Timpul părea să ne fi dat o mică păsuire

După primul an absolvit la medicină, am început să ridicăm ochii din cărţi. În fiecare toamnă ne duceau câteva săptămâni la muncile agricole sau patriotice şi asta a ajutat desigur la apropierea noastră de natură. Dacă astăzi m-ar întreba cineva de ce studenţii trebuiau să culeagă recolta unei ţări, n-aş şti ce să răspund, cum nu ştiam nici atunci. În America, risc să par un nebun excentric, care trebuie întâi să localizeze România în timp şi spaţiu, chiar pe harta Europei. În România, cei tineri, sătui de poveştile martiriului vechilor generaţii, te privesc cu un amestec de milă şi suspiciune dacă le povesteşti „cum era pe vremea ta“.

În cei şase ani de facultate am cules pe rând: porumb, asta la început ca balici, am avansat apoi la cartofi şi sfeclă, iar pe măsură ce ne apropiam de dreptul la parafă şi câştigam încrederea autorităţilor, am fost trecuţi la mere şi struguri. România este situată într-un climat bine temperat, fără şanse pentru portocale, banane, sau alte fructe exotice. De noţiunea de republică bananieră am auzit mult mai târziu. Înaintea noastră au fost se pare câteva schimburi interesante cu studenţi din Cuba. Se spunea că-i mai bine cu fructele noastre, decât la cules de trestie de zahăr.

Singurii care fuseseră aduşi într-o fază mai avansată de relaxare erau ţăranii. Stăpâni ancestrali ai pământului şi recoltei, câţi mai rămăseseră ne priveau de pe prispe, plictisiţi, cu ochi goi, puţin curioşi, cum coboram din camioane dimineaţa la marginea câmpului, tineri, gălăgioşi, cu haine jerpelite dar viu colorate. Păream nişte fiinţe ciudate, jumătate deportaţi, jumătate excursionişti rătăciţi. Gustul acestui straniu amestec mi-a revenit de multe ori în anii care au urmat, evoluând treptat spre o greaţă care cred că i-ar fi fost străină lui Sartre care admira inconştient comunismul din cafenelele Parisului.

De prin anii ’80 începusem să arătăm tot mai mult ca nişte deportaţi. O glumă spunea că Ceauşescu a vizitat o închisoare. „Dragi marinari“, şi-a început el cuvântarea… Cineva din anturaj l-a tras de mânecă şi fără cuvinte i-a explicat cu mâna dungile orizontale ale marinarilor. Începusem să fim greu de identificat. Eram trataţi la grămadă ca o turmă standardizată pe verticală sau orizontală.

Pare straniu, însă astăzi nu ne amintim cu groază de acele impuse şi absurde munci patriotice. În septembrie, vremea era încă frumoasă şi nimeni nu ne împingea prea tare de la spate. Încercam să ne considerăm într-un fel de tabără, şi ne reuşea. Strugurii şi merele nu-şi schimbaseră gustul, iar noi înşine eram nişte fructe care aşteptau să fie culese. Studenţii străini erau scutiţi de îndatoriri patriotice, însă unii veneau cu noi din solidaritate. Nu-i oprea nimeni să culeagă recolta unei patrii străine, pe care noi, băştinaşii, o credeam cea mai oprimantă şi mai închisă înăuntrul graniţelor ei. Solomon era din Etiopia şi, după căderea împăratului Hail Selasie, nu a mai putut să se întoarcă acasă. Familia lui fusese parte ucisă, parte expulzată. Suferea cumplit şi treptat s-a legat de România ca de o ţară de adopţie. După câţiva ani vorbea româneşte cu accent ardelenesc, şi puţin ungureşte. La chefuri voia să asculte Gică Petrescu şi îi dădeau lacrimile pe „Du-mă acasă, măi, tramvai“.

– Voi suferiţi că nu puteţi pleca, eu că nu mă pot întoarce.

După terminare a plecat în Germania unde practică şi acum.

