Șeherezada… peste ani

Când m-au trimis la spitalul din Braşov am fost sigur că l-am prins pe Dumnezeu de picior. Pe atunci nu-mi puteam dori mai mult decât să lucrez într-un spital mare din Transilvania. Piciorul lui Dumnezeu a început să-mi alunece încet din mână atunci când directorul m-a chemat la el şi mi-a spus privindu-mă suspect peste ochelari.

– Eşti ultimul venit şi ai să-ncepi de jos, cum am făcut-o cu toţii. Toate ţigăncile sunt ale tale.

În spital exista o ierarhie aproape militară şi o distribuţie riguroasă a muncii. Pe vremea aceea medicii trăiau mai mult din ceea ce primeau de la bolnavi. Salariile noastre erau atât de mici, încât unii uitau să şi le ridice cu săptămânile. Când am ajuns şi eu la această fericită amnezie, am plecat în America.

De la ţigănci nu primeai nimic şi ele îmi fuseseră neoficial repartizate mie pentru o perioadă nedefinită de timp. Uneori primeam câte un coş cu ciuperci sau cu fructe de pădure. Pentru ele viaţa şi timpul curgeau în jurul naturii. Dacă le întrebam pe cele gravide când au avut ultima menstruaţie, îmi răspundeau după lungi momente de gândire că „pe vremea murelor sau a zmeurii“. Tranziţia spre aşa-zisa lume bună a oraşului trebuia să o fac treptat, pe nesimţite, fără să deranjez pe nimeni.

La periferia oraşului exista o mahala mare de ţigani şi doar acolo natalitatea continua să crească, după graficele trasate de partid. Restul oraşului părea să conspire tacit, chiar să saboteze politica demografică.

După ce mi-am ispăşit stagiul de debut, am fost avansat şi mi s-a permis să consult şi la policlinica cu plată. Era prin anii ’80 şi ideea de proprietate privată şi liberă întreprindere fuseseră atât de tare puse la zid, încât eram convins că în curând totul va deveni bun comun, inclusiv noi. Policlinica cu plată părea o ciudată greşeală în tot acest context. Pacienţii trebuiau să plătească o anumită sumă de bani, iar medicii primeau un procent. O mică oază de capitalism într-un deşert în care înaintam ca pe o imensă plajă care nu dădea la nicio apă.

Clădirea în care funcţiona era mică şi veche. Era aşezată lângă o garnizoană militară şi arăta ca un vagon uriaş, supraetajat, dezafectat. Coridorul îngust dădea în camere foarte mici în care cu greu încăpeau o masă de consult, un mic birou şi două scaune. Camerele comunicau ciudat între ele şi trebuia să vorbim încet, ca la o spovedanie, ca să nu se audă. Înainte de război fusese unul din bordelurile oraşului.

Eu consultam serile şi iarna după ora şase se oprea curentul electric. La intrare, secretara îmi dădea o lampă cu petrol şi cu ea înaintam pe coridorul întunecos, plin de umbre care aşteptau sprijinite de pereţi. Mă simţeam ca un miner înaintând într-o galerie subterană. Oamenii începuseră să se obişnuiască şi cu întunericul. Femeile preferau totuşi să vină aici, unde puteau vorbi cu noi între patru ochi. Nu era nicio asistentă care să ne ajute. În spitale se simţeau urmărite şi se fereau de doctori ca şi cum am fi fost şi noi parte din sistemul draconic. Orice femeie între 16 şi 45 de ani era considerată o potenţială procreatoare care ascunde o sarcină. Într-una din seri, secretara mi-a spus ironic, înainte de a-mi înmâna felinarul:

– Sus vă aşteaptă o „doamnă“…

O ţigancă şi bărbatul ei stăteau pe coridor. Le-am văzut cu greu feţele şi mustaţa lui imensă răsucită în sus a fost singurul detaliu concret până mi-a zâmbit şi mi-a arătat câţiva dinţi de aur. Ea nu mai avea aproape nici unul în gura. Tac amândoi.

– Shocardan? adică Ce mai faceţi? îi întreb.

Ştiu câteva expresii ţigăneşti şi totdeauna m-au ajutat să comunic cu ei.

