Adrian Sângeorzan 
După primul an de medicină ne-am relaxat cu toţii şi am descoperit Costineştiul, pe litoralul Mării Negre, locul unde se întâlneau studenţii în vacanţa de vară şi unde se puteau întâmpla toate cele încă neîntâmplate. Acolo puteam trăi mâncând o dată sau de două ori pe zi, într-un tricou şi un costum de baie, dormind în corturi pe plajă sau la ţărani în case mici, cu smochini şi piersici în curte. Aşteptam apusul soarelui, deschiderea ringurilor de dans cu muzica nebună a anilor ’70, festivalul de jazz, barurile în care se bea bere şi se fumau ţigări americane cumpărate cu bucată. Eram bronzaţi, costelivi ca nişte ogari şi cu simţurile la pândă. Dimineţile începeau la prânz, după nopţi nesfârşite, iar pe plajă puteai întâlni aceleaşi feţe ca pe drumul spre Croco.
Gunther era acolo, un sas din Sibiu care avea un Volkswagen vechi primit de la mătuşile lui din Germania, pe care-l conducea desculţ. L-am văzut încălţat doar în Cluj, unde din când în când era forţat să-şi tundă părul lung, sau să-l ascundă sub o şapcă imensă, ca turbanul unui shiks din Pakistan. A început să chelească odată cu mine şi procesul, aparent ireversibil, l-a aruncat în depresie. Îşi punea pe cap gălbenuş de ou şi soluţii disperate trimise din Germania. De câte ori ne întâlneam mă întreba:
– Ce dracu ne facem, Sânge? Toţi îmi spuneau Sânge pe atunci.
– Nu facem nimic, stăm şi vedem ce se întâmplă cu capetele noastre. Îl scoteam din minţi cu pasivitatea mea fatalistă.
A chelit mai repede ca mine, neîmpăcat că nu făcuse destul ca să împiedece nenorocirea. După anul patru a emigrat în Germania unde şi-a făcut transplant de păr.
La Costineşti nu existau frizerii şi când ne-au dat bărbile le lăsam să crească în voie. Voiam să imităm hippies din vest, despre care aveam idei foarte vagi. Îi ascultam şi noi pe Bob Dylan, Led Zeppelin, Joan Baez, şi purtam tricouri cu semnul păcii şi cu slogane adaptate „make love not… children“. O sarcină nedorită ar fi fost un dezastru pentru care nu eram deloc pregătiţi. La radio se vorbea despre agonia războiul din Vietnam unde imperialiştilor americani li se contabilizau avioanele B52 doborâte şi zilele ce le-au mai rămas. Droguri nu erau în România. Ele erau plaga care devasta nemilos vestul şi a cărui putreziciune ne stârnea profunde invidii şi frustrări. Dacă s-ar fi găsit şi la noi marijuana şi hașiș, nu sunt sigur că în Costineşti n-ar fi duhnit mai tare ca în Central Park sau Washington Square.
Erau acolo şi Berni cu Iudith, o unguroaică de la conservator care îl iubea mai mult şi mai năbădăios decât putea el să ducă. Îi făcea câteva crize pe zi, iar el o ameninţa că o aruncă afară din cort sau se duce el în mare şi se îneacă. Lui Iudith îi era greu să doarmă în cort la grămadă, unde mai voia să şi fumeze ca în camera ei din Cluj unde avea toaletă separată, bideu şi pian.
Korcsi era din Baia Mare, un uriaş mai îndrăzneţ şi mai corcit ca oricare dintre noi. Tot imperiul austro-ungar era adunat în sângele lui, cu apucăturile şi limbile pe care le vorbea, niciuna foarte bine. Era cu un cap mai mare ca noi, vedea pericolele de departe şi le căuta cu lumânarea. Era un om norocos şi el ştia asta, credea într-un fel misterios în steaua lui şi-n familie, deşi iubea femeile la grămadă. Am făcut şi secundariatul împreună la Bucureşti, la spitalul Giuleşti. El la oftalmologie, eu la ginecologie. A înţeles la timp că ochiul e un organ prea mic pentru el şi a făcut un schimb inteligent cu o colegă, o mignonă cu mâini mici şi delicate.
Profesorul Sârbu, cu care ne mândrim amândoi şi astăzi, ne numea „Şcoala Ardeleană“, folosind diferite conotaţii. Când a apărut la Costineşti era cu Marika, o unguroaică frumoasă, cu un bunic român, a cărei mamă era una din cântăreţele maghiare vestite în Cluj şi în întreg Ardealul. Korcsi şi Marika sunt doi supravieţuitori de care am rămas legat. Sunt şi astăzi împreună, lângă Stuttgart, la Hechingen, au două fete şi din curtea lor se vede pe vârful unui deal castelul Hohenzolern-ilor. Marika a fost printre puţinele „străine“ care pătrunsese atunci între noi. Studia psihologia, în general, şi pe cea pe-a lui Korcsi, în particular, pe care „nici după o viaţă nu reuşise să-l înţeleagă“.
