Adrian Sângeorzan 
Medicina continua să fie o profesie dorită. Halatele albe rămăseseră singurele uniforme care îşi mai păstrau nepătate vechile însemne. La terminarea studiilor, înainte de înmânarea diplomelor, se depunea încă jurământul lui Hippocrate, rămas în esenţă acelaşi din vremea vechilor greci. Bolile, rămase şi ele aceleaşi, erau singurele lucruri care nu se schimbaseră, continuând să ne ţină legaţi de o lume adevărată, reală, care nu putea fi complet anulată de sistemul artificial în care trăiam.
Intratul la Medicină a fost primul meu mare pariu câştigat cu viaţa. Aveam 18 ani şi tocmai mi se făcuse frică de viitor, care pe atunci avea pentru mine o reprezentare inversă. Îl simţeam nu în faţă, unde îi e locul, ci în spate, de unde venea ca un bolid gata să mă strivească.
În anii ’70 se intra foarte greu la medicina. Erau cam 10 candidaţi pe un loc şi gândul că eu trebuia să fiu mai bun ca alţii 10 îmi dădea fiori de groază. Mai era şi ameninţarea cu armata în care mă vor lua cu siguranţă dacă nu intram. Acolo urma să zac într-o uniformă uzată un an şi jumătate, timp suficient să uit totul şi să ajung la coada celor 10. Bătrânii încă mai spuneau că armata te formează, te face bărbat, te disciplinează, te întăreşte, înveţi să bei vârtos, să fumezi şi să chiuleşti cu cap. Toate astea cer pricepere, dedicaţie, nu vin din senin, ca şi deprinderea de a-ţi servi patria toamna la culesul recoltei. Acolo învăţai să iubeşti libertatea, adică ceva ce se numea aşa în afara cazărmilor comuniste. În final, te alegeai cu nişte tatuaje făcute prost la beţie şi cu câteva poze de grup din care mai târziu nu te va mai recunoaşte nimeni.
Perspectiva asta a stârnit în mine o îndârjire pe care şi astăzi mi-e greu să mi-o explic. Era ceva mai mult decât o simplă motivaţie sau decât frica de eşec. Trăiam într-o lume în care fiecare tren pe care-l scăpai putea fi ultimul. Tinerii de azi au opţiuni ameţitoare, pentru care nu sunt neapărat de invidiat. Aş putea scrie cândva un eseu bizar despre paradoxalele avantaje ale unei lumi cu puţine alternative.
Cu toată silinţa mea, care mă împingea înainte cu biciul în mână, nu ştiu dacă aş fi ajuns vreodată doctor dacă nu ar fi fost Gubeş, profesorul de biologie. Un dascăl de modă veche aparţinând unei lumi dispărute, care a continuat cu încăpăţânare să lumineze minţile unei întregi generaţii de elevi într-un orăşel din Transilvania, peste care timpul se scurgea mai încet, fie din cauza ceasului din turla catedralei germane, neuns de sute de ani, fie a fostului zid de apărare acum întrerupt şi inegal ca şi istoria din jurul lui.
Gubeş şi mama mea, fără a fi înţeleşi între ei, m-au convins să abandonez nişte vise de ocazie. La început ideea de a mă face profesor de sport, unde trebuia să învăţ doar anatomie, apoi aceea de a ajunge veterinar, pentru care se adăuga chimia, materii pe care mă simţeam în stare să le înghit. Mama mi-a vorbit apoi despre viaţa mea viitoare care se va petrece într-un trening mereu transpirat, pe care soţia mea îl va spăla în silă, sau despre cum voi asista la naşteri vacile vreunei cooperative agricole.
