Melc-melc, codobelc…

Sunt oameni care nu au fost într-o altă viaţă flori sau copaci. Aceştia nu vor prinde niciodată rădăcini pentru că nu au sămânţa statorniciei. Ei nu ştiu asta şi încearcă de multe ori ceea ce nu le e predestinat. Cei mai mulţi oameni, dacă stau nemişcaţi pentru un timp, se înrădăcinează. E în natura noastră oarecum vegetală să ne fixăm undeva. Gil, prietenul meu din copilărie, suferea de neliniştea plecării de când era mic. A fost cel mai ciudat copil cu care m-am jucat vreodată. După ce am ajuns mari şi foarte suparăţi pe sistemul care ne ţinea închişi, el a fost printre primii care a reuşit să evadeze. A făcut-o spectaculos, cu curaj, riscându-şi viaţa. Avea apoi să ajungă după ani de peripeţii prin Europa şi America, tocmai în Alaska unde avea să dea lovitura în afaceri cu făină.

Gil părea că trece prin copilărie ca printr-o perioadă penibilă, obligatorie, din care încerca să scape cât mai repede cu putinţă. Nu ştia să se joace. Pentru el, asta nu era decât o mare pierdere de vreme. Zâmbea tot timpul, însă nu râdea niciodată şi mă gândesc că poate el intuise instinctiv adâncimea deşertului în care lumea noastră se afunda. De câte ori ne întâlneam, venea cu câte o idee care era începutul unei noi afaceri. Imaginaţia lui era fără margini. Ce e mai frumos decât să faci planuri măreţe pe care nu eşti obligat nici măcar să le începi? Tragedia cu Gil era că lui nu-i plăcea să lase lucrurile neterminate. Uneori, ideile lui erau atât de complicate şi ciudate, încât eu credeam că doar ne jucam de-a ceva.

Prima noastră cooperare a fost afacerea cu trenurile. Gara era la doi paşi şi o iubeam amândoi ca pe o a doua casă. Ne îndrăgostisem amândoi de locomotivele cu aburi, ca de nişte dinozauri buni iubitori de copii. Pentru noi ele erau simbolurile pufăitoare ale adevăratei libertăţi. Când au fost înlocuite cu cele electrice am suferit cumplit şi am luat-o amândoi ca pe o nenorocire personală. Locomotivele electrice n-aveau nimic triumfător, impozant. Nişte cutii cu geamuri, simbolurile lumii noi, închise ermetic în ea însăşi, mergând aiurea pe şine. Pe atunci voiam să ne facem mecanici de locomotivă sau chiar fochişti. Aceştia călătoreau tot timpul. În gară opreau acceleratele cu turişti care mergeau la mare şi cele de Budapesta şi Viena. Locomotivele se alimentau cu apă şi cărbune, iar oamenii ieşeau veseli la ferestre. Gil intra rapid cu ei în vorbă.

– Dude, mere, pere, seminţe de dovleac şi floarea soarelui!

Genţile noastre erau burduşite cu de toate. Din caietele de şcoală rupeam foile şi făceam cornete. Eu stăteam mai mult de-o parte ronţăind seminţe ruşinat.

– Eşti un fraier! Umblă şi tu pe lângă vagoane cu geanta deschisă şi măcar zâmbeşte. Dacă ţi-e ruşine să munceşti şi să faci bani, stai acasă şi joacă-te cu păpuşile!

Gil avea o mulţime de bani. Îi reinvestea în alte afaceri şi chiar îşi făcuse un atelier în pivniţa casei. Uneori o împrumuta pe ascuns pe mama lui cu bani. De tatăl lui se ferea. Era un om dur, îngust la minte, care rezolva orice dispută printr-o bătaie zdravănă, cu cureaua. Tremurau cu toţii de frica lui. La 14 ani, Gil era atât de înalt şi puternic, încât tatălui său îi era teamă să-l mai atingă. Asta după ce, odată când se pregătea să-l bată fără rost, Gil n-a mai suportat, i-a smuls cureaua din mână şi i-a aruncat-o pe fereastră. Tatăl s-a repezit să-l lovească cu pumnul şi atunci Gil l-a ridicat în sus ca pe un fulg, a ieşit cu el pe balconul casei şi l-a ţinut aşa ridicat deasupra capului până când tatăl său a început să tremure ca un copil. Apoi l-a aruncat pe balcon şi de atunci nu s-a mai amestecat în viaţa lui. Între ei lucrurile nu s-au reparat niciodată. Au rămas aşa cum erau atunci pe balconul casei. Gil tot mai puternic, ţinându-l pe tatăl său tot mai slab deasupra capului.

