O voce disperată

După două săptămâni Stela era deja stăpâna casei. George era înapoi la blândul nostru ortodoxism, iar eu eram în plus. M-am mutat singur într-o garsonieră goală, în Outremont, un cartier aproape de cimitirul de pe vârful dealului. Primele zile n-am avut decât o saltea. L-am regăsit pe Sandu, care mă informă că în fiecare joi noapte, în cartierul cu case frumoase, se scoate în stradă mobila de aruncat. Am aşteptat până joi şi cu ajutorul lui mi-am mobilat complet locuinţa. Cu tot socialismul canadian şi recesiunea economică, se putea spune după ce aruncau oamenii că ţara era încă într-o formă bună, iar moralul oamenilor ridicat.

Una din canapele arăta ca nouă şi am tras la sorţi cui să-i revină. Am fost fericitul câştigător şi, după ce am urcat-o cu greu trei etaje, a trebuit să o aruncăm înapoi în stradă. De abia înăuntru, la căldură, am simţit mirosul insuportabil de urină de pisică.

Cu televizoarele a fost cel mai greu, deşi erau aruncate cu duiumul. Prize în stradă nu erau, aşa că trebuiau duse înăuntru şi încercate. Până la urmă am găsit unul vechi, alb negru, care avea imagine, şi unul color, care avea sonor. Le-am pus unul peste altul şi le dădeam drumul deodată. Din când în când în cel color revenea imaginea pentru scurt timp. Atunci lăsam totul baltă, şi priveam imaginile din Golful Persic, în care americanii înaintau victorioşi prin deşertul la fel de cenuşiu pe amândouă televizoarele. Am aflat că se făceau înrolări pentru cei care vroiau să plece voluntar pe front. Nimeni nu ştia cât va dura. Am sunat acolo şi am întrebat dacă au nevoie de doctori. Bineînţeles că aveau, însă nu de oameni fără niciun statut ca mine, şi nu neapărat de ginecologi. Ăsta era un mic război de vreo săptămână-două, pe un front în care nu se aştepta nicio naştere.

Am fi ciocnit un pahar de vin pentru victoria aliaţilor, însă preţurile la vin şi bere erau inaccesibile pentru noi. Cineva ne-a învăţat să facem vin de stafide. Într-un recipient adus de George din spital puneam stafide, zahăr, drojdie şi apă. Fermenta vreo două săptămâni în baie. Noaptea, când nu puteam să dorm, auzeam bâldâbâcul bulelor ieşind la suprafaţă, ca şi gândurile mele care-şi căutau supape afară din mine. Vinul de stafide e OK, adică băubil. Prima tranşă a trebuit s-o arunc, căci mirosea a formol. Un iugoslav sârb, de la primul etaj, îşi făcuse un distilator care mergea continuu pe aragaz, împrăştiind zi şi noapte pe toată strada un miros puternic de ţuică balcanică, măsluită cu toate fructele pământului. Asta îmi trezea un dor de ţară, amintindu-mi de satul bunicului, unde oamenii făceau iarna cea mai bună palincă de prune.

Mi se făcuse aproape frică de cărţile mele de medicină pline de sublinieri şi adnotări. Era greu să mă concentrez şi îmi păcăleam mintea cu diferite trucuri ce trebuiau mereu schimbate. Îmi imaginam, de exemplu, că la cinci trebuie s-o iau pe fiică-mea de la şcoală sau că am o întâlnire amoroasă cu cineva. Până atunci mă sileam să tocesc, iar la cinci ieşeam afară şi alergam prin zăpadă. Încercam pe mine adevărate numere de dresaj într-un circ gol cu cuburi de zahăr imaginare care nu-mi trezeau vechile bune reflexe.

Deasupra stătea Sarah, o profesoară de fizică de vârsta mea. Trecea prin iarnă la fel de singură şi de greu ca şi mine. Nu ne-am privit sau vorbit niciodată, însă prezenţa mea dincolo de peretele subţire de ghips părea s-o irite. Seara, când vorbeam la telefon cu Elvira, îmi bătea la uşă şi îmi cerea ferm cu o voce de profesoară autoritară să vorbesc mai încet. Odată am deschis brusc uşa ca un elev persecutat care nu mai putea să suporte.

– Nu-ţi place vocea mea, i-am spus.

– E vorba de tonul cu care vorbeşti, nu de voce, mi-a răspuns dintr-o dată mai calmă.

– E cumva iarna asta prea lungă?

– Da, e mult prea lungă. Dacă vrei să vorbim, vino la mine la o cafea.

M-a rugat să-i dau puţin timp să facă ordine în casă. Am auzit apoi timp de ore zgomote de mobile mutate, de aspirator şi râşniţa de cafea. Când m-a chemat la ea era târziu şi încercasem deja prea mult să-mi imaginez cine era. Nimic nu se potrivea. Era o evreică născută în Algeria care visa să plece definitiv în Australia. Acolo oamenii îşi petreceau o jumătate din viaţă în costume de baie pe plajă. Avea un apartament modest, încă într-o dezordine acceptabilă pentru un om singur în mijlocul hibernării canadiene. Era curioasă să afle cu cine vorbesc serile la telefon.

– Nu înţeleg nimic din ce spui, însă vocea ta sună uneori foarte disperată. Ştii că asta nu place femeilor. Pe soţia ta o poţi pierde cu tonul acesta, iar pe mine ai să mă scoţi din minţi.

Am vorbit până spre dimineaţă, în timp ce afară era un crivăţ nebun pe care îl suportam amândoi mai uşor.

De atunci nu mi-a mai bătut în uşă cu plângeri, iar tonul vocii mele s-a schimbat. Nu aveam de ce să fiu disperat. Era mai mult inerţia unei stări pe care începeam s-o controlez. Îmi găsisem chiar ceva de lucru, iar de Crăciun am putut să le trimit câte ceva alor mei.

(sursa foto: weknownyourdreamz.com)