Costin a apărut tot atunci în grup. Toţi îi spuneam Guţă şi a întors în silă capul la numele ăsta timp de 6 ani. Îl ştiam din cursul anului şi nu mai ţin minte dacă el s-a lipit de noi sau noi de el. Era tipul pe care voiai să-l ai în gaşcă. Mai cultivat decât oricare dintre noi, fără să facă paradă din asta, cu un umor sănătos, îţi transmitea un soi de echilibru şi de distanţă necesară. Deşi nu voia să se vadă, lua totdeauna viaţa în serios. Am rămas 14 ani împreună, şi i-am descoperit pe drum vulnerabilităţile, timorările şi copilăriile. Avea o figură de nordic sau de evreu, cu părul roşcat, plin de pistrui şi un nas așa de coroiat că te făcea să alegi a doua variantă. Deşi era român, făcuse liceul Honterus în germană, la Braşov, şi părea mai neamţ decât Berni sau Gunther. La gât purta veşnic o pungă de piele care lucea de veche ce era şi în care îşi ţinea banii. Dormea cu ea, o deschidea foarte rar şi l-am bănuit cu toţii c-ar fi scoţian. Ne datorează încă multe beri, ciorbe de burtă, bilete la cinema. Eu îi datorez câteva sfaturi bune pe care nu le-am urmat.
După ce-am absolvit, am făcut stagiatura împreună la Braşov, apoi am plecat la ţară, eu la Homorod, el la Jibert, peste un deal, apoi tot amândoi am făcut secundariatul la Bucureşti unde am împărţit două gazde, şi înapoi la Braşov. M-a învăţat să schiez, după care urcam iarna sus în Poiană în echipa Salvamontului, unde la început mă străduiam să nu-mi rup picioarele. Au fost femei care ne-au iubit pe rând, pe fiecare pentru altceva.
La primele noastre munci agricole s-a încurcat cu Anca, o fată melomană pe care a vrăjit-o cântând Bach într-una din bisericile săseşti. Se ştiau din Braşov unde făcuseră acelaşi liceu german, care era frecventat mai mult de români, de când saşii începuseră să plece. Au fost împreună doi ani şi cred că ea l-a inoculat cu morbul plecării în Germania. Dorinţa de a fugi ne contamina pe toţi, obsesie pe care nimeni nu îndrăznea s-o mărturisească deschis. Anca era mică de statură, foarte slabă, însă avea o ambiţie invers proporţională corpului ei mărunt. Una din mâinii îi era mai subţire şi avea mici probleme, uşor de observat atunci când se pieptăna sau încerca s-o ridice. La naştere unul din umeri îi ieşise mai greu şi rămăsese cu o uşoară pareză brahială.
În anul patru ne-a anunţat că pleacă definitiv în Germania, căsătorindu-se cu un neamţ care nu se ştia cum intrase în viaţa ei. A continuat medicina acolo şi s-a specializat în cardiologie. Când s-a reîntors în vizită, o vedeam cu toţii mult mai înaltă şi am fost şocaţi când ne-a spus că viaţa de student e mult mai plictisitoare şi mai grea dincolo. N-a crezut-o de fapt nimeni. Am pomenit-o de curând la unul din procesele mele din New York când eu, spitalul, şi alţi colegi am fost daţi în judecată. În cursul unei naşteri nou-născutul a suferit aceeaşi complicaţie ca şi Anca.
Procesul a durat cinci ani, timp în care fetiţa în cauză practic se vindecase. Sărea sănătoasă şi vioaie în faţa juriului şi-a avocaţilor, mişcându-şi mâinile fără probleme. Eram acuzaţi că din cauza complicaţiei de la naştere nu va putea să-şi aleagă multe din profesiile pe care şi le-ar fi dorit. Am întrebat expertul dacă cea de doctor se număra printre ele, apoi le-am povestit despre cariera Ancăi, medic la Heidelberg. Am propus chiar să fie invitată ca martor. Până la urmă, am fost achitat.
Costin a plecat definitiv în Germania în 1986, după Anca, Berni, Korcsi şi alţii care lăsau goluri în viaţa mea, pe care nu mai ştiam cum să le umplu. Au încercat să mă scoată din ţară atunci când mă sufocam.