Mama lui era o femeie educată, înconjurată de cărţi şi partituri muzicale. Ne spunea mereu să învăţăm şi, când vom creşte mari, s-o ştergem din târgul ăsta cât vom vedea cu ochii. Sfat pe care noi, cuminţi, chiar aveam să-l urmăm.

Tot pe atunci începusem să creştem porumbei numiţi poştaşi. Erau de rasă, cu pedigree însemnaţi la picior cu inele speciale. Îi duceam pe dealurile sau pădurile din jur de unde le dădeam drumul. Găseau totdeauna drumul spre casă. Într-o zi, ne vindeam, ca de obicei, produsele agricole pe sub ferestrele rapidului de Viena. La una din ferestre stătea o fată blondă cam de vârsta noastră. Gil intră în vorbă cu ea şi află că pleacă la Viena cu părinţii.

– Te invidiem, domnişoară! Noi nu avem norocul ăsta. Noi nu plecăm în vacanţă niciunde. Vreau să te rog ceva special…

Scoase din geantă o cutie de pantofi cu capacul găurit.

– În cutia asta e un porumbel călător care s-a întors acasă întotdeauna. Nu a fost însă dus niciodată prea departe. Mâine când ajungi la Viena, dă-i, te rog, drumul pe fereastră.

Experimentul m-a prins şi pe mine. A doua zi eram la el acasă să aşteptăm pasărea. Gil meşterea nervos în atelier nişte Pinocchio. Făcuse deja mulţi şi arătau ca nişte fantome de lemn agăţate pe pereţi.

– De Sfânta Maria e târg mare, spuse el. Şi atunci îi vând pe toţi. Dacă m-ajuţi să-i vopsesc, ai trei lei de bucată. Şi aşa pierzi toata ziua jucându-te aiurea.

Spre seară am auzit un fâlfăit în curte şi am ştiut că pasărea s-a întors. Nu văd nicio bucurie pe faţa lui Gil.

– Ăsta e un adevărat campion! îi spun admirativ.

– Campion era dacă rămânea la Viena! Dar n-are minte deloc, săracul! Îţi dai seama că idiotul ăsta ieri stătea pe turla vreunei catedrale din Viena cu tot oraşul la picioare, dar el a hotărât să se întoarcă aici, la noi, care stăm şi nu plecăm niciunde niciodată.

Experimentul deci eşuase. A vândut apoi toate marionetele şi toţi porumbeii. Mi-am luat partea mea de profit şi pentru un timp l-am ocolit. Mi se cam acrise de afaceri. Eram în fond doar nişte copii de 12 ani. În vara aceea ne organizasem cu băieţii într-o gaşcă pe care am numit-o Hrubenii, după numele mahalalei în care locuiam. Ne petreceam toată ziua împreună şi trăiam după reguli copiate din cărţi. Organizam expediţii cu scopuri imaginare doar ca să scăpăm de plictiseala verii şi cicăleala interminabilă a părinţilor.

Gil se ţinea departe de toate copilăriile noastre. Într-o zi ne-am întâlnit şi i-am propus să vină cu noi într-una din expediţii. Vom urmări un spion german care a furat secretele fabricii de scânduri recent construită lângă pădure. S-a uitat la mine ca la o fiinţă sortită pierzaniei şi prostiei.

– Vom trece multe graniţe până vom ajunge în Germania unde îl vom prinde, încerc eu să supralicitez.

– Graniţe? Asta poate fi ceva interesant, spuse el pe un alt ton. Pot să fiu eu spionul?

– Mă rog! Pot aranja asta cu băieţii.

