Stafiile noastre, cele de toate zilele

În prima lună de cămin am descoperit brusc că-mi iubesc părinţii şi le-am scris nişte scrisori atât de tandre, încât s-au îngrijorat de sănătatea mea mentală şi într-o zi m-am trezit cu ei în holul căminului. Mi-au adus mâncare şi mama mi-a spus:

– Să nu cumva să renunţi!

Acelaşi lucru mi l-a repetat şi după aproape 20 de ani când am rămas blocat în Canada şi voiam să mă reîntorc în ţară. După ce mi-am încărcat cu ei bateriile sentimentale, m-am întors în camera 403 unde îmi venea rândul în faţa cărţii de anatomie, o carte plină cu sublinierile, adnotările şi frustrările multor generaţii. După un an, când noi de-abia terminasem cu anatomia, cartea s-a reeditat în sfârşit, iar noi am rămas cu anticurile nevândute.

Când a început sesiunea de iarnă, cam toţi eram candidaţi la schizofrenie. Gyula învăţase noua limbă şi exersa înjurături româneşti. Berni şi cu mine visam numai oase pe care nu le puteam pune în poziţie, asta însemnând cum ar sta ele pe un schelet adevărat. Badea nu se lăsa nici el, deşi era tot mai palid şi învăţa cu nişte tampoane în nas. Nimeni nu mai putea să doarmă şi, când unul cădea la anatomie, un fior de groază străbătea ultimul etaj.

Faţă în faţă cu căminul nostru, la numai câţiva metri, era căminul 5 de medicină veterinară şi zootehnie. Exista între noi o veche rivalitate care, în timpul sesiunilor, lua forme paroxistice, groteşti. La miezul nopţii urma vacarmul de descărcare. Se deschideau larg ferestrele şi prin ele apăreau sute de capete încinse care aveau nevoie să se răcorească. Unul de la noi avea o talangă, cum poartă vacile la gât, şi îi anunţa pe cei de vizavi că a venit cireada cu boi care trebuie mulşi. La rândul lor ei ne făceau măcelari, gropari, vampiri. Orice era permis. Cele mai expuse erau perechile de îndrăgostiţi care se întâmplau să treacă printre cele două cămine. Totul ţinea până ne eliberam cu toţii, apoi mai puneam câteva oase în poziţie, ne lingeam rănile şi încercam să dormim.

Doar Nedelcu, unul din camera vecină, putea să doarmă oricând, în orice situaţie, în orice poziţie. Îl uram cu toţii pentru asta, şi odată l-am văzut sforăind, în timp ce „domnii colegi“ de cameră jucau table cu cutia aşezată în pat pe spatele lui. De câteva ori am reuşit să-l prostim trimiţându-l jos în oraş la clinici, iarna, pe la 1–2 noaptea. Îi întorceam limbile ceasului de la mână, măsluiam restul ceasurilor din cameră, câţiva se duceau la spălător, apoi îl trezeam şi-i spuneam că e 7 dimineaţa şi o să-ntârzie.

Atmosfera în căminul 6 devenise atât de încinsă încât simţeam că mă voi decompensa nervos. Avându-mi părinţii doar la două ore cu trenul, puteam să fug în sesiuni acasă, ca să învăţ, în timp ce alţii din cămin nu prea aveau altă scăpare. Când a venit vara câţiva au transformat cimitirul învecinat în sală de lectură. Nu există pe lumea asta un loc mai liniştit. Când eşti cu adevărat disperat, cum eram noi, nici apropierea de moarte nu te mai sperie. Era un cimitir mare, îngrijit, cu alei pietruite, băncuţe, morminte pline cu flori şi o zonă veche cu cavouri şi mausolee în care morţii păreau să locuiască destul de confortabil. Comunismul nu pătrunsese şi în lumea celor drepţi, iar asta făcea locul şi mai atrăgător.

Moga, un tip înalt, puternic, cu o faţă nevinovată de copil care nici măcar nu ajunsese să se radă, descoperise un cavou imens în care ultimul înmormântat era din secolul XIX. Îşi făcuse în el un adevărat birou de studiu şi acolo mintea lui absorbea mai uşor tainele corpului uman. I s-au alăturat şi alţii. În anul doi, în sesiunea din iarnă, ajunsesem să asistăm noi la decompensarea nervoasă a celor noi veniţi. Moga nimerise în cameră cu un băiat straniu din Sibiu care vorbea tot timpul, iar când citea o făcea cu voce tare dând intonaţii neaşteptate, teatrale, traseelor nervilor, arterelor, făcând rime bizare, versuri ad-hoc care, spunea el, îl ajutau să ţină minte mai bine ce învăţase. Îi plăcea să contrazică şi era dispus să parieze pe orice. „Pe cât?“ întreba mereu şi aşa i-a şi rămas numele. „Pecât“. Ştia să ghicească în palmă sau în cărţi, ca o ţigancă, şi avea o înclinaţie maladivă pentru ezoterism, moştenită de la o bunică pricepută să comunice cu spiritele celor morţi. Se lăuda că şi el poate să vorbească cu morţii şi face medicina doar ca să afle ce-i în carcasa asta numită corp, cuşca în care spiritul locuieşte pentru o vreme. Avea concepţii budiste fără să-şi dea seama. Pe tema asta a intrat în conflict cu Moga căruia, din moment ce putea să înveţe într-un cavou, i se părea ridicol să crezi în spirite.

Într-o noapte de decembrie când tocmai intram în sesiune, Moga şi-a pierdut intenţionat cumpătul şi i-a spus că nu-i decât un căcăcios excentric care n-are curaj nici cât să meargă noaptea într-un amărât de cimitir.