Gubeş a avut ultimul cuvânt atunci când m-a convins că pot să fac faţă şi fizicii, care se adăuga admiterii la medicina umană. La începutul ultimului an m-a acceptat în echipa lui de pregătire pentru examenul de medicină, iar eu nu puteam să-i înşel aşteptările. Îl admiram cu toţii, fără să ne fie frică de el. La orele lui nu mişca nimeni. Pe lângă fiziologie şi anatomie arunca spre noi cuvinte care continuau apoi să se rostogolească în mintea noastră încă plină cu tobogane de joacă. Când ne-a predat funcţiile creierului ne-a spus să nu notăm nimic pentru că mare lucru nu se ştie despre formarea gândurilor şi a sentimentelor şi subiectul ăsta încă nu s-a dat la nicio admitere. Ne-a propus să tragem un chiul şi să mergem peste drum unde rula la cinematograful oraşului filmul Love Story, să ne convingem singuri dacă iubirea e doar rezultatul atingerii a două epiderme sau ceva mai mult. Cine chiulea din proprie iniţiativă sau nu învăţa avea de ales între a se rade pe cap sau a săpa o groapă mare în parcul dendrologic al şcolii, unde plantam copăcei şi plante pe care le numeam în latină. Am avut din cauza asta un păr foarte des în timpul liceului şi ştiam pe de rost toate plăcuţele din parc.
Organiza excursii în munţii Rodnei unde căutam floarea de colţ Leontopodium Alpinum şi alte plante cărora trebuia să le ştim denumirea în latină, limbă pe care o uram, deşi de la ea ni se trăgeau majoritatea cuvintelor care ne ieşeau pe gură. El ne-a învăţat cum să învăţăm, cum să ne educăm memoria şi voinţa, animale sălbatice greu de dresat, cum să ne contabilizăm timpul imediat, singurul capital care ne aparţine. Gubeş era, fără să-şi dea seama, foarte american, deşi pronunţa caraghios de fonetic cuvinte ca Massachuchets.
Prezentul e tot ce ne aparţine, spunea el, ziua de azi, săptămâna şi poate luna asta, pe care trebuia să le parcelăm, să le împărţim în pătrăţele şi cuburi ce se vor lăsa umplute doar cu esenţa lucrurilor. Îi era greu să conceapă că puteam pierde timp visând în gol sau, şi mai rău, cu vreo fată care ne putea deturna concentraţia, voinţa, memoria şi puterile. Nu fusese niciodată căsătorit, trăia izolat, locuia cu mama lui, iar ideea că iubirea n-ar fi decât rezultatul atingerii a două epiderme s-ar fi putut să-i aparţină. Ne-a pregătit pentru fiecare pas al acelui mare examen, iar eu, care voiam cu disperare să ajung doctor, îl ascultam orbeşte.
Doar pentru examenul oral cred că bunicul meu a avut o soluţie mai bună. Deloc americană. Trebuia să expun două subiecte, contra cronometru, în faţa unei comisii formate din trei profesori universitari, perspectivă înfricoşătoare pentru un puşti de 18 ani, pe care i-am mărturisit-o bunicului. Înainte de examen mi-a dat un ceas de mână şi mi-a spus:
– Ceasul e ca să nu întârzii. Dar frică, băiete, să-ţi fie numai de judecata de apoi. Profesorii ăia n-au cum să te judece pe tine. Nu ei te-au făcut. Sunt şi ei nişte bieţi oameni ca şi noi.
M-a văzut neconvins şi a adăugat puţin mai pornit:
– Fă şi tu ce făceam eu când trebuia să ieşim din tranşee la atac. Întâi mă rugam şi-mi făceam cruce cu limba, apoi ieşeam cu arma în mână, înjurându-i cumplit pe toţi. Cu cât îi ocăram mai tare cu atât prindeam mai mult curaj. Înainte de-a intra la profesorii ăia fă şi tu la fel. În gând însă băiete, nu uita în gând.
Niciunul din cei ce m-au examinat n-a bănuit ce era la gura mea pe dinăuntru. Am luat examenul cu o medie mare, făcând-o pe mama să leşine, iar pe tata să mă lase să fumez cu el, ca între bărbaţi, la un pahar de bere.
