Când cuplul nu funcționează

Într-un cabinet de ginecologie discuțiile despre viața sexuală de obicei încep atunci când ajungi să le întrebi despre contracepție. Deschizi fără să vrei o fereastră foarte îngustă prin care poți să arunci o privire scurtă în dormitorul acelui cuplu. Dacă nu arată nici un interes în contracepție le întreb dacă vor să rămână gravide și îndrăznesc chiar să le întreb ce vor face dacă rămân gravide. E o întrebare neortodoxă, știu asta, dar o pun tot mai des în ultimii ani. Nici o femeie nu s-a simțit până acum ofensată și nu mi-a dat senzația că aș fi încălcat un teritoriu străin. Ginecolog fiind, nu am fost prea interesat de viața sexuală a pacientelor mele. Sexologia nu face parte neapărat din specialitatea mea. E un teren alunecos pe care cei mai mulți ginecologi îl evită. Educația noastră în sexualitate e sumară, plus că a discuta despre sex ia mult timp care nouă veșnic ne lipsește.

Americancele vorbesc cu o mare ușurință despre viața lor sexuală și te pot copleși cu cele mai neașteptate și intime detalii când te aștepți mai puțin. Le-am auzit vorbind chiar și în birouri, la serviciu, despre intimități pe care oamenii nu le împărtășesc ușor. Într-un cabinet de ginecologie femeile vorbesc cu și o mai mare ușurință. Deci, vrând-nevrând, ajung să fiu un fel de confesor care trebuie să asculte, să înțeleagă și eventual să emită soluții. Nimeni nu-mi vorbește despre sex atunci când lucrurile merg bine. N-am avut nici o pacientă care să vină și să-mi spună că viața ei sexuală e grozavă și ce părere am eu de asta. Îmi amintesc de o singură excepție și aceea, de fapt, nefăcând altceva decât să întărească regula.

Era vorba de o tânără recent emigrată care vorbea rar și cu un accent moldovenesc puternic, ceea ce dădea celor spuse de ea o senzație puternică de dramă. Era foarte slabă, trasă la față, dar cu trăsături frumoase, în ciuda machiajului exagerat și nepotrivit cu trăsăturile și, mai ales, cu tristețea pe care-o emana permanent. Părea o actriță scăpată dintr-un film din anii 20-30. Nu cred că juca vreun rol, dar dac-o făcea, o făcea bine. A început să se dezbrace înainte de-a ieși eu din cameră, așa cum fac aproape toate femeile din est, care nu sunt obișnuite încă cu intimitatea cabinetelor de aici, unde femeia e lăsată singură să se dezbrace. Am ieșit din cameră, explicându-i cum să-și pună halatul. Era surprinsă c-o las singură.

La întoarcere am revenit cu asistenta care mă însoțește la toate examinările. E originară din Uzbekistan și lucrez cu ea de 8 ani. Vorbește trei limbi asiatice, rusa și puțină engleză. A început să înțeleagă ceva română. Are încă doi dinți de aur în față, puși în Tașkent, pe care-i poartă cu mândrie ca pe semn al unei lumi vechi de care e încă atașată. E o persoană serioasă și muncitoare și am încredere în ea. A auzit destule din cele care mi s-au spus în cabinet și de multe ori mă bucur că e acolo. Când e contrariată de cele pe care le vede sau aude, e serioasă, ușor încruntată. Când e amuzată zâmbește foarte ușor atât cât să-i întrezăresc dinți de aur sclipind. Altfel foarte sobră, nu pare s-o mai mire nimic, pentru că cele pe care le aude sau vede nu fac parte în principiu din lumea ei.

Pacienta de care vorbesc a părut oarecum dezamăgită că sunt însoțit, ca și cum nu i-aș fi acordat destulă încredere sau nu i-aș fi respectat intimitatea. Unele femei, mai ales cele din spațiul rus, nu o vor și pe asistenta mea înăuntru. Vor ca intimitățile corpului lor să rămână văzute doar de mine. Bărbat fiind, i-am explicat compatrioatei mele că n-am încotro. După ce am examinat-o, m-am reîntors în cameră și i-am spus că totul pare a fi normal, iar ea mi-a spus cu aceeași tristețe în ochi.

