Make love not children!

Știam că n-avem încotro și că va trebui până la urmă să ne servim și patria. De armată nu scăpa nimeni, nici măcar doctorii. Am și astăzi o poză de grup de atunci în care nu m-au mai recunoscut nici părinții. Uniformele, chipiurile, privirile sobre și alinierea forțată într-o lume care nu ni se potrivea ne uniformizaseră până la nerecunoaștere. Armata pentru doctori dura atunci patru luni și nimeni nu știa clar ce trebuia să învățăm acolo, în afara pasului de defilare, a salutului milităresc și deprinderea unei discipline caraghioase în care nu mai credea nimeni. Cei din generația imediat de după noi aveau s-o pățească mult mai rău. Dacă intrau la facultate făceau nouă luni de armată grea, iar fetele erau militarizate în timpul facultății, fără scutire, indiferent dacă erau răcite, pe ciclu sau chiar gravide. Selecția nenaturală începea devreme. Cei care nu intrau la facultate după liceu, pierdeau șansa de-a mai intra în tagma intelectualilor cu diplomă și erau recrutați la 18 ani pentru un an și patru luni, timp în care se alegeau cu câteva tatuaje strâmbe făcute la beție și cu o derută existențială din care nu mai puteau ieși. Fabricile și ogoarele patriei urmau să-i înghită lacome de cum erau lăsați la vatră. Vremea când armata te făcea bărbat trecuse. Ce intuiție fantastică avusese tatăl meu în decembrie 1953 când mă ținuse ascuns vreo două zile doar ca să-mi declare nașterea pe 1 ianuarie, în anul următor. Făcuse asta, zicea el, doar pentru a mă scăpa de armată.

Cu Manu am fost coleg de medicina și am făcut împreună și serviciul militar. Era perioada hippie iar Manu venise în unitatea militară din Bacău cu niște plete lungi pe umeri și o barbă de un cot. L-am văzut intrând în cazarmă mândru ca un beatnic . Avea niște ochelari de soare rotunzi, pantaloni trapez jos largi de o jumătate de metru și un tricou cu ”Make love, not war”. Semăna cu John Lennon de pe coperta acelui disc în care pășeau toți patru pe trecerea de pietoni din Abey Road. Au vrut să-l aresteze și să-l bage direct la carceră, dar el era încă un civil nenorocit care doar încerca să-i imite pe ticăloșii de capitaliști împotriva cărora armata română se pregătea să apere marile cuceriri ale comunismului, despre care încă nimeni nu știa unde stau ascunse. Când a ieșit din baraca de recepție a recruților, Manu părea alt om, în uniformă, tuns zero, fără barbă, fără ochelarii rotunzi care îi fuseseră confiscați împreună cu tricoul ”make love not war” cu tot, ca material subversiv și provocator . Cum adică ”make love”, a răcnit la el un sergent mai educat, „voi credeți c-ați venit aici să vă regulați?”. Am descoperit repede că în cazarmă nu exista nicio femeie și, pentru prima dată în scurta noastră existență, aveam să trecem printr-o perioadă în care femeile erau complet eliminate din viața noastră. Mulți eram deja căsătoriți, aveam copii mici și ne învățaserăm deja cu ceea ce femeia poate aduce în viața unui bărbat tânăr.

În primele zile ne scoteau diminețile afară și căpitanul ne inspecta cinic uniformele și frizurile care mereu erau neregulamentare. Ba mustățile și perciunii coborau prea jos, ba părul ascuns în bonete era prea lung. După două zile ne-am adunat tot plutonul de doctori neinstruiți în baia comună unde ne-am tuns la zero și ne-am ras unii pe alții în cap. A doua zi căpitanul turba de furie pentru că știa că armata n-are în dotare peruci regulamentare și orice ar fi făcut nu putea să facă nimic să ne crească părul la loc. „O să am grijă să vă blestemați zilele, ne-a spus el, după care ne-a ținut în pas alergător o oră. Știam de la cei din turele de dinainte că lucrurile nu stau chiar atât de dramatic și că trebuia doar să nu sărim calul prea tare. „Cal” cu care ne învățasem deja din liceu și facultate și care te lovea cu copita doar dacă îl iritai prea tare. Până la urmă părul ne-a crescut la loc, treptat, cum crește părul, iar cele patru luni de armată au fost ca o vacanță stranie într-o tabără bizară, în care cel mai bun lucru era că nu trebuia să gândim prea mult, nici să ne mai batem capul cu prea multe. Privilegiu de care nu aveam să ne mai bucurăm nicicând în viață. Când am terminat și am depus jurământul, un jurământ cu totul altfel decât cel hipocratic, unora li s-a părut că armata se terminase.