Mauia era din Sudan şi era atât de înalt încât culegea merele din pom fără scară. În ţara lui începuse un război sângeros şi o foamete care a ucis milioane. România era un bun refugiu, ţară generoasă care avea să-i dea adăpost şi o diplomă. Mark se născuse în România, însă emigrase cu familia în SUA când era copil. În doar două luni şi-a readus aminte limba română şi câteva din apucăturile locului salvate în „recycle bin“-ul subconştientului. Avea un BMW mare încăpător, căruia invidioşii îi spuneau sinagoga pe roţi, şi în care încăpeau mai mulţi ca în Volkswagenul lui Gunther. Mark era aproape tot timpul cu Alina, una din colegele noastre, o fată dintr-o bucată, frumoasă, plină de viaţă, cu un strabism tulburător, care ne-a indus pe mulţi în eroare. Mark o aducea la câmp cu limuzina şi o ajuta să-şi facă norma la porumb. La cursuri stăteau împreună şi Alina se uita în direcţia noastră unde eram cu Dan, un alt coleg de grupă. Eu ştiam cu care ochi se uită la mine şi cu care la Dan, de mult hipnotizat de Alina. După absolvire Alina şi Mark s-au căsătorit şi au plecat în Germania, iar el a uitat de America.

Pe Mark îl provocam adeseori cu întrebări directe legate de New York. Ridica descurajator din umeri, ca un om care n-are prea multe de mărturisit sau care vrea să spună că şi acolo-i ca peste tot, că oamenii seamănă în general între ei, iar noi credeam că fusese probabil instruit de autorităţi la venire. Când l-am revăzut la întâlnirea de 25 de ani m-a întrebat el pe mine cum mai e prin New York.

Dan era fiul unor respectaţi profesori de-ai noştri şi nu fusese niciodată convins că locul lui era la medicină. Inteligent, visător şi cinic, a navigat cu noi cei şase ani, ca o corabie care visa sudul în timp ce în pânze i se sufla obligator spre nord. La muncile patriotice nu participa, din cauza unor maladii care i se declanşau numai toamna şi a anualei incertitudini legate de promovarea în anul următor. Apărea în grupă cândva în primul trimestru, cu o figură de om care şi scăpase şi fusese condamnat. Îi era veşnic somn din cauza nopţilor pierdute la poker şi, dacă nu era antrenat în ceva, adormea pe loc. Întârzia mereu şi noi îl acopeream cât puteam, pentru că altfel era un coleg bun.

Într-o dimineaţă a intrat tiptil în salonul de bolnavi, unde noi începusem vizita cu profesorul. Bulă i-a întins în locul halatului un cearşaf alb, pe care Dan s-a străduit minute în şir să şi-l tragă pe mâneci. I s-a repartizat o bolnavă căreia trebuia să-i ia anamneza, o bătrână care vorbea puţin şi greu, iar Dan a adormit peste ea, speriind-o. A rămas mereu acelaşi, fără fluctuaţii, predictibil, un artist forţat să facă medicina, surprins până în ultimul an că apendicele e în dreapta şi că hematiile sunt roşii. A fugit în Germania imediat după Mark şi Alina. A vândut un timp ceaiuri medicinale, apoi s-a reîntors în Cluj unde a început de la capăt, de bună voie, stomatologia, care i s-a părut mult mai simplă.

La începutul anului doi, ne-au împărţit în grupe şi ne-au trimis trei săptămâni în agricultură, chiar în judeţul meu, în satele din jurul Bistriţei. Eu am nimerit în lotul de băieţi la Merchiaşa, un sat într-o regiune submontană. Trebuia să culegem eternul porumb. Porumbul are unele avantaje. Crescând înalt, des şi în rânduri întinse peste dealuri, e ca un labirint în care te poţi ascunde uşor, chiar dispărea la comandă, ca într-o scamatorie. Nimic din toate astea la cartofi sau sfeclă, unde Korcsi, de exemplu, înalt şi masiv, se vedea de departe. La sfeclă găsise totuşi până la urmă un truc. Călca peste ele şi le îngropa adânc, încât păreau culese. Dormeam la grămadă, ca la armată, şi încercam să ne bucurăm cât puteam de natura virgină din jur. La marginea satului, lângă lanul de porumb, era cazanul de distilat ţuică, element tradiţional, vital în cultura noastră rurală. Mai important pentru conservare şi supravieţuire decât canalizarea, apa potabilă, un veceu în casă, electricitatea sau televizorul. Fusese un an bun pentru prune şi toată valea mirosea sănătos a palincă. Câţiva încropiseră un bufet lângă distilărie şi atunci am văzut nişte beţii patologice cu ţuică fierbinte, picurată direct din cazan, prima şarjă, uşor toxică. Într-o noapte grea l-am scos pe Bulă din râu unde voia să prindă peşti cu mâna. În dormitor s-a urcat pe soba de fontă care ardea şi a dansat pe ea ca să se usuce.