– Şi dacă nu mă prindeţi? Dacă mă pierd în Germania? Proştilor! Cine fură secrete de la o fabrică de cherestea? E o tâmpenie! Chestia cu graniţele, însă, îmi place. Dacă vrei, ne putem juca de-a graniţele. Însă numai noi doi. Căci am o idee care ne va aduce pe deasupra şi bani frumoşi. În loc de spioni, vom aduce ceva marfă în ţară.

– Ce? întreb eu speriat ca şi cum mi-ar fi cerut să fac ceva ilegal.

– Melci, măi speriatule! Melci de aur şi argint din comoara cavalerilor teutoni.

A doua zi eram amândoi prin păduri cu două rucsacuri mari în spate. Urma să îmbinăm utilul cu plăcutul. Vom culege melci din pădurile umede care îi vom vinde apoi la aprozar. Se colectau pentru a fi trimişi la export. Mă bucuram că nu trăiam în acele ţări unde bieţii oameni erau nevoiţi să mănânce aceşti melci băloşi. Până seara am umplut rucsacurile. Bancurile despre încetineala ardelenilor cărora le fug melcii printre picioare sunt totuşi o exagerare. Nouă nu ne-a scăpat niciunul. Între timp, ca nişte contrabandişti şireţi, am trecut nenumărate graniţe, jucându-ne de-a geografia. Fiecare fundătură, pârău, gard, era o frontieră cu o altă ţară.

– Habar n-ai câte feluri de graniţe sunt! spuse Gil cu un aer expert. Unii, ca ruşii sau chinezii, pun garduri cu sârmă electrificată. Pe vremuri, chinezii au ridicat un zid înalt ce înconjura întreaga ţară. Alţii sapă şanţuri sau ară o fâşie de pământ pe care se vede şi urma melcului. Sunt ţări care nici n-au graniţă între ele şi poţi trece dintr-una în alta fără să-ţi dai seama.

Părea fascinat de subiectul asta. Avea în casă un glob terestru uriaş, iar pereţii erau plini cu hărţi. Citea multe cărţi de călătorie şi el însuşi călătorea cu mintea pe hărţile lui. Între timp, îşi continua afacerile care deveniseră tot mai sofisticate. Avusese chiar mici neplăceri cu miliţia, pe a cărei listă de suspecţi neclasificaţi era, fără să fi făcut nimic ilegal. La 15 ani, în vacanţa de vară, angajase cu ziua trei ţigani cu căruţă şi cai. Jupuiau coaja de pe castani, care era folosită pentru fabricarea unui medicament. Avea o crescătorie de iepuri, iar în atelier continua să facă tot felul de obiecte căutate pe piaţă.

Ultima noastră afacere a fost de neuitat. Acelaşi aprozar colecta fier vechi şi aşa am început amândoi o acţiune de curăţire de tot ce era feros şi putea rugini. Ne-au scăpat, cred, doar şinele căii ferate şi câteva capace de canale foarte grele. Ţara avea nevoie de oţel şi se plătea bine. Nu iertam nimic din ce ne ieşea metalic în cale, inclusiv o sobă de bucătărie, ce încă era caldă când am luat-o, şi câteva roabe de şuruburi lăsate de muncitorii căii ferate pentru a doua zi. Cei de la aprozar ne priveau deja suspect şi ne-au întrebat când vom aduce şi o locomotivă cu aburi. Idioţii nu ştiau cât ţineam la ele. Cu ultimul transport am adus în schimb o bombă din Al Doilea Război Mondial. Bineînţeles, neexplodată. Am dat de ea jucându-ne în beciul imens al şcolii, undeva într-un colţ ferit, unde profesorii îşi ţineau peste iarnă cartofii şi morcovii. Am ştiut de la început ce e. Văzusem destule filme cu război şi părea a fi una din acele bombe lansate din avioane. Dumnezeu ştie cum ajunsese acolo şi jur că nu mi-a trecut o clipă prin cap că ar mai putea să explodeze după atâţia ani de nefolosinţă. Şeful aprozarului era un neamţ care făcuse războiul şi când ne-a văzut pe amândoi cărând-o înăuntru şi trântind-o pe cântar, s-a aruncat pe burtă sub tejghea.