Manu dormea chiar în patul de deasupra mea și m-am bucurat că nimerisem cu el pentru că era un tip liniștit și educat, plus că nu sforăia și nu juca poker sau table noaptea. Fusesem un timp colegi de grupă și de cămin la Cluj. Până s-a căsătorit cu Dana, o colegă de-a noastră, după care s-au mutat la căminul de familiști. S-au cuplat din anul întâi când aveau doar 19 ani. Ajunși în Cluj în sfârșit, scăpasem cu toții de paza nesuferită a părinților care ne spuneau un singur lucru: abstinență, măi copii, până vă căsătoriți și ajungeți și voi oameni.

Manu și Dana, care fuseseră și colegi de liceu în același oraș s-au îndrăgostit nebunește din primele săptămâni de facultate și nimeni n-a mai putut să-i despartă de atunci. Serile, după ce terminau cu tocitul anatomiei din niște cărți vechi din 1945, subliniate și sfâșiate de câteva generații, ieșeau la plimbare pe aleea dintre căminele studențești de la Observator și puteai să-i vezi cum își sfâșiau buzele și hainele de pe ei între copacii din apropiere. Golanii de la căminul de veterinară mai strigau de la ferestre „fute-o, mă!”, dar lor nu le păsa. În anul acela Dana a rămas gravidă și ei au fost primii din anul nostru care s-au căsătorit și au făcut un copil pe care, timp de cinci ani, l-au crescut cu rândul părinții lor. În anul întâi, cu toată presiunea care era pe noi, mulți colegi se cuplaseră la fel ca ei și în anul doi a fost o epidemie de căsătorii între mediciniști. Fiind o facultate lungă, unele s-au destrămat de prin anul cinci sau șase când eram chemați ca martori la divorțuri. Manu și Dana au rămas același cuplu fericit și au ajuns împreună la Arad, oraș aflat departe de Bacău, unde era unitatea militară a doctorilor.

În prima lună de armată n-aveam voie să ieșim din cazarmă, nici să vedem pe nimeni din viața noastră civilă. Manu era cel mai nefericit dintre noi și ținea în buzunarul tunicii poza lui Dana și-a fetiței lor, de parcă plecasem la război. Liniștește-te omule, îi spuneam eu! Mai sunt doar 12 zile și ne vin nevestele la vorbitor. Ba mai mult, aflasem că celor căsătoriți li se va da o permisie în oraș de o jumătate de zi. Armata română era până la urmă înțelegătoare și nu voia să dezbine familia, folositoare societății și mai ales procreației.

Când s-a împlinit luna, Dana era la poarta cazărmii cu mâncare pentru Manu, o sticlă de vin bun și în mână cu cheia unei camera de hotel din central Bacăului. Soția mea de-atunci, colegă de-a noastră, cu care mă căsătorisem în ultimul an, mă aștepta și ea. Hotelul din centrul Bacăului a fost ocupat în ziua aceea și seara pe la șase, când trebuia să ne întoarcem la cazarmă, eram aproape un pluton, încolonați în fața hotelului, încheiați neregulamentar la nasturi, și fericiți și triști, într-un amestec ciudat și îmbătător. Manu avea lacrimi în ochi pentru că până la Arad era cale lungă și mai rămăseseră trei luni. Eu locuind mai aproape de Bacău, am învățat să fac rost de permisii mai dese, contra câtorva pachete de Kent sau câte-o sticlă de whisky. Armata nu era deloc incoruptibilă. Uneori săream pe gratis gardul cazărmii după cursurile de după masă, unde învățam cum să tratăm rănile bolnavilor care ar fi supraviețuit unui atac nuclear sau chimic. Mergeam la o crâșmă semiclandestină din fundul unei grădini apropiate unde mâncam o ciorbă de burtă și beam câte-o bere.