– O fi normal mecanismul, doctore, doar că nu funcționează bine. Sper că aici în America e vreun tratament pentru nimfomanie!

A urmat o pauză în care n-am știut ce să spun. În America nu se folosește acest termen. Nimfomanie. Pentru mine cuvântul suna bizar, ca o expresie dintr-o altă lume, cu o încărcătură acuzatoare, demonică chiar.

– Da, doctore, cred că sunt nimfomană, și nu mi-e ușor crede-mă. Mai ales aici în lumea asta, unde bărbații sunt ocupați, obosiți și dau repede bir cu fugiții.

– Ce înțelegi dumneata prin nimfomană? am îndrăznit totuși s-o întreb.

– Păi vreau tot timpul și asta știu că nu se poate.. Ăștia aici ne spun sex-dependenți, hiperactivi sexual, dar mie puțin îmi pasă cum îi spune. Eu sufăr din cauza asta și vreau să mă tratez. E ușor să-mi găsesc un bărbat, doi, dar fug speriați cu toții… De m-aș fi născut bărbat ar fi fost bine, pe ei nu-i condamnă nimeni pentru asta, dar eu sunt o biată femeie și mi-e greu. Ce-i de făcut, doctore?

M-am simțit complet depășit de situație. Nu găseam nimic în niciunul din ”sertarele” medicale pe care purtam în minte. M-am gândit s-o trimit la un sexolog, dar nu mi-a venit niciunul în minte. Mi-a trecut prin cap dintr-o dată povestea cu bromura, care pe vremuri, în tinerețea mea din România, se spunea că ”ne-o pun” în mâncare, la cantinele studențești sau la armată, să ne țină în frâu pornirile. Sunt convins că povestea cu bromura a fost mai mult o poveste.

O singura femeie mi-a cerut “ceva”pentru a-și potoli libidoul. Era primăvară și trebuia să învețe.

Asta se întâmplă, însă, atunci când lucrurile merg bine. Altfel, nimeni nu vorbește ușor despre eșecuri sau mai ales despre lipsa vieții sexuale. Una din acele camere secrete pe care oamenii le deschid rar și cu sfială, dar odată deschisă simt nevoia să facă puțină ordine înăuntrul ei. Ori mie, ca simplu ginecolog, tocmai de asta mi-e frică. Că voi fi invitat ca doctor să ajut la inventarierea, catalogarea și punerea în ordine a unor disfuncționalități în care nu sunt neapărat specializat. Între ginecologie și sexologie e o legătură la fel de subțire și de distantă ca cea dintre minte și organele genitale. Când dintr-un motiv sau altul, cred că nu e bine să mă implic în problemele sexuale ale pacientelor mele, le spun simplu că „sexul e în cap”.

Într-un cuplu forțele și energiile care-l armonizează nu sunt niciodată egale. Sexual vorbind, cred că lucrurile stau la fel. Aceasta lipsă de egalitate, de „democrație” nu e deloc dăunătoare atâta timp cât cei doi se compensează și se complementează armonios unul pe altul, chiar dacă aparent unul conduce și celălalt se lasă condus. E ca la dans. Comunicarea în general, și o știm deja cu toții, e esențială și când nu mai funcționează echilibrul se rupe. Vorbesc de comunicarea reală, indiferent dacă se face prin priviri, gesturi, atingeri sau cuvinte. Cuvintele din toate acestea sunt poate cel mai puțin importante. Poți să spui de zece ori pe zi la sfârșitul fiecărei convorbiri pe mobil ”love you”. Dacă aceste două clape ale scoicii n-au nimic viu între ele nu înseamnă nimic. Am văzut multe cupluri care-și vorbesc frumos, chiar foarte frumos, mai ales atunci când sunt în public, dar care nu mai schimbă o vorbă, o privire sau cea mai mică atingere atunci când rămân singuri. Fisura s-a produs de mult de cele mai multe ori, viața în cuplu e doar o conveniență și această fisură trece totdeauna și prin zona sexuală.