– Nu mişcă nimeni, nenorociţilor! a urlat el.

Noi ne-am uitat satisfăcuţi la acele cântarului care s-au mişcat mulţumitor. Ceea ce a urmat a fost de necrezut. A venit miliţia, apoi armata şi au evacuat întreaga stradă. Pe noi ne-au arestat şi interogat ore întregi. La fel şi pe părinţii noştri. Bomba a fost apoi detonată pe câmp de către experţi militari. Tot oraşul a răsunat de bubuitura ei şi de palmele pe care mi le-au tras ai mei, cu schimbul.

Apoi a urmat un alt scandal. Era toamnă şi începuse şcoala când Gil a dispărut fără urmă. Mama lui, miliția și profesorii au venit la mine să mă întrebe dacă ştiu ceva. Îl văzusem prea puţin după povestea cu bomba. Gil devenise şi mai retras şi mai tăcut. A fost adus înapoi după o săptămâna de către miliţie. Fusese arestat de către grăniceri pe malul Dunării unde se dezbrăca să intre în apa rece de octombrie. Avea o sumă mare de bani la el. Pe malul celălalt al fluviului era Iugoslavia, pe atunci paradisul Estului, apoi Austria şi toate acele ţări în care oamenii mâncau melci. Atunci a scăpat uşor. L-au dus la doctor şi de vină a fost până la urmă pubertatea cu tulburările ei. Curajul lui m-a şocat. Mi-a mărturisit mai apoi că plănuia asta de doi ani. Voia să călătorească prin lume şi să facă afaceri în stil mare. Spiritul lui întreprinzător, neobişnuit pentru o asemenea vârstă, era văzut ca o malformaţie ciudată şi incurabilă. Era ocolit de cei de seama lui şi suspectat de adulţii cărora li se atrofiase simţul iniţiativei într-o lume amorţită în care ţi se spunea ce să faci de când te năşteai.

Încercând să intre în normal, se apucă de atletism şi într-un an ajunse campion naţional la aruncarea suliţei. Avea să abandoneze brusc pentru că nu era lăsat să plece la niciun concurs internaţional. La 18 ani fusese acceptat într-o şcoală de aviaţie. Învăţă să zboare şi timp de patru ani se întoarse de fiecare dată la bază ca şi porumbelul lui călător.

Ajungem apoi amândoi repartizaţi în Braşov. Eu, medic stagiar la Spitalul Judeţean, el, pilot la un Centru de aviaţie utilitară. Eu mă chinuiam cu gărzile şi examenele, iar el zbura pe un avion mic care împrăştia insecticide peste culturile de cartofi din Ţara Bârsei. Mă căsătorisem, aveam un copil mic şi nu ne ajungeau salariile de la o lună la alta. Noroc cu Gil care-şi continua compulsiv afacerile. Avea o mare crescătorie de nutrii şi o reţea semiclandestină de făcut blue jeanşi, marfă practic inexistentă pe atunci în România.

Văzând cât de greu ne descurcam, s-a oferit să ne ajute încercând să mă antreneze ca pe vremuri în ceva cu adevărat profitabil. De pildă, putea să-mi aducă acasă o maşina de cusut Singer, un balot întreg de stofă de jeanşi, cu etichete, aţă şi capse originale. Se oferi chiar să ne înveţe pe mine şi pe soţia mea, medic şi ea, cum să facem pantaloni Levi Strauss perfect originali. Pentru fiecare pereche puteam primi echivalentul a patru zile de salariu ca medic. Şase perechi, leafa pe o lună. El le vindea prin intermediari în fabricile şi instituţiile din oraş. Am refuzat demni, iar eu am început să fac mai multe gărzi de noapte plătite cu nici cracul unui pantalon. Deşi făcea bani şi se descurca mai bine că oricare dintre noi, Gil era tot mai nefericit.