Singurul care n-avea curajul să sară gardul era unul Istvan din Miercurea Ciuc. Omul se comporta uneori foarte ciudat, de parcă nu ne mai cunoștea. Dormea în patul de lângă noi și îmi spunea mie Manu și lui Manu, Sânge, așa cum eu am fost totdeauna numit în Cluj. Uneori vorbea românește foarte bine, alteori foarte stricat. Îl lăsam în pace pentru că nu toți cei veniți acolo se adaptaseră vieții de cazarmă. De-abia după trei-patru ani am înțeles ce se întâmpla atunci cu Istvan. Plimbându-mă într-o vară pe plaja din Mamaia în civil, la nudiști, m-am trezit cu doi tipi identici în față, pe care-i știam bine. Istvan avea un frate geamăn, erau căsătoriți amândoi, erau amândoi dentiști și am priceput că au făcut armata cu rândul. Mai târziu aveau să emigreze în Los Angeles unde și-au deschis împreună un cabinet numit ”Twin dental”. Pacienții lor nu cred că știu niciodată care le începe sau termină plomba. Oricum, atunci la Bacău nu s-a prins nimeni.

După două trei luni începusem să ne obișnuim cu armata. Jucam seara fotbal, fumam pe ascuns în dormitorul de optzeci de paturi, în care uneori apăreau navete de bere și poze porno care habar n-am cum ajungeau acolo, pentru că pornografia era interzisă și nici nu ne făcea bine fizic sau spiritual. Bineînțeles că, începând de la cinci dimineața, ne instruiau totuși. Am făcut mici exerciții de trageri cu AKM-ul, câteva manevre interesante de tactică rămase din primul război mondial, am participat la ajutarea unui sat inundat de lângă Bacău, am cules mere și porumb. În general se fereau ca doctorii să fie folosiți în servicii în care era nevoie de arme și muniție reală.

Manu devenise destul de absent și trist. Mă invidia pentru că eu mai plecam uneori de vineri seara până duminică la Brașov, unde fetița mea de doi ani creștea văzând cu ochii. La un moment dat, comandamentul a decis că vom fi folosiți și noi la paza cazărmii militare. Inginerii de la artilerie, care ne urau pentru că ei făceau șase luni de armată și lustruiau toată ziua niște tunuri ruginite, plecaseră în manevre secrete la un cunoscut poligon de tragere de lângă Făgăraș. Acolo consumau obuzele care nu ajunseseră în războaiele din Africa sau Asia, locuri în care știam că țara noastră exporta din greu grâu și tehnologie. Căpitanul ne spusese asta la un moment dat, mândru că patria câștiga mai mult decât orice din exportul de arme. „De cea mai bună calitate”, a mai adăugat el.

La Brașov și în zonele muntoase din jur era plin de fabrici imense de tractoare, camioane, motorete, biciclete, baterii, bujii și rulmenți din care, după asamblarea produselor, puteau ieși tancuri, tunuri, Kalșnikoave, gloanțe, obuze și rachete. În primele mele luni ca doctor la Zărnești, într-una din fabricile de baterii a explodat depozitul de katiușe, sfâșiind câteva zeci de bărbați care au fost trimiși acasă în sicrie sigilate. La scurtă vreme după armata din Bacău, aveam să fiu trimis să fac controale ginecologice la Metrom, una din aceste fabrici de biciclete, bazooci și aruncătoare de mine, unde lucrau mii de femei. Erau aduse la controlul ginecologic încolonate, nu neapărat pentru un Papanicolau sau control ginecologic, ci pentru depistarea sarcinilor ascunse. Trecusem spectaculos de 20 de milioane de locuitori, dar de prin anii 80 populația României se încăpățânase și nu mai voia să crească. Ceaușescu, care abrogase avorturile din 1966, strângea tot mai tare șurubul peste bietele femei ce păreau să fi intrat tacit într-o grevă a reproducerii. Majoritatea celor care mi se aduceau la control în acea fabrică nu erau gravide, iar cu cele care erau mă înțelegeam din priviri și scriam ce voiam în registre. Știau de ce sunt acolo și, după câteva controale, în care examinam pe bandă rulantă câte 50 de femei în trei ore, s-au obișnuit cu mine. Uniformele lor albastre miroseau a oțel, praf de pușcă și frică, dar nu-și pierduseră simțul umorului. Când intram în sala de așteptare mă mitraliau cu priviri și zâmbete metalice. Câte una mai întreba cu voce scăzută „dânsul e cel ce ne caută de ou?” Cu toate astea acolo aveam să descopăr multe femei real bolnave, cu probleme ginecologice serioase și care mai apoi mă căutau ca paciente reale la policlinică. Aproape toate îmi dădeau cadou la sfârșitul consultației același obiect: un cuțit de vânătoare cu mâner din corn de cerb. „Oțel de cea mai bună calitate, d-le doctor”.