– Pe cât? întrebă Pecât.

– Pe-o sută de lei.

Au bătut palma, apoi Moga a umblat din cameră în cameră ca să adune banii. Am donat toţi de la etajul nostru, ştiind că merită. Semenciuc, un craiovean din trupa de morbizi care învăţau vara în cimitir, s-a oferit să-l însoţească pe Pecât ca ghid şi martor ocular. Moga ne-a arătat apoi cum să ne mascăm în stafii. Scoteam cearşaful alb care îmbrăca salteaua patului şi îl trăgeam pe cap, după ce-i făcuserăm două găuri în dreptul ochilor.

Când s-a apropiat miezul nopţii am sărit gardul cimitirului cu Moga, Berni, Gyula şi am luat-o printre morminte. Începuse să ningă şi chiar aşa, în grup, un cimitir într-o noapte întunecoasă de decembrie rămâne un loc făcut să nu te simţi în largul tău. Moga ne-a dus la cavoul lui, aflat la capătul unei alei. Când i-a deschis uşa un scârţâit macabru ne-a îngheţat sângele în vine. Parcă moartea însăşi trezită din somn îşi mişcase încheieturile. A aprins nişte lumânări care erau deja acolo şi de la ele ne-am aprins cu toţii ţigările. Înăuntru era o mică măsuţă şi două scaune pliante. Ne-am aşezat pe cele trei pietre mortuare sub care zăceau oase adevărate care apucaseră vremuri mai bune. Când am terminat de fumat ne-am ascuns pe după mormintele din jur. Doar Moga a rămas în cavou.

– Sper să vină ăştia cât mai repede, altfel o să adorm aici.

Berni şi cu mine am decis să stăm împreună ascunşi după o cruce mare şi albă. La un moment dat, a apărut Gyula care voia o ţigară şi când s-a întors la mormântul lui s-a speriat de propriul cearșaf întins pe-o cruce şi a început să înjure în ungureşte, însă blând, cu teamă. Am mai fumat vreo două ţigări şi tocmai când voiam să renunţăm am auzit vocile tremurânde ale celor doi.

Ne-am tras cearşafurile peste cap şi am aşteptat să vedem ce se întâmplă. Când au ajuns în dreptul cavoului am auzit acel scârţâit macabru. Uşa s-a deschis încet, lăsând afară o lumină stranie şi un fum gros prin care a apărut Moga cu cearşaful pe el. Cu razele lumânărilor din spate părea de două ori mai mare. S-a blocat până şi Semenciuc care era înţeles cu noi. Pecât a rămas câteva secunde fără respiraţie, complet nemişcat, apoi s-a deblocat şi a ţâşnit ca un arc spre crucea noastră de unde am ieşit eu cu Berni. Încă ţineam aprinsă în gură ţigara prin halatul ce-mi acoperea faţa. Nu am văzut pe nimeni să fugă atât de repede printr-un cimitir. Pecât a intrat în plină viteză într-un gard de sârmă împletită ca un iepure într-o plasă. Când am ajuns la cămin avea încă pe faţă imprimate romburile gardului şi amuţise complet. Era alb ca varul şi ne-a fost frică să nu înnebunească. Moga nu părea să-şi facă probleme.

– Nu vă fie frică. Ăsta nu poate să înnebunească. E nebun de mult.

– Vreau suta de lei, au fost primele lui cuvinte.

Pecât a primit banii, iar noi ne-am hotărât să nu-i spunem adevărul. Asta după ce i s-a dezlegat limba şi ne-am convins că nimic nu se stricase în capul lui.

– Sunt fericit că am intrat în legătură cu spiritele. Stafia era înaltă de 4 metri şi când a ieşit din cavou a trecut cu partea de sus prin zid. Nu mergea, plutea. Una mai mică fuma pentru că ştiu că unele stafii mai au apucături din prima lume. Am fugit pentru că veneau spre mine şi dacă trec prin tine te pot îmbolnăvi. Ştiu asta de la bunica mea.

A povestit toată noaptea grupurilor care veneau să-l întrebe cum a fost întâlnirea cu moartea. A doua zi am fost chemaţi toţi cei implicaţi la decan. Cineva turnase. Ne-a primit secretarul de partid care nu prea ştia cum să interpreteze politic escapada noastră. Ne-a certat destul de neconvingător şi ne-a prevenit că, dacă mai încercăm să intrăm în contact cu alte spirite decât cele permise, riscăm exmatricularea.

Pecât a continuat să creadă în spirite şi stafii, iar după terminarea medicinii avea să ajungă un psihiatru de succes. În sesiunea aceea a căzut toate examenele, la fel şi în vară, însă le-a trecut miraculos în toamnă. Asta se întâmpla în fiecare an şi era greu să ne explicăm fenomenul, aproape supranatural şi el. Cum era posibil ca un om care cu greu trecea câte un examen cu notă minimă putea să apară toamna într-o cu totul altă formă intelectuală. Nimeni nu a ştiut timp de şase ani că avea un frate geamăn care studia cu brio medicina în Bucureşti într-un an mai mare. Pecât fusese cel de-al doilea născut, cântărise jumătate cât fratele lui la naştere şi avusese un scor Apgar cât notele lui din vară. I-am întâlnit la mare pe plajă după mulţi ani şi am crezut că văd şi eu stafii. Erau absolut identici. Pecât mi-a mărturisit că el a făcut armata de două ori, în compensaţie pentru examenele luate de frate-său în numele lui.

Moga a ajuns anatomopatolog, iar la întâlnirea de 20 de ani de la absolvirea facultăţii am aflat că murise.

(sursa foto: thegreatsouthernbrainfart.files.wordpress.com)