Cazanul a pierdut din interes când am auzit că în satul de lângă munte sunt la cules de mere fetele de la ştiinţe economice, singure, fără băieţi, foarte plictisite de viaţa la ţară. Când am apărut acolo, am fost primiţi cu braţele deschise şi am stabilit o legătură strânsă între cele două facultăţi, soldată în final cu nişte căsătorii pripite sau cu copii din flori.

Plecam seara cu o mocăniţă, un tren mic de munte care circula pe şine înguste, miniaturale, şi mergeam direct la căminul cultural, unde doctorul satului, mort de plictiseală şi el, ne ajuta să organizăm chefuri. Ne împrumuta un magnetofon vechi şi dansam cu fetele de la economice în semiîntuneric, studiindu-le anatomiile de cât mai aproape posibil. Muzica nu mai conta… Până la 5 dimineaţa, când se întorcea mocăniţa, ne împrăştiam prin sat care pe unde putea. Locul preferat era în jurul bisericii germane, jumătate părăsită. Fetele de la economice nu vedeau nimic rău, necuviincios, în încercările noastre de apropiere chiar acolo în jurul lăcaşului.

Într-o noapte am sculat întregul sat. Pe la trei dimineaţa orga bisericii a început să scoată note grave, brandenburgice, amestecate cu improvizaţii de jazz, ce ne făceau stomacele să vibreze. Clopotele care le-au urmat au înălţat şi mai sus emoţiile noastre. Costin si Korcsi intraseră înăuntru printr-o fereastră spartă şi descoperiseră orga prăfuită, nefolosită de mulţi ani. Korcsi a reuşit să pompeze aer în instrument, iar Bulă a bătut clopotele. Oamenii s-au trezit speriaţi, ca pe vremea când năvăleau turcii. Am îngrozit satul timp de două săptămâni. Dimineaţa, când trenuleţul se apropia de lanul de porumb, încetinea, locomotiva ne fluiera, iar noi coboram din mers.

Într-o dimineaţă, când probabil adunasem prea puţini bani pentru conductor, locomotiva a uitat să anunţe lanul de porumb, noi adormisem, şi când ne-am deşteptat am început să sărim din vagoane. Eu m-am rostogolit şi am lovit cu faţa o traversă. Am simţit imediat lipsa celor doi dinţi din faţa şi o durere în maxilar. Faţa şi buza de sus au început să se umfle şi se învineţească. Când am sărit aveam o ţigară aprinsă în gură şi unul a spus „lui Sânge i-au sărit scântei din dinţi“.

A doua zi am plecat acasă la Bistriţa unde am aşteptat să mi se dezumfle faţa şi să mi se vindece fractura de maxilar. La sfârşitul acelei săptămâni am organizat primul mare chef al nostru, la un coleg căruia părinții îi plecaseră la băi. Stătea în oraşul medieval, într-o casă veche, săsească, pe care-am întors-o pe dos ca nişte barbari, făcându-i să-i scârţâie podelele vechi de sute de ani până s-a luminat de ziuă. Acolo s-au înnodat multe legături, dintre care unele încă mai durează. Există locuri, conjuncturi speciale în care soarta, stârnită nu se ştie de către cine, se amestecă mult prea tare. Cei care sunt prinşi acolo vor fi vizibil marcaţi, ca nişte oi rătăcite trecute cândva prin acelaşi staul. Buzele îmi erau zdrobite şi umflate însă una din colege m-a preferat în noaptea aceea aşa cum eram. Aveam să rămânem împreună toată facultatea.

În 2008 am avut la Cluj întâlnirea de 30 de ani. Deşi la strigarea catalogului lipseau destui din motive de viaţă, am avut senzaţia că celor norocoşi timpul părea să ne fi dat o mică păsuire. Ne schimbasem parcă mai puţin şi nu am mai avut probleme să ne recunoaştem.

(sursa foto: monitorulbt.ro)