Atunci în armată ne-au instruit în grabă și ne-au pus de gardă noaptea în garnizoană. „Astea sunt altfel de gărzi, doctorașilor, să vă intre bine-n cap” urla căpitanul. Fiecare aveam un automat AKM cu două încărcătoare pline cu muniție. Ne-a venit rândul în tura de după miezul nopții unde trebuia să păzim o parcare plină de vehicule militare. Manu și cu mine eram în același schimb și i-am înlocuit pe cei de dinainte schimbând militărește parola, după ce ei strigau la noi „stai că trag”. Manu nimerise în turnul de lemn din capătul opus al parcării. Îl vedeam sub lumina lunii pline cum se plimba nervos prin turnul de pază ca un leu în cușcă. De câteva zile era tare posomorât și nu prea mai puteai vorbi cu el. Era o senzație stranie să te știi undeva singur, izolat, cu o mitralieră plină de gloanțe. Doi bărbați tineri, înarmați până-n dinți, fără voia lor. Armele noastre duhneau a oțel, praf de pușcă și moarte. Vântul, în schimb, aducea din oraș un miros proaspăt de liliac și femei frumos parfumate ieșite la plimbare pe Corso, pe care-l adulmecam din cazarmă ca niște câine de vânătoare. M-am gândit câteva clipe la ai mei. Pe vremea aceea fumam și, deși n-aveam voie, mi-am aprins o țigară și am început să trag din ea ascunzând-o în palmă. Luna arunca umbre ciudate peste parcarea plină de camioane și jeep-uri militare și la un moment dat am văzut că cineva se strecoară printre ele aproape de mine. Mai erau două ore până veneau să mă schimbe. Am stins țigara și fără să armez am strigat reflex „Cine e…stai că trag”. „Nu țipa, eu sunt, Manu!”. I-am văzut fața în lumina lunii. Venea cu mâinile în buzunare, puțin gârbovit, de parcă era un câine care hoinărea noaptea pe stradă. Știa bine că n-avea voie să-și părăsească postul. „Dă-mi, te rog, și mie o țigară!”mi-a spus simplu. „Ești nebun. Unde ți-e arma?” Mi-a arătat turnul de lemn din care tocmai coborâse. I-am spus să se ducă imediat înapoi la postul lui, să stea cu arma la el tot timpul pentru că altfel batalionul disciplinar ne mănâncă. A dat din mână că puțin îi pasă. ”Ce e cu tine, omule? S-a întâmplat ceva?” l-am întrebat în șoaptă. „Dana a rămas gravidă…”. Era așa de trist de parcă rămăsese gravidă cu altul. Nu-l văzusem niciodată atât de abătut. Am coborât din turn să putem vorbi în șoaptă . „Și ce-i rău cu asta?”, am întrebat eu. „Pentru mine nu-i nimic rău. Doar că ea nu-l prea vrea acuma…”. „Lasă că se împacă cu ideea. Până începe să miște. Așa fac ele la început”. A stat puțin pe gânduri apoi a spus: „Nu știu ce să zic! Aș vrea să pot pleca și eu câteva zile acasă la Arad”. L-am bătut pe umăr și i-am spus făcându-mi în minte câteva mici socoteli: „Lasă că rezolvăm cu maiorul. Mai am patru pachete de Kent ascunse”. I-am întins o țigară și Manu și-a aprins-o direct de la țigara mea ascunsă în palmă. Când s-a aprins jarul i-am văzut ochii speriați și fața chinuită de gânduri negre. „Hai, nu fi trist, Manule, că vi-l botezăm noi la anul.„