Într-o toamnă, după ce toţi cartofii din Ţara Bârsei fuseseră culeşi, Gil nemaiavând ce să stropească, se urcă în micul lui avion şi decolă cu busola îndreptată spre Vest. A fost depistat în apropierea graniţei cu Iugoslavia de radarul unei unităţi militare şi întors din drum de un avion de vânătoare, forţându-l să aterizeze într-o cultură de cartofi încă neculeasă de elevi şi militari. Din acea zi a fost dat afară din aviaţie şi nu a mai avut dreptul să zboare. Ultima dată când l-am văzut arăta deprimat, slăbise şi era în tratament pentru un ulcer gastric. Pe faţă avea o cicatrice prost vindecată, semănând cu secera şi ciocanul de pe catarama unei curele cu care fusese lovit în beciurile miliţiei. Ne-am dus la o bere şi, la despărţire, Gil m-a îmbrăţişat neobişnuit.

– Am să-ţi scriu în curând, mi-a spus cu înţeles.

– Unde pleci iarăşi, omule?

După o lună mi-a trimis o vedere din Elveţia unde voia să se stabilească. În sfârşit, reuşise. Aveam să aflu mai târziu că trecuse graniţa pe uscat, de data asta, şi că fusese împuşcat în umăr. A continuat să treacă dintr-o ţară în alta, încercând să prindă undeva rădăcini. După doi ani în care îşi încercase norocul prin Europa, a ajuns în Statele Unite. A lucrat la început ca şofer de taxi şi barman în Miami, s-a mutat apoi treptat spre Nord, a trecut şi prin Canada şi în cele din urmă s-a stabilit în Alaska. Mai departe nu putea să meargă. S-a apucat din nou de afaceri. Toate îi mergeau bine, doar că avea nostalgia pâinii de acasă. Americanii nu ştiu să facă pâine bună. Îşi deschise o brutărie, apoi un lanţ întreg de fabrici de pâine şi magazine de patiserie. Ajunse astfel regele neîncoronat al pâinii din Alaska.

Ne-am revăzut după 18 ani la New York. Venise să cumpere din New Jersey un cuptor de făcut pâine, se pare unic pe Coasta de Est. Ne schimbaserăm mult amândoi. Gil nu mai vorbea deloc de afaceri. Părea relaxat, liniştit şi de-abia de-acum dispus să se joace puţin cu viaţa. Afacerile mergeau de la sine căci lucrau alţii pentru el. Citea filosofie, era colecţionar de artă şi devenise, habar n-am de ce, expert în cultura gotică şi perioada matriarhatului. În schimb, eu devenisem între timp un expert în stock market şi investiţii speculative, îmi deschisesem un cabinet particular şi eram preocupat de mersul bursei şi al bussines-ului.

De boala graniţelor şi a plecărilor Gil nu scăpase. De câteva ori pe an dispărea undeva în lume, în cele mai excentrice călătorii. Ultima lui escapadă fusese traversarea Europei cu bicicleta, făcând în 30 de zile traseul Barcelona – Braşov. Cu un an în urmă îşi îngrozise familia dispărând pentru două luni în Amazoane. Acum plănuia să traverseze Africa pe motocicletă.

Eram într-o seară pe terasa unui restaurant din Manhattan. Mi-a mărturisit că scria la o carte de călătorie, pretext să-şi povestească puţin şi viaţa.

– E aproape gata şi mă obsedează că nu reuşesc să-i găsesc un titlu, spuse Gil.

– Simplu! Eternul trecător de graniţe, îi sugerez eu.

– Nu sună rău deloc.

Mă invită apoi s-o sărbătorim în Canada unde avea o casă în British Columbia pe malul unui lac, într-o zonă sălbatică.

– O să zburăm cu hidroavionul meu. Îţi aminteşti ce pilot bun sunt! spuse Gil râzând.

– În Canada eu nu vin… Mai bine în Alaska.

– Dar ce ai cu Canada?

Am ezitat să-i răspund. Pe frunte îmi apăruseră broboane de sudoare.

– Pentru mine Canada e o stare, nu o ţară, i-am răspuns eliptic simţind cum începeam să transpir.

Chelnerul s-a apropiat de noi şi ne-a întrebat ce vrem să comandăm.

– Melci! am răspuns amândoi râzând. Asta e mâncarea noastră preferată.

(sursa foto: voceaclujului.ro)