O, ce veste minunată…

Ajunşi acasă am deschis o sticlă de vin şi televizorul, din faţa căruia ne-am mişcat foarte puţin. Intrasem în epoca în care revoluţiile şi războaiele se transmiteau în direct. Ceauşescu fugise cu un elicopter şi ni-l imaginam rotindu-se undeva deasupra noastră, la foarte mare înălţime, ţintindu-ne ca o piază rea de care nu vom scăpa niciodată. Pe ecran se perindau generali pe a căror uniforme se mai vedeau urmele decoraţiilor comuniste, poeţi cu pumnii încleştaţi vorbind incoerent de pe tancuri, actori agitaţi care ne obişnuiseră cu alte roluri. La televizor anunţau continuu că trupe de comando arabe, antrenate la noi, umblă pe acoperişuri şi execută oameni la întâmplare. A apărut şi un general care bâlbâindu-se îngrozitor s-a confesat că ar deţine informaţii conform cărora ruşii pregătesc o invazie de sus, folosind elicoptere albe foarte silenţioase. Apoi Ceauşeştii au fost prinşi şi executaţi.

Eu am câştigat pariul făcut cu prietenul meu şi am mai desfăcut o sticlă cu vin. Deasupra oraşului s-a înălţat un strigăt de bucurie, la fel de puternic ca în ziua în care Steaua câştigase campionatul european la fotbal. O oră întreagă am privit în tăcere imaginea lor, reluată la nesfârşit, morţi lângă un zid din care cădea tencuiala cu fiecare reluare. Mai târziu am aflat că întreg plutonul care-i păzise făcuse un pas înainte când se ceruseră voluntari pentru execuţie. Unul dintre aleşi avea să declare mai târziu că era unul din acei „decreţei“ sau „ceauşei“, cum erau numiţi copiii veniţi pe lume fără a fi dorit de părinţi. Aşadar, de Crăciun, Ceauşeştii fuseseră executaţi de ceauşei şi se părea că astfel blestemele însumate ale unui popor întreg prinseseră viaţă. Sau, mai exact, moarte.

Seara ne-au sunat nişte prieteni să ne ureze Crăciun fericit şi ne-au invitat la ei ca să improvizăm ceva. Nu ne puteam decide dacă ar trebui să ne bucurăm fără rezerve sau încă să mai stăm pe gânduri.

Am coborât în beciul vechi medieval unde mirosea liniştitor a cartofi şi a igrasie, şi am luat ultima damigeană cu vin şi două găini îngheţate, medievale şi ele. Pâine nu se mai făcuse în oraş de câteva zile şi aprovizionarea încetase. Dacă revoluţia asta mai ţine mult, vom trece la cartofii din beci. Pe străzi eram doar noi şi câinii vagabonzi, care nu ştiau că în timpul Revoluţiei franceze ajunseseră împreună cu şobolanii, râvnite delicatese. Ningea cu fulgi mari şi pe zăpada proaspătă nu se vedea nicio urmă de om. Vorbeam încet, ca şi cum ne-ar fi fost frică să tulburăm noua ordine, încă neaşezată bine, ca şi zăpada care acoperise oraşul.

Trecem pe câteva străduţe înguste, numite pasaje, şi ajungem aproape de strada Castelului, largă şi luminată. În faţa noastră a apărut în sfârşit cineva, un bărbat îmbrăcat neobişnuit de gros, într-o pufoaică albă, călcând zvelt în nişte bocanci de munte. Când a dat colţul am văzut că ţinea ceva la piept. Am dat şi noi colţul şi atunci l-am văzut la câţiva metri. Se oprise şi ţinea în mâini un automat scurt cu pat metalic, îndreptat spre noi. Ne-a zâmbit fad şi a tras o rafală de gloanţe peste pietrele de pavaj din care săreau scântei. Am simţit un gol în stomac şi am rămas un moment paralizaţi. Ştiu că mi-am pus instinctiv damigeana în faţa pieptului, apoi ne-am deblocat şi am luat-o la fugă înapoi. Fugeam şi ne uitam înapoi cu coada ochiului. La colţ a apărut omul în alb care îşi ascunse automatul în pufoaică şi ne rânjea printre dinţi. Am înţeles că nu a vrut decât să ne sperie şi ne-am năpustit uşuraţi pe poarta prietenilor noştri. Ne aşteptau îngroziţi, cu copiii ascunşi sub pat şi cu ferestrele acoperite cu scânduri bătute în cuie.

Găinile le pierduserăm pe stradă însă aveam pline buzunarele cu cafea adevărată şi ţigări americane ca cele fumate de arabi. După câteva minute am auzit o bufnitură pe veranda casei şi gazda privi prin crăpătura uşii:

– Cineva a aruncat două găini îngheţate, ne spuse el.

Fusesem urmăriţi? Sau poate că totuşi de Crăciun existau miracole. Am băut vin şi am cântat o colindă, din care nu ştiam decât primul vers, pe care l-am repetat cu toţii la nesfârşit, obsedant, ca nişte gramofoane stricate: „O, ce veste minunată, o, ce veste minunată…“

(sursa foto: newsbv.ro)