Sunt rare cazurile când, în ciuda neînțelegerilor la nivel afectiv si emoțional, cuplu continuă să aibă o viață sexuală normală, regulată. E doar cazul cuplurilor tinere în care amândoi partenerii sunt puternici sexual și în care atracția fizică a jucat rolul dominant în formarea cuplului. Sexul pare fi un liant puternic, un adeziv indestructibil, care de multe ori nu va face decât sa prelungească agonia unui cuplu complet nepotrivit. Cel puțin e o agonie mai plăcută, dar finalul riscă să fie același dacă relația se bazează exclusiv pe sex. Tinerii se cuplează cel mai des după instincte, iar cel sexual e unul foarte puternic, ca cel al foamei sau setei. E unul din instinctele primare. Toți ne-am lăsat conduși de el și ar fi ipocrit și incorect să-i condamni pe cei tineri pentru asta.

În anii 70-80, deciziile de căsătorie se făceau mai repede și greșelile erau mai multe. Generația mea a absorbit destul de lacomă aerul care trecea liber granița estului comunist. Aerul și tendințele n-au nevoie de pașapoarte. Revoluția sexuală care schimba lumea vestică ajunsese cumva și la noi. Deși privați de libertățile vestului, care nu puteau fi absorbite din aer, trebuie să recunoaștem c-am avut totuși noroc că unele păcate, ca drogurile și violența, nu au ajuns la noi. Când eram studenți în anul întâi la medicină, pe la 18-19 ani, cei mai mulți dintre noi, scăpați de paza părinților, au căzut rapid în adânci pasiuni sentimentale care în anul doi s-au soldat cu niște căsătorii pripite, iar în anul șase cu divorțuri elaborate în care eram chemați ca martori.

Educația sexuală în anii aceia nu exista. Eram lăsați complet de capul nostru și a trebuit să învățăm totul singuri. Pentru părinții noștri sexul era un subiect tabu, ca și cum n-ar fi existat. Școala îl ignora cu atât mai mult și practic nu exista nici o sursă din care să învățăm ceva. În afara vieții și-a contactelor reale cu cei din generația noastră care erau la fel de ignoranți. Cu toate astea ne-am descurcat foarte bine. Ne-am început viața sexuală la vârste rezonabile, după trecerea adolescenței, care era și pe vremea aceea tot o boală, și am învățat treptat practicând. Nu existau reviste pornografice, nici filme porno, nici măcar reviste cu femei goale ca Playboy. Aveam 27 de ani când am văzut o revistă porno introdusă ilegal în țară de un marinar, și 33 când am văzut pe un video un film porno. Nu mi-au plăcut. Nu făceau parte din cultura noastră și le-am găsit invazive și vulgare. Astăzi copiii văd pe Internet totul și foarte mulți își încep viața sexuală la 14-15 ani.

Singurul lucru lăsat liber în timpul comunismului a fost sexul și cititul cărților. Am fost o generație care am abuzat de amândouă, rezultând un amestec uman greu de definit de cultură și libertinaj sexual la limita promiscuității. Sunt sigur că în urmă cu10-20 de ani în loc de promiscuitate aș fi folosit cuvântul senzualitate, dar vârsta, poate și cei 20 de ani de trăiți în America, mi-au schimbat viziunea și mentalitatea. Unul din doctorii români pe care l-am ajutat să intre în spitalul meu din New York acum 10 ani mi-a mărturisit foarte trist după câteva luni de rezidență americană ”Nu de muncă mă plâng domnule doctor, dar aici nu poți prinde nici măcar o asistentă; ești ca în deșert …” L-am luat deoparte și i-am spus cât se poate de serios nici măcar să nu încerce. După șase luni a vrut să se întoarcă înapoi în spitalul lui din România. Când eram de gardă încerca să-mi împărtășească detalii din incredibilele lui aventuri sexuale din țara natală, aducând un elogiu cinic femeilor de acolo. Îl descurajam cât puteam pentru că devenea mai mult decât patetic și o făcea față de colegii americani care se uitau la noi ca la niște creaturi ciudate, anormale. După poveștile cu copii orfani și țiganii care bântuiau Europa, mai lipseau poveștile sexuale ale colegului meu care le și spunea cu un aer cinic și grobian. Unul din colegii americani l-a întrebat odată contrariat de ce a părăsit o țară atât de binecuvântată. Românul meu s-a gândit puțin și a răspuns că ”era greu să lucrezi și să te concentrezi în asemenea condiții…”. Asta s-a întâmplat acum 7-8 ani. Între timp, sistemul american, rece, precis și bine pus la punct legal, i-a schimbat colegului meu mentalitatea, devenind între timp un tip mult mai ponderat.