Emil (sau Bulă) a apărut în Costineşti mai târziu. Venise pe motoreta lui, o Mobră veche, uzată, unul din acele mijloace ciudate de transport care se făceau în fabrica de armament din Braşov, unde mai târziu aveam să fac eu controlul ginecologic obligatoriu. Până a ajuns la mare, a adormit de două ori pe ea. Când a apărut era plin de zgârieturi şi înjura câmpiile din sud cu şoselele lor drepte, sedative, hipnotice. Se trezise noaptea navigând într-un lan de grâu în care apoi adormise buştean până dimineaţa, când îl trezise o combină care treiera recolta.
Emil avea să devină într-un fel mascota anului nostru. Multe din poveştile pe care încă ni le aducem aminte sunt legate de el. Era mic de statură, robust, uşor crăcănat, şi avea o faţă a cărei expresie, la limita dintre impresionism şi caricatură, amesteca o totală şi permanentă dezinhibiţie cu o seriozitate pe care şi-o impunea cu greu. Nu puteai să nu te gândeşti la caracterele din desenele animate, ceva între Popeye Marinarul în zilele lui bune şi unul dintre cei şapte pitici. Am fost colegi de grupă cinci ani şi eram zilnic împreună, la lucrări, clinici şi cursuri. După absolvire, am făcut cu el şi cele 4 luni de armată obligatorie. Ani de zile, în fiecare dimineaţă când căscam, şi căscam continuu până la prânz, îmi băga degetul mare în gură. Am încercat să-l muşc de mii de ori şi uneori mimam căscatul ca să-l surprind, însă se prindea. Nu poţi face deodată două lucruri opuse, „cel puţin nu tu, măi Sânge, un ardelean din Bistriţa“. Nu cred că l-am văzut trist vreodată, şi toţi cei care l-au cunoscut mai bine l-au numărat printre prietenii buni pe care puteai conta.
Nu bea decât la chefuri şi avea o rezistenţă ciudată la alcool. Devenea exuberant, plăcut, carismatic după o singură bere şi rămânea în gama asta după un număr mare de sticle. Din păcate, greu de prezis după câte. Putea în câteva secunde să se transforme din Dr. Jekyl în Mr. Hide, devenind greu de intuit şi mai ales de constrâns. Am înţeles cu toţii asta la un botez.
Născuse una din colegele noastre, o fată liniştită dintr-o familie bună din Cluj care a făcut greşeala să ne invite la botez. La petrecerea care a urmat, Emil tocmai trecuse de paharul fatal, când colega noastră, cu bebeluşul în braţe ne prezenta camera fetiţei şi mai ales pătuţul special, cu baldachin roz. Dintr-un salt Emil a fost în el, ghemuit ca un nou născut, iar pătuţul a început să se dezintegreze sub privirile noastre. L-am dus în bucătărie, l-am stropit cu apă şi asta i-a făcut şi mai rău. A apucat tava de sandwich-uri cu caviar şi unul câte unul le-a lipit de tavan, demonstrând o detentă de baschetbalist. Când am reuşit să-l imobilizăm, a intrat mama gazdei, iar feliile cu rarităţi au început să-i cadă pe rând în cap. Încă un pahar în plus şi Bulă intra într-un fel de transă în care devenea blând şi introvertit. L-am scos afară unde mi-a spus că detestă pătuţurile roz şi lipsa totală de caviar din alimentaţia lui anterioară. L-am urcat într-un taxi şi el i-a dat şoferului adresa lui din Sibiu: Tudor Vladimirescu nr.2. În cei şase ani a fost lăsat de numeroase taxiuri în faţa unei case străine din Mănăştur, Cluj, unde locuiau nişte oameni de treabă, cu care treptat a dezvoltat o relaţie apropiată.
Lui Emil i s-a spus Bulă după ce s-a dezbrăcat în vacanţa de vară pe plaja de nudişti din Costineşti. Avea cel mai mare penis pe care îl văzuse oricare dintre noi, până la cursul de morfologie când ni s-a arătat într-un borcan cu formol recordul naţional în materie. A devenit oarecum faimos în Cluj, iar la chefuri Gunther îl plătea ca să ne-o arate. Prins odată după acel pahar fatal, a măturat cu ea de pe-o masă un borcan de zacuscă, paharele cu vin şi ouăle de Paște. A rămas aproape toată studenţia cu o singură fată, una din colegele noastre. Se certau tandru în fiecare zi, iar ea ne spunea uneori că nu-i deloc uşor cu el. Înainte de ultimul an, au hotărât să se căsătorească. În drum spre nuntă, Bulă a adormit din nou pe motoretă, s-a umplut de vânătăi şi amândoi au decis că e semn rău. Au amânat totul indefinit.