Manu s-a întors la postul lui cu țigara în gură, târându-și încet piciorele de parcă aceea ar fi fost ultima lui țigară. După puțină vreme, văzând că nu ne atacă niciun dușman, m-a apucat un somn cumplit. Toată armata am dormit mai bine ca niciodată, dar atunci, în acele gărzi nemedicale, unde știam că sigur nu-mi va naște nicio femeie, mă apuca un somn teribil. Am patrulat puțin prin zona mea pentru că se făcuse frig, apoi am încercat ușa unui jeep și, deschisă fiind, am intrat înăuntru să mă încălzesc. Mă dădusem eu mare cu Manu, dar adevărul era că veșnic eram speriați că ne vor rămâne gravide femeile. Mi-am pus arma între picioare, m-am rezemat în țeava ei și, privind prin parbriz luna plină, am adormit buștean. Am avut un vis lung, destul de civil. Se făcea că eram încă studenți în Cluj și fusesem în sfârșit atacați de către americanii imperialiști. Într-o noapte, când toți învățam pentru examenele din vară, ne-am trezit cu mii de soldați americani care aterizau cu parașutele între căminele de la Observator, căruia tot Clujul îi spunea și îi spune încă, Huston. Americani au înconjurat căminele și ne-au somat să ne predăm, pentru că acela e teritoriu american și noi n-aveam ce să căutăm acolo. Noi am început să aruncăm în ei cu cărțile noastre de medicină, cărora le dădeam foc și care explodau când atingeau pământul. Apoi au ieșit colegele noastre de la căminul de fete și ne-au strigat supărate să încetăm naibii bombardamentul acela stupid, pentru că ele se predau de bună voie americanilor, ne salută din mers și ne vor trimite vederi din adevăratul Huston. În fruntea lor stăteau fosta mea soție și Dana, care era gravidă, cu burta la gură și care avea în mână un steag alb cu pete de sânge pe el.

M-am trezit brusc atunci când am simțit că cineva încerca să-mi ia arma dintre picioare. Din fericire, cureaua ei îmi era prinsă sub cizmă așa că m-am dezmeticit repede amintindu-mi brusc unde și ce eram. Am înșfăcat AKM-ul, l-am armat rapid și cu degetul pe trăgaci am strigat cât am putut „stai că trag”. Am sărit din mașină gata de luptă. În fața mea cinci tipi erau deja culcați pe burtă cu locotenentul care schimba garda cu tot. „Parola!” au urlat eu. Au repetat în cor parola, apoi am pus respectuos arma la umăr: „Permiteți să raportez,în garda mea nu s-a întâmplat nimic”. Colegii mei au spus mai apoi că am țipat de fapt ”Parola, fuck you!” La înapoierea în baraca de gardă mi-au luat arma fără s-o mai încerc pe rastel și m-au băgat direct la carceră, după ce mi-au luat cureaua, șireturile și toate chestiile cu care eu n-aveam deloc de gând să mă spânzur. Mi-au confiscat și țigările Kent pe care le începusem și pe care tot amânasem să le dau căpitanului pentru permisie. „Deci de-astea fumați voi când sunteți de gardă! De data asta ai cam încurcat-o, doctore! Crezi ca nu știu ce înseamnă, fac iu?” mi-a spus locotenentul de serviciu. Apoi am văzut de pe ferestra carcerei cum ceilalți predau armele și muniția. Puneau automatul în rastel după care repetau cu voce tare timpii operatori de parca erau niște rezidenți noi într-o sală de operații. „Așezat arm, scos încărcător, armat arm, nici-un glonț pe țeavă, clic pe trăgaci, dezarmat.!” Până au ajuns la Manu. În loc de clic a plecat o rafală de gloanțe. Uitase, sau poate nu uitase, să scoată încărcătorul. Zeci de crenguțe de diferite dimensiuni au început că cadă din bradul de deasupra peste cei culcați la pământ. Apoi l-au adus și pe Manu în carceră fără curea și fără șireturi. Privirea lui era atât de tulbure încât nu m-ar fi mirat de s-ar fi spânzurat dacă ar fi avut cu ce. Am stat toată dimineața închiși împreună în tăcere. Nu puteam scoate prea multe vorbe de la el. „Lasă că se va rezolva cumva cu toate… batalionul disciplinar e chiar în Bistrița lângă ai mei. Până naște Dana ieșim și noi” am încercat să glumesc eu. A continuat să tacă cu privirea în tavan. Prin fața ferestrei deschise cu gratii, patrula un soldat adevărat, un puști de 18-19 ani de la cei cu un și patru luni. I-am cerut o țigară, s-o fac „poștă” cu Manu, dar băiatul s-a făcut că nu aude. Apoi colegul meu de carceră, ca orice victimă supusă unei torturi îndelungate și care nu mai reacționează la stimulii dureroși, a adormit cu fața în sus. Pe bărbia lui se uneau două dâre mici de lacrimi și salivă care, încet, se scurgeau amestecate pe perna îndesată sub cap. Aveam în batalion un farmacist ciudat care ghicea în tot ce voiai: în cărți, în zaț de cafea, boabe de fasole, în palme, în oglinzi, în frunze de ceai, în ombilicul tăiat. În toate se poate ghici viitorul cuiva, zicea el. De ce nu și în fețele de pernă? Farmacistul avea și o chitară la care ne cânta seara muzică clasică și Beatles. Manu îl ruga mereu să cânte ”All you need is love”, iar la refren noi adăugam pe două voci „ra,ta,ta,ta,ta”. Atunci, în carceră, m-am ridicat încet de pe patul de campanie și, ducându-mi degetul la buze, i-am semnalat pazei de afară să nu mai facă nici un zgomot. Manu părea dus într-un viitor greu de prezis. Ra,ta,ta,ta,ta. L-am acoperit cu pătura căzută pe podea. Gardianul, care nu mi-a înțeles gestul, s-a apropiat de celulă cu o față întrebătoare. Mi-am scos gura si nasul printre gratii si i-am șoptit aproape sâsâit de parcă aș fi vorbit cu o voce străină: „Soarta, prietene, e o cățea bătrână, condamnată la viață eternă si căreia căzându-i toți dinții, în afară de incisivi, nu știe decât să sfâșie.” Soldatul s-a uitat lung si făcându-și cruce, a luat-o agale către scaunul din fața celulei privind în jos țintă la linoleumul verde pe care aveam să-l spălăm în câteva ore. Coridorul pașilor pierduți.