Deși regimul făcuse tot ce-i stătuse în putere să ne îndoctrineze, să ne înfometeze, să ne spele pe creier științific, să ne sădească sămânța fricii în suflet de la naștere, iar mai apoi chiar să ne scadă libidoul, nu am ajuns asexuați impotenți sau frigide și nici un popor de alienați. Văd mult mai multă disfuncție sexuală acum, aici, în America, și incomensurabil mai multă alienare în țara abundenței, a libertății, a consumerismului și al corectitudinii politice. Cum se explică paradoxul unui libido mai crescut într-o lume mult mai săracă, fără speranță, fără pretenții? Nu cred că fosta Românie comunistă ar fi cel mai bun și singurul exemplu în acest sens. Lucrez cu mulți emigranți din America de Sud și Africa, doctori sau pacienți, care au observat același lucru. Sexualitatea și libidoul oamenilor nu cresc direct proporțional cu civilizația și bunăstarea în care trăiesc. Un paradox uman aparent greu de înțeles, dar care își are explicații logice, mai ales atunci când ai trăit în lumi atât de diferite. Urmăresc sute de cupluri tinere pe care îi ajut în procesul procreației și cărora apoi le nasc copiii. Încerc să îi învăț apoi cum să nu mai facă copii, după care uneori ajung să-i conving să aibă din nou relații sexuale. Tineri la treizeci și ceva de ani care ajung, nu impotenți, nici frigide, ci pur și simplu blocați mental, intimidați și copleșiți de viată într-atât încât uită de atingere, de mângâiere, de dragoste și, bineînțeles, de sex.

Nefiind sexolog aflu, deci, detalii legate de viața sexuală a pacientelor mele atunci când le întreb despre contracepție și-mi spun că ele nu au nevoie de nimic. Să fie oare civilizația, bunăstarea și creșterea perspectivei un fel de ”contracepție” neașteptată?

Mi-am pus de multe ori o întrebare și mai stupidă, întrebare pe care cred că și-a pus-o la rândul ei fiecare generație: nu cumva noile generații sunt altfel decât am fost noi? Vreau sa spun că fundamental altfel. Tatăl meu era convins că am înnebunit când eram foarte tânăr. Nu putea să înțeleagă cum puteam purta plete, pantaloni trapez, dar mai ales cum puteam sta lipit cu urechea de difuzorul vechiului nostru radiou ascultând la maximum Led Zeppelin și Queens. Ascultam Europa Liberă, post ilegal transmis din Germania, unde se dădea în fiecare zi ”The top ten”-ul muzicii rock. Sunetul, mereu distorsionat de stațiile de bruiaj, trebuia continuu reglat manual. Un disc real cu una din formațiile de succes ale vremii avea o valoare inestimabilă și trebuia să plătești doar să poți înregistra. De cum am ajuns în America și am avut ceva bani mi le-am cumpărat pe toate, dar nu le mai ascultam cu aceeași voluptate pentru că eram prea prins în menghina supraviețuirii. Poate că și cu sexul se întâmplă ceva asemănător.