După ce-am terminat facultatea, s-au despărţit. Bulă a cunoscut pe plaja de nudişti o doctoriţă din Germania care a făcut pentru el o pasiune bruscă şi a fost printre primii care au plecat. Berni spunea că şi el ar fi plecat demult din ţară dacă avea aşa un paşaport ca Bulă în pantaloni. În Germania a făcut chirurgie şi când venea în vizită în ţară ne transmitea o stare bună, sănătoasă, autentic tonică, ca şi cum totul ar fi fost posibil pe lumea asta. A fost printre puţinii care nu s-a schimbat deloc emigrând pe lumea cealaltă, cum numeam noi Vestul visat şi mult dorit. Călătorea mult, ne trimitea vederi amuzante de peste tot.
Ultima veste de la el a fost din Valea Morţii, California. În iarna lui 1986 venea să-şi petreacă Crăciunul cu mama lui la Sibiu şi revelionul cu noi la Braşov. Pe autostrada pe care circula noaptea, undeva în Bavaria, o altă maşină a intrat din greşeală pe sens opus, ciocnindu-se frontal cu maşina în care era Emil. A fost primul dintre noi care a plecat cu adevărat pe lumea cealaltă.
În acea vară la Costineşti am decis să mergem până la Vama Veche, un sat de pescari lângă graniţa cu Bulgaria. Acolo se aduna în fiecare an boema şi intelighenţia Bucureştiului. Scriitori şi poeţi cunoscuţi cărora le citeam cărţile, muzicieni, pictori, actori, cărora plaja largă şi marea nesfârşită le transmiteau o oarecare stare de descătuşare, ca şi cum arta însăşi ar fi fost şi ea o nudistă liberă, demnă, la îndemâna oricui.
Am urcat opt în Volkswagen-ul lui Gunther şi până am ajuns acolo luasem unii formele celorlalţi. Vama Veche avea o plajă neamenajată, sălbatică, oamenii locuiau în gazdă la pescari, iar cei mai tineri direct pe nisip în corturi. Toţi erau în pielea goală, acoperiţi doar de un strat uniform de bronz. Scriitori celebri, unii cu burţi şi hernii, se plimbau relaxaţi pe plajă, dezbătând despuiaţi soarta unei lumi nevăzute, sărutând politicoşi mâinile unor doamne la fel de celebre şi de goale puşcă. Ne-am dezbrăcat şi noi. Când Bulă şi-a dat jos costumul de baie, toată plaja şi-a pierdut concentrarea pentru un timp şi am fost şi noi băgaţi în seamă. Era acolo un restaurant acoperit cu stuf unde noaptea se cânta şi se improviza jazz. Iudith, care avea ceva nobil şi elegant în ea, se străduia să pară şi mai rasată în costumul Evei. S-a aşezat la pianul uşor dezacordat de umezeala mării şi de berile vărsate în el şi a început o bucată frumoasă din Liszt, care nu prea mergea cu peisajul. Berni i-a strigat:
– Ceva mai dur nu ştii, dragă? Iudith a început să plângă, a fugit nevrotic spre mare ca o sinucigaşă de ocazie şi la pian a trecut Costin, care şi-a aruncat la spate nelipsita punguţă cu bani, încă atârnându-i la gât peste corpul gol. A adunat în jur câţiva din boema din care simţeam că temporar făceam şi noi parte.
Cei mai mulţi dintre noi au emigrat, fie în timpul comunismului, fie imediat după căderea lui. Cei plecaţi în Germania au lansat întâlnirile anuale de schi în Alpii europeni, pretext tocmai bun să ne revedem un timp cu o oarecare regularitate. De fiecare dată în altă ţară, totul organizat de Korcsi, cu care am avut mai târziu escapade şi în Mexic, Argentina, Chile, Patagonia, deşertul Atacama. Costin şi Berni, căsătoriţi cu nemţoaice, vin singuri. Pentru nevestele lor, noi adunaţi laolaltă dintr-odată, suntem mult prea mult. Părem probabil o adunătură ciudată venită dintr-o altă lume, ceea ce e întrucâtva adevărat. Când ne întâlnim regresăm automat. Ne întoarcem în Clujul studenţiei noastre, la Croco, în jargonul pe care-l vorbeam atunci, în amintirile noastre, stafii pe care numai noi putem să le vedem, în lumea pe care numai noi ştim s-o decodificăm, ca nişte copii teribili care nu vor să îmbătrânească.