– Rău, doctore, îmi spune el şi aşteaptă să-mi găsesc stiloul şi hârtiile. E borţoasă şi avem deja patru copii. E prea mult pentru noi. Am venit la matale să ne ajuţi cumva.

Era pentru prima oară când vedeam o ţigancă vrând să scape de sarcină. Instinctul le spunea că nu trebuie să te opui naturii şi voinţei lui Dumnezeu. Existau orfelinate care erau deja pline şi care aveau să devină şi mai aglomerate în anii care au urmat.

– Nu fac avorturi, le spun direct.

– Nu spune încă nu, doctore, o să te plătim regeşte.

Scoase de la piept un obiect învelit într-un prosop, îl desface şi-mi pune pe masă un pocal mare din aur masiv. Ştiam că prin anii ’50 autorităţile comuniste au confiscat aurul ţiganilor, lăsându-le doar dinţii pe care unii au apucat să şi-i pună în grabă ca pe nişte mici lingouri ce le puteau păstra şi transmite mai departe.

– Uită-te bine la el, e vechi de trei sute de ani. Asta a fost zestrea ei şi a aparţinut unui grof ungur de lângă Bistriţa. Dacă-l vrei, îţi spun şi povestea lui.

Femeia tace şi priveşte în altă parte, ca şi cum n-ar fi fost vorba despre ea.

– Cum te cheamă? o întreb.

– Șeherezada, îmi răspunde ea gol.

– Șeherezada? repet involuntar, ca şi cum ar fi fost imposibil. Mă uit la faţa ei resemnată, îmbătrânită înainte de vreme, la părul cărunt şi încerc să-i scot ridurile adânci de pe faţă şi să-i pun puţină lumină în ochi. Un miros puternic de mere a invadat camera, de parcă aş fi avut o halucinaţie olfactivă, şi mi-a venit aşa din senin să fredonez obladi-oblada. Eram tânăr şi încă inconştient de ravagiile pe care timpul le poate face cu noi.

A face avorturi în anii aceia era o afacere tentantă. Se plăteau sume uriaşe şi ştiam că unii din colegii mei o fac. Din când în când, câte unul era prins şi dispărea cu anii în spatele gratiilor. Miliţia era pe urmele noastre şi până la proba contrarie toţi eram potenţiali sabotori ai politicii demografice. Aş fi vrut s-o ajut cumva. Eram sigur că ea era fata din livada cu mere din Sigmir. Șeherezada şi bărbatul ei şi-au luat pocalul de aur şi au plecat dezamăgiţi.

Într-o seară am auzit bătăi puternice în uşa care mă despărţea de camera de consultaţii vecină. Era aproape de ora închiderii şi nu mai era aproape nimeni la policlinica cu plată.

– Am nevoie de ajutor! Am recunoscut vocea disperată a unuia dintre colegii mei care consulta acolo. Am ieşit pe coridorul pustiu şi întunecos. În camera alăturată lumina cunoscutul felinar şi o lanternă mică de buzunar pe care colegul meu o ţinea în gură. Da, în gură, căci mâinile îi erau ocupate şi îi tremurau. Pe halatul alb şi pe faţă era împroşcat cu sânge, iar el continua să chiureteze nervos o femeie care sângera profund.

– Te rog ajută-mă cumva, altfel o să moară.

Nu am înţeles nimic din ce se întâmpla acolo, însă mi-am pus reflex mănuşile şi am comprimat abdomenul femeii până la aortă ca să opresc cumva sângerarea. Colegul meu avea faţa invadată de groază şi aproape înghiţise lanterna. M-am uitat la femeie şi atunci am văzut-o pe Șeherezada, albă ca varul, privindu-mă cu ochii duşi adânc în orbite până dincolo de viaţă.

– Opreşte-te! am strigat la el. Cred că ai perforat-o. Trebuie să o ducem urgent la spital.

– Ştii bine că acolo mă vor aresta.

