile și dacă nu ar fi mai bine să mă întorc acolo unde mi s-au hotărât ”semnele”. Nașterea mea avea să devină până la urmă un adevărat fals public. Mama a stat în spital cu complicații aproape o săptămână, eu am fost cam albastru câteva zile în incubator,  iar tatăl meu a declarat la Sfatul Popular că m-am născut pe 1 ianuarie pentru a sări un an și pentru a mă scăpa de o luare în armată la 18  ani. Ceea ce s-a dovedit folositor până la urmă și fără repercusiuni asupra Zodiacului meu rămas în suspans. Bunicile mele, rămase acasă, s-au rugat pentru noi în fața icoanelor, iar una din străbunici ne-a descântat în cărbuni, așa cum se făcea cu sute și mii de ani în urmă.

A doua mea naștere în America a fost un proces treptat și mult mai traumatizant decât prima. Unii spun că există un horoscop al emigrantului, dar nu mai sunt curios în ce semn aș cădea.
Ultima dată când aș mai fi putut să-mi lămuresc zodiacul a fost acum trei ani când tata m-a felicitat de ziua mea. Mama era paralizată în pat de aproape patru ani. Avea și un picior amputat, pe care continua încă să-l simtă și s-o doară, dar avea mintea limpede și clară. Despre piciorul lipsă zicea că e solul ei trimis înainte în recunoaștere. Tata a pus-o la telefon și, find ziua mea, am încercat să ne păstrăm umorul. „Tot mai vrei să știi când te-ai născut, băiete…?” m-a întrebat ea. Mă miram că-și mai aduce aminte de detaliul ăsta. Cât mama a fost la pat i-am vizitat în fiecare an. O țineam de mână și de vorbă, două-trei zile,  în rest vorbeam cu ei săptămânal, le trimiteam niște bani și încurajările mele din America. Anul ăsta, într-o dimineață de mai, m-a sunat sora mea care mi-a spus că mama s-a dus în somn. Salvarea ar fi venit în câteva minute dar tata n-a mai chemat-o. Înainte de-a se culca, mama s-a uitat la un episod din ”Dallas”, telenovela ei preferată încă înainte de-a pleca eu departe și pe care o revedea cu plăcere de douăzeci de ani. În 1993, când m-am întors înapoi din America pentru prima dată, am avut cea mai emoționantă revedere cu ai mei. Nu ne văzuserăm de peste trei ani. Eu trecusem prin coșmarul emigrației mele americane și canadiene, ei încă trăiau în coșmarul tranziției între lumi. Când am ajuns de la aeroport mama m-a îmbrățișat în lacrimi, m-a ținut de mână câteva minute bune să se convingă că exist, mi-a dat ceva de mâncare, apoi mi-a spus simplu ”acum să ne scuzi puțin că începe „Dallasul”. Mâncam și mă uitam la ei de parcă nu plecasem niciodată.

Sora mea mi-a mai spus în acea zi de mai că mama s-a stins liniștit, în somn, pe la două și jumătate dimineața.

(va urma)