La prânz au venit și l-au luat brusc pe Manu, ca pe un condamnat trezit brusc dintr-un somn de moarte. De atunci nu l-am mai văzut niciodată. Seara mi-au dat drumul și sergentul, unul ales dintre noi, acum chirurg în Deva, mi-a spus să stau liniștit pentru că nu se va întâmpla nimic până la urmă. „Și lui Manu?”. „Nici lui Manu…” . Doar că Manu dispăruse. Am aflat a doua zi ce se întâmplase pentru că veștile proaste circulă repede. Dana, soția lui Manu, murise într-un spital din Arad, din cauza unui avort provocat, toxico-septic, care a terminat-o în două zile. Mi-am adus aminte de ziua în care fusesem la hotelul din Bacău în permisie, cu soțiile. Atunci am observat cu toții că prezervativele chinezești, care până atunci se găseau în toate tutungeriile patriei, dispăruseră. Erau împachetate în niște mici cutii pe care era desenat un fluture colorat. Când le cumpăram ceream „un fluturaș chinezesc, vă rog! ”. Tutungiul din colț îmi dădea uneori câte unul ca rest la banii cu care îmi cumpăram țigări. „Au zburat cu toții, dragi soldați! Nu se mai importă fluturi.” ni se spusese atunci în Bacău. Gloanțele irosite de Manu m-am oferit să le plătesc eu la trei lei bucata.

Dar Manu nu dispăruse. Cel puțin nu atunci. Avea sa dispară mai încolo, după vreo doi ani, fugind prin Iugoslavia și ajungând în Suedia, unde practică și astăzi. În ziua aceea locotenentul a venit în dormitorul nostru, i-a luat valiza, iar cei de la poartă m-au chemat să-l văd când ieșea singur din cazarmă. Era îmbrăcat civil cu faimosul lui tricou pe el și cu ochelarii de soare rotunzi pe ochi. După vreo câțiva metri s-a oprit brusc, și încet, nespus de încet, și-a întors capul să privească în urmă. Avea o față spectrală, lipsită de sânge și expresie. Aproape m-am bucurat că nu i se vedeau ochii prin ochelari. Apoi a început să meargă șovăielnic înainte, după care pasul i s-a întețit și a devenit drept și sigur. Pe spatele tricoului lui scria ”make love, not children”. L-am urmărit cu privirea până când tot ce a rămas din el a fost un petec de tricou amestecat în mulțimea străzii.

(sursa foto: leoriq.deviantart.com)