Dacă aș fi știut…

În noptea aceea liniștită, în timp ce le povesteam de unde vin, engleza mea a început să șchioapete din nou, așa că m-au lăsat în pace și au trecut la ceilalți.

Povestea lui Shifrin, originar dintr-un oraș din Siberia, era mai dură ca a mea, ca orice poveste rusească care aproape că nici nu mai trebuie spusă. Când l-am întrebat pe Haziz cum a scăpat din Iran am tăcut înlemniți cu toții. Ce puține aflasem despre necazurile restului omenirii, trăind într-o lume izolată în care credeam că noi suntem fundul oceanului și al suferinței! Haziz fugise din Iran printr-o filieră care făcea contrabandă cu oameni disperați. Cu adevărat disperați. Doi frați ai lui fuseseră uciși în războiul cu Irak. În schimbul unei sume de bani adunată de familie, a fost predat unei filiere clandestine și trecut pe jos munții Iranului, ajungând în două săptămâni până în Turcia. Înainte de-a pleca, sora lui i-a cumpărat acei rezistenți pantofi Ecco, pentru a fi sigură că nu ajunge desculț în America. Prin anul trei de rezidență mi-am luat și eu o pereche asemănători, deși nu mai trebuia să fug niciunde. Din cei 15 câți au plecat din Iran au ajuns la destinație doar 8. Restul au dispărut misterios pentru totdeauna, fiind uciși pe drum de călăuze și bandiți. Fiecare avea o parolă pe care trebuia s-o dezvăluie doar la sfârșitul călătoriei. Nu-mi mai amintesc exact cum era cu parola lui Haziz, dar ca orice parolă secretă trebuia s-o spui doar când trebuia. Cei care au spus-o prea devreme au fost uciși și jefuiți. Dormeau ziua, călătoreau noaptea din post în post, unde erau predați de unii și preluați de alții. Haziz avea pe unul din antebrațe cicatricea unei lovituri de cuțit, prost vindecată. Familia lui a aflat că mai trăiește doar după ce a ajuns în America. Fusese și el ginecolog în Iran, unde pe secția de nou născuți fetițelor li se acoperea fața de la naștere cu acel voal din prima zi de existență.

Failah, rezidenta de anul trei, iraniană și ea, ne-a confirmat toate grozăviile spuse de Haziz. Ea avea o fată de 8 ani cu care reușise să fugă din Iran. N-a vrut niciodată să ne spună cum. Deși musulmană, fata și-a dat-o la o școală catolică din Queens. Când și-a terminat rezidența, a plecat în California unde se stabilise aproape toată elita iraniană fugită după căderea șahului. Failah era o femeie frumoasă, nobilă, cu acel amestec de forță și feminitate atât de neamerican, pe care-l vezi la femei cu atât mai mult cu cât te duci mai spre estul lumii. Într-una din ultimele gărzi cu ea mi-a spus că a născut în Iran și un băiat pe care l-a pierdut pentru totdeauna. A murit? „Nu n-a murit, dar e ca și mort”, mi-a spus ea resemnată.

Am lucrat în anii care au urmat cu alți rezidenți trecători din Burma, Africa,Vietnam, Haiti și am înțeles că vremurile grele ale comunismului românesc sunt niște povești duioase comparativ cu coșmarurile acestor oameni.

Rego, filipinezul, unul din cel mai bonomi oameni pe care i-am cunoscut, lucrase și el ca ginecolog într-una din insulele din Filipine. Pe vremea dictaturii lui Marcos, tatăl și un frate mai mare fuseseră executați în curtea casei în fața întregii familii. Atunci își jurase că va pleca în America sau în alt loc – doar democrație să fie și zăpadă. Ca și mine, n-avea nicio problemă în a face o cezariană, o histerectomie sau alte operații, dar nici el nu cunoștea bucătăria și ordinea unui spital american. Eram cu toții „preliminari” și ni se spusese clar că, după un an, trebuie să ne găsim altceva, după ce vom fi binecuvântat încărcați, ca niște catâri prețioși de povară, cu noua noastră ”american experience”. Nimeni nu ne accepta niciunde fără această experiență americană. Până la urmă cred că aveau dreptate.

Dacă aș fi știut ce înseamnă rezidența în America poate că n-aș fi emigrat și aș fi rămas în orașul meu din România, unde îmi făcusem un nume și unde aveam o pacientură serioasă. Am emigrat la 36 de ani, după căderea comunismului românesc, zgomotoasă cum se știe, plină împușcături și lupte de stradă la care am asistat privind prin ferestrele spitalului meu. Am rămas blocat la urgență două zile și două nopți între răniți, morți și femei cărora le venise să nască la răscruce de vremuri. M-am încăpățânat să plec din țară într-o perioadă în care mulți emigranți se întorceau înapoi, zăpăciți de libertatea care umbla goală pușcă pe străzi, dar cu un Kalașnikov pe umăr. Am ajuns în America cu hainele de pe mine și cu 200 de dolari în buzunar. Am început rezidența la New York la 38 de ani, stors ca o lămâie, după 2 ani cumpliți de emigrație și am terminat-o la 42, gata s-o iau de la capăt, cu un elan fantastic ce poate izvorî doar din cenușă. Sunt și astăzi în același spital în care am început . Zeci și zeci de rezidenți și specialiști au venit și au plecat prin toată America. Astăzi sunt veteranul acestui departament al femeilor. Bărbații medici am ajuns încet pe cale de dispariție, specialitatea fiind aleasă tot mai mult de către femei, din multe motive. Principalul ar fi că, tot mai mult, femeile vor să fie examinate genital de către femei. Din 14 rezidenți câți avem astăzi în program, doar trei sunt bărbați. De multe ori mă gândesc că viitorul, mai mult sau mai puțin îndepărtat, le va aparține în general femeilor, care se afirmă pe bună dreptate în tot mai multe domenii. În timpul matriarhatului de acum multe mii de ani se spune că societățile au avut o evoluție mai lină, mai dreaptă și mai fără de războaie.

…Rezidența e perioada cea mai dură din viața unui doctor. Aș putea-o compara cu cea de pregătire a unui soldat de marină într-un Boot Camp, doar că nu durează trei luni, ci patru ani. Are ceva din duritatea și rigoarea formării unui ofițer adevărat de linia întâi. În timpul rezidenței trăiești mai mult în scraburi, niște uniforme pătate cu sânge și sudoare grea, fără epoleți sau grade. Spitalul e garnizoana din care, timp de cel puțin patru ani, vei ieși destul de rar. Doar cât să dormi, să mănânci, să citești obosit cărți de medicină, să ții un contact minim cu viața din jur, cu familia sau cu vreo femeie, care așteaptă mai mult sau mai puțin răbdătoare sfârșitul acestui coșmar. Nu ai nevoie de multe haine sau încălțăminte pentru că nu prea ai timp să le porți. În patru ani, oricât m-am străduit, n-am avut timp să stric mai mult de un rând de haine de stradă. Dacă nu mi-ar fi plăcut ceea ce făceam,cu siguranță că n-aș fi rezistat.