Vremuri grele pentru medicinişti

Cu zece zile înainte de examenul de oase mi-am luat craniul, notiţele, un atlas şi am plecat la Bistriţa ca să învăţ acasă. De a doua zi am intrat în sistemul de învăţat al lui Gubeş în care contau doar cele 24 de ore din faţa mea, 12 ore de învăţat, 8 de dormit şi 3–4 ore în care trebuia să fac ceva care să mă scoată din starea de tensiune în care inevitabil intrasem. Mama îmi făcea cafele şi mă lăsau să fumez în casă. Văzuseră că îmi luasem viitorul în mâini şi acum erau puţin îngrijoraţi că mă încleştasem prea tare pe el. Mama deschidea din când în când uşa camerei mele şi mă privea cu milă.

– Las-o mai moale, să nu păţeşti ceva.

N-am păţit nimic şi mi-am luat excelent toate examenele. Cu profesorul Albu am aplicat tactica bunicului, încât mi-a fost apoi jenă de ce am putut să-i spun în gând. În anul doi, când am terminat cu toată anatomia, ne-am pilit zdravăn şi noaptea târziu am urcat Calea Turzii pe jos. Am trecut pe lângă casa lui Albu. La intrare avea lăsate două sticle cu lapte. I le-am băut şi am urinat în ele. A doua zi ne-a părut rău şi ni s-a făcut frică. N-a turnat nimeni şi de-a lungul anilor care au urmat i-am băut de multe ori laptele. Erau anii glorioşi ai orânduirii când mai existau lapte şi lăptari, aveam femei de serviciu în cămin şi ni se spălau hainele gratuit. În anii care au urmat au dispărut toate, şi nimeni nu-i mai aducea lapte lui Albu oricât de temut era el.

Spoială era din Oradea, iar tatăl lui făcuse medicina în Cluj în timpul războiului. Mai exact în Sibiu, unde facultatea se mutase după cedarea Ardealului în 1940. În timpul crizei noastre cu anatomia ne-a sprijinit moral, scoţându-ne la restaurante unde ne povestea despre vremurile de altădată. Victor Papilian era pe atunci şeful şi părintele catedrei de anatomie, un om de o mare erudiţie şi cultură, pentru un timp directorul teatrului naţional din Cluj, autorul unei literaturi preţuite în aceea vreme, interzisă mai târziu. N-avea cum să bănuiască marile schimbări care vor transforma ţara, şi nici soarta cărţii sale care nu putea fi nici interzisă, nici reeditată. Cartea a rămas şi astăzi fundamentală pentru studiul medicinii în România.

În 1945 facultatea s-a mutat înapoi la Cluj şi tatăl lui Spoială avea încă examene restante din Sibiu. Nemţii şi ungurii se retrăseseră, iar în Cluj puteau fi văzute uniforme ruseşti, nu mai puţin înfricoşătoare. Comunismul bătea cu cizma la uşă, însă marea problemă a d-lui Spoială era examenul căzut cu Papilian. Fără el nu putea trece în anul următor, orice orânduire ar fi urmat. Într-o zi a acostat un soldat rus care bea melancolic bere ţinându-şi arma pe umăr la „Bardezi“, un bar studenţesc care se pronunţa într-un cuvânt, cu accent italian. I-a promis o sticlă de vodcă şi ceasul de la mână, două elemente aparent fundamentale pentru sovietici, ca apa şi timpul. I-a cerut să-l însoţească pentru o oră şi să fie dur cu el orice se va întâmpla. Au urcat împreună la catedra de anatomie unde avea o audienţă cu Papilian însuşi.

– Domnule profesor, a început el, ţara noastră trece, după cum bine ştiţi, prin momente de cumpănă. Am fost arestat de ruşi şi urmează să fiu trimis imediat în Siberia. Afară mă aşteaptă un soldat cu arma în mână.

Deschise uşa lăsând să se vadă picotind într-un scaun bestia sovietică. Profesorul care era un mare patriot îi răspunse cu lacrimi în ochi stăpânindu-şi cu greu indignarea.

– Ce pot să fac pentru dumneata, domnule coleg? Dacă vrei, fugi pe fereastră. Am să iau asupra mea totul.

– Vreau doar să-mi iau examenul restant de anatomie. Dacă mă voi mai întoarce vreodată aş vrea să-mi pot continua studiile.

După ce îi studie dosarul, Papilian îl trecu pe loc, fără să-l examineze, dându-i, în ciuda situaţiei, doar 5, nota minimă de trecere.

– Dumnezeu să-ţi ajute, domnule coleg, ţie şi bietei noastre ţări.

Tatăl colegului meu a ajuns mai târziu un chirurg respectat.

Când eram în ultimii ani de facultate, medicina începuse să fie invadată de studenţi străini din ţările arabe, africane, sud americane, alături de greci, germani, suedezi. La un moment dat, aceştia întreceau numărul studenţilor români. Auzisem că mulţi îşi treceau examenele, şi nu cu note mici, cu câte un aparat video. Mă îndoiesc că au devenit cu toţii doctori respectabili în ţările lor.

După ce am ajuns în New York, am întâlnit o familie de români care îşi trimiseseră băiatul la Bucureşti să studieze medicina. Mama lui mi-a spus că a costat-o mult mai puţin ca cea mai ieftină şi mai modestă facultate din America. Câteva zeci de video-uri, unul pentru fiecare examen. Deşi născut în America, domnul coleg nu practică nici astăzi. În anul nostru au fost doar patru studenţi străini şi toţi au mers corect, onorabil, pas la pas cu noi.

Profesor la histologie l-am avut pe Victor V. Papilian, băiatul celebrului anatomist şi umanist. La cursurile lui nu lipsea nimeni, deşi prezenţa nu era obligatorie. Ne sculam mai devreme ca să mai găsim locuri în amfiteatru, şi asta a fost ceva fără precedent în cei şase ani. Când ne-a vorbit despre moartea celulei, se stătea în picioare, iar în amfiteatru erau şi studenţi de la filosofie sau filologie. Era o linişte mormântală, puteai auzi şi simţi agonia acelor celule care-şi încheiau în noi ciclul. Deşi eram foarte tineri, a ştiut cum să ne transmită printre ribozomi, mitocondri, enzime şi cenzură, acel sentiment al trecerii inevitabile, care te face să cauţi dincolo de materie şi materialism. Eram privilegiaţi să avem profesori de excepţie şi să ne aflăm într-un spaţiu de tradiţie şi emulaţie culturală. Clujul universitar era şi oraşul lui Blaga, poetul alungat, care avusese şanse reale la premiul Nobel pentru literatură, prin anii ’60, subminat de însuşi preşedintele Uniunii Scriitorilor Români, care a refuzat să trimită informaţii în Suedia. Guvernul comunist nu avea nevoie de celebrităţi.

(sursa foto: cancan.ro)