În urmă cu 15-20 de ani, fata mea, care trăia în România atunci, și prietenii ei din Brașov ascultau cu mare plăcere Queens și Led Zeppelin. Citea romane grele de la 9 ani și la 17 ani a venit într-o vară la New York cu Procesul lui Kafka. La plecare îi lăsasem toată biblioteca și când m-a vizitat prima dată la New York a privit pereții goi ai apartamentului și m-a întrebat ”unde sunt cărțile”? După 9 ani de la emigrație am reînceput să mă apropii din nou de cărți. În anii aceea am fost convins că generația mea, cea a baby boomer-ilor, e mult mai apropiată din punct de vedere cultural de generația copiilor noștri. Mai apropiată decât am fost noi de generația părinților noștri, care ascultau romanțe, cel mult Elvis, și pentru care sexul era un subiect tabu de care noi trebuia să fim ținuți cât mai departe. Plus sistemul care, deși ne ținea în aceeași beznă, voia să facem mulți copii. Mă întreb și astăzi cum de am reușit totuși să ne descurcăm atât de bine cu educația sexual. Reproducerea forțată spre care eram împinși în România acelor ani a fost totuși o mare tragedie care a marcat doua generații. În ultimii ani am început să simt și să cred tot mai mult că între noi și copiii noștri există un ”gap cultural” mult mai mare decât între noi și acum bătrânii noștri părinți. Să fie și asta doar o senzație percepută de fiecare generație pe măsură ce îmbătrânește?

Dar despre sex e vorba, nu despre cultură. Sexul ține de instinct, cultura de educație. Ceea ce nu înseamnă că instinctele nu pot fi și ele educate. Ca rezident, munceam intre 100-120 ore pe săptămână și eram căsătorit. Deși nu mai eram de loc la prima tinerețe, și munceam în stres și incertitudine, pur și simplu nu am avut ghinionul să trec și cu viața sexuală prin același ciclu al resemnării cum a fost cel cu cărțile. Cred că mai păstram în mine o inerție sănătoasă rămasă din nesănătoasa Românie de care tocmai fugisem. De aceea îmi e oarecum greu să-i înțeleg pe tinerii care-mi vin acum la cabinet și-mi spun că și-au pierdut libidoul.

Recent una din pacientele mele mi-a mărturisit că soțul ei, un bărbat de 36 de ani puternic și sănătos, ”n-o mai atinge” de la nașterea copilului care are acum aproape 4 ani. Ea e o româncă care a făcut carieră în America, reușind să-și păstreze feminitatea, forța ascunsă și senzualitatea tipică est-europencelor. O cunosc de mulți ani, de când a divorțat de primul soț. El e american și se pare că nu au avut de la bun început acea „chimie” necesară. Era și o diferență culturală și de educație între ei, care nu se vedea decât dacă te uitai atent la ei, Amândoi arătau superb fizic și am crezut că liantul lor de bază ar fi sexul, dar s-a dovedit a nu fi așa. Se duc de peste un an la un terapeut, dar lucrurile nu merg deloc bine. Mama ei, o româncă adevărată, e convinsă că el are o amantă așa cum a avut și soțul ei pe vremuri. Pacienta mea, o femeie foarte educată, crescută în America, știe că nu e așa, deși ar prefera să aibă una ”dar să fie atent și cu mine”. A vrut să-l părăsească de două ori, să divorțeze, însă el nu a vrut să plece considerând că au o viață „aproape normală”. Mi-am adus aminte bine de el în perioada în care venea cu ea la cabinet când era gravidă. Mi-am amintit și că a fost prezent la nașterea copilului și că nu se simțea deloc în apele lui. În America tații copiilor sunt aproape totdeauna prezenți la naștere. Ăsta a fost unul din primele mele „șocuri” culturale, atunci când am intrat prima dată într-o sală de naștere în America. În România comunistă (nu știu cum e acum), bărbații nu aveau voie să intre în sala de naștere. Trebuiau să rămână acasă și să aștepte vești din maternitate. Mi se părea crud. În același timp nu sunt convins că toți soții ar trebui să asiste până la capăt la procesul nașterii femeilor lor. Sexual, cred că bărbații au o constituție mai fragilă decât femeile. Mecanismul complicat al dorinței sexuale și al libidoului poate fi unul destul de fin și ușor de dereglat.

În America, aflată acum în plin război împotriva obezității, statistica spune că 37% din populația adultă e complet inactivă fizic. Nu știu încă nicio statistică care să ne spună cât la sută e inactivă sexual. Și mai ales cât la sută din cei căsătoriți sunt în situația asta. Cred că ar fi o statistică destul de deprimantă…

(sursa foto: askmen.com)