Am învelit-o repede într-o pătură şi am pus-o pe bancheta din spate a maşinii. Spitalul era aproape şi nu ne-am oprit decât în sala de operaţie. Urma noastră era marcată de o dâră lungă de sânge. Am operat-o amândoi cu sufletul la gură şi am reuşit s-o salvăm după ce i-am scos uterul şi un metru de intestin. Totul se desfăşurase atât de repede, încât n-am avut timp să mă gândesc la consecinţe. L-am lăsat pe colegul meu s-o închidă şi am ieşit din sala de operaţie. La uşă ne aştepta miliţia gata să ne pună cătuşele pe mână. M-au luat într-o maşină şi următoarele câteva ore m-au interogat cu schimbul la sediul miliţiei.

Spre dimineaţă au vrut să mă lase să plec, însă am avut o ezitare atunci când ofiţerul m-a întrebat dacă am mai văzut-o înainte pe ţigancă. Doar nu era să le povestesc de remorca de mere din Sigmir şi de criza mea pubertară. Am petrecut încă o zi în beciurile miliţiei gândindu-mă la povestea Șeherezadei. Pereţii, gratiile, tavanul mucegăit şi ceva care plutea greu în aer te făceau să te simţi involuntar vinovat. Vinovat că exişti şi că nu poţi să faci nimic. Noaptea am visat că trăgeam o remorcă de mere roşii, lăsând în urmă o dâră de sânge pe care pământul o sugea lacom.

A doua zi mi-au dat drumul fără nicio explicaţie. Pe Șeherezada am găsit-o într-un salon la reanimare fumând. Asistenta îşi dădu ochii peste cap în semn de neputinţă şi deschise larg fereastra. Şi ea era păzită la uşă de un miliţian care fuma şi el. După două săptămâni s-a vindecat şi a plecat şi mai bătrână decât venise. Ţiganii aveau în general o mare rezistenţă biologică, până ajungeau la 40–50 de ani, după care se prăbuşeau repede. Șeherezada ajunsese acolo mai repede ca alţii.

Colegul meu, care era pe atunci secretarul de partid pe spital, a reapărut, spre surprinderea tuturor, după câteva zile. Eram convinşi că nu-l vom mai vedea pentru o vreme. A venit direct la mine.

– Ştii cine m-a salvat? m-a întrebat cu o voce dezinvoltă. Un broscoi, trăiască broscoii! Femeia nu era gravidă, iar testul de sarcină a fost negativ, mi-a zâmbit cu subînţeles. De altfel, asta ne-a salvat pe toţi, inclusiv pe ţigancă. Nefiind gravidă, nu putea fi acuzat de întrerupere ilegală de sarcină…

Impresia mea din timpul operaţiei fusese cu totul alta. Aranjamente se făceau şi pe atunci. Mai ales dacă erai secretar de partid.

Pe atunci testele de sarcină se făceau numai pe broscoi. Ei erau cei care certificau dacă femeia era gravidă sau nu. După revoluţie, când avorturile s-au legalizat, am aflat că secretarul de partid era cel care-i ajuta pe mai marii zilei când aveau probleme cu soţiile, căci şi lor li se întâmpla.

Colegul meu avea o casă mare, somptuoasă şi după revoluţie a dat o petrecere unde ne-a invitat pe toţi. Avea o colecţie de artă impresionantă pe care ne-a prezentat-o cu mândrie. Într-una din camere, în contrast, era o cutie mare din lemn ca un dulap fără uşi, în mijloc cu un vizor mare.

– Uită-te prin el, mi-a spus.

Înăuntru am văzut rafturi pline cu obiecte aşezate pe catifea roşie: peşti de sticlă primiţi de la bolnavele de la fabrica de sticlă, carburatoare şi rulmenţi de la fabrica de tractoare, ouă pictate, panglici de la fabrica de panglici, cuţite de vânătoare. În mijloc trona pocalul de aur al Șeherezadei. Privit prin vizor, totul părea o compoziţie stranie, suprarealistă.

– Când se va deschide un muzeu hazliu al comunismului, am să donez colecţia aceasta. Apropos de pocal, să ştii că nu e de aur.

După un timp, portarul de la spital mi-a spus că o femeie mi-a lăsat un coş cu mere roşii la intrare.

(sursa foto: celebritypix.us)