Martorii nechemaţi ai toamnei

Între mesele din adăpost ne plimbam cu mâinile la spate, ca nişte indivizi scoşi la pensie mult înainte de vreme. Eram martorii nechemaţi ai toamnei canadiene. Copacii de arţar care se află peste tot, cu frunzele exact ca pe steagul Canadei, îngălbenesc, apoi se înroşesc brusc. Într-o zi cu ploaie se dau bătute toate deodată şi cad. Contururile lor rămân pe asfaltul oraşului, ca nişte desene abstracte. E octombrie şi simţi deja suflul Groenlandei în spate. Era deja mult prea frig pentru jacheta mea subţire de vară.

Îl găsesc în sfârşit pe George, colegul meu care fusese plecat la un turneu în Quebec City. Era unul din cei mai buni jucători de bridge din Canada şi practic din asta trăia. Dădea ore de bridge celor din înalta societate quebeciană. Pensionari bogaţi şi neveste de foşti miniştri care se plictiseau. Făcea şi puţină cercetare în bacteriologie, într-un spital catolic unde mergea de două ori pe săptămână.

– Ca medic n-ai nicio şansă în ţara asta, îmi spuse el. Şi nici n-ai să te întorci repede în America. Te văd pe aici pentru vreo doi ani, aşa că obişnuieşte-te cu ideea.

Trăia foarte modest, într-o garsonieră mică unde abia aveai loc să te învârţi.

– Dacă n-ai unde să te duci când ţi se termină lagărul, poţi sta aici pentru o vreme.

Geraldine, prietena lui franţuzoaică, îmi făcu cu ochiul. Părea să o bucure perspectiva de a sta cu George, căci el se va muta atunci la ea.

– Aici iernile sunt lungi şi deprimante, iar Geraldine are picioarele reci, îmi explică el mai târziu.

Era o roşcată mignonă, cu pistrui peste tot şi o circulaţie periferică proastă. George îmi dădu o căciulă şi un palton vechi, ros la mâneci. Plecase cu el din România şi nu se îndura să-l arunce. Mi-a prins bine, chiar dacă-mi era prea mic. În unul din buzunare am găsit uitată o poză de-a soţiei lui, care plecase în Suedia, iar mai apoi avea să ajungă la Paris. Fotografia fusese făcută vara, pe malul Mării Negre. Ea era în costum de baie şi părea fericită aşa cum era acolo, în lumea noastră nebună, cu nişte valuri venind din spate, albe şi înspumate ca toate valurile din lume. M-am întors la YMCA pe jos, trecând vârful dealului Cote de Neige, care avea deja urme de zăpadă. Încă speram că ceva bun se va întâmpla şi mă voi întoarce la New York, unde iarna era încă departe. Şi Elvira avea picioarele reci. O sun şi-mi spune cu un calm care-mi dă frisoane că toate răspunsurile pe care le-a primit de la oficialităţi sunt doar politicoase.

Îl vizitez pe George în spitalul unde participa la o cercetare bacteriologică. Recolta secreţii din rănile infectate ale celor operaţi şi le cultiva pe diferite medii de creştere. Nici pe departe un post de doctor. Eu însă nu puteam să fac nici atât. Eram uimit să văd cât de diferite erau spitalele faţă de cele din România. De la paturile cu rotile, care aveau pe ele toată vopseaua, la computerele de care te loveai la fiecare colţ. Până şi asistentele păreau altfel. Iată la capătul coridorului ceva mai familiar. Sala de operaţie, templul în care îmi doream atât de fierbinte să fiu readmis. Locul în care fusesem fericit, împlinit, izolat şi protejat de lumea din jur. Se deschide uşa şi un bolnav încă intubat e scos afară. Îi văd înăuntru pe cei care operaseră, doctori ca şi mine, cu ochii obosiţi, însă plini de viaţă.

– Who are you? Cine eşti? Nu ai voie să intri în blocul operator.

Are dreptate asistenta şefă. Sunt în pantofi de stradă, cu un palton cu mâneci prea scurte, cu o căciulă în mână, numai a doctor nu arăt. Sala de operaţie din faţa mea îmi părea un teritoriu mai îndepărtat şi mai inaccesibil decât fusese cândva America. Visam foarte des că operez. Mă trezeam speriat noaptea că uitasem timpii operatori şi nu mai ştiam ce să fac în continuare. Mi-era chiar teamă că poate îmi voi ieşi din mână dacă voi sta pe tușă prea mult. Îmi aminteam zilele când lucram pe brânci, operând în fiecare zi. Când intram să mă spăl, în sala de operaţie, lăsam toată lumea afară la uşă. Existau doar pacienta, care era întinsă pe masă, şi cei care te ajutau.

M-am ras doar de două ori în viaţa mea, şi de fiecare dată când am trecut prin situaţii care mi-au întors viaţa pe dos. În Canada mi-a venit să mă rad din nou. Am renunţat, însă, pentru că barba îmi ţinea efectiv cald. Nici de fumat nu m-am reapucat, aşa cum se aşteptau toţi. Rasul bărbii şi fumatul erau o măsură a echilibrului meu. Elvira mă întreba din când în când dacă le-am făcut.

– Ei, atunci înseamnă că nu-ţi merge chiar aşa de rău în Canada, îmi spuse ea. S-ar putea chiar să înceapă să-ţi placă pe acolo.

Comentariul îmi dădu fiori reci, însă m-am străduit să nu caut înţelesuri ascunse. Aş fi vrut să pot rămâne în spatele întrebărilor fără răspuns şi al bărbii care îmi creştea neîngrijită.

Povestea cu pantofii albaştri încă nu o uitasem. După ce venisem în New York, am întrebat-o când ne vom căsători.

– Când îmi voi găsi nişte pantofi bleu-marin, îmi răspunse.

Cu două trei luni în urmă, încă în România fiind, îmi spusese că vrea să ne căsătorim cât mai repede. Nu e sănătos să mai stăm aşa despărţiţi. Pe atunci încă eram cetatea necucerită, omul plin de mister şi necunoscut. Asta cred că o provoca pe Elvira cel mai tare. Ajuns în New York nu mai eram decât un emigrant puţin timorat, cu un viitor nesigur.

În New York era mare criza de pantofi bleu-marin. După vreo trei luni, mi-a spus că a găsit ceva. A doua zi ne-am căsătorit la primăria din New York, în pauza ei de prânz. Erau vreo 15 perechi, aşteptând la coadă să spună „Yes, I do“, în faţa unui funcţionar care încerca să-şi păstreze o mină cât mai sobră. Unii veniseră în pantaloni scurţi, căci era vară, iar eu am fost singurul îmbrăcat în costum negru, cu o vestă închisă la toţi nasturii. Elvira s-a reîntors la serviciu, unde şi-a uitat buchetul de mireasă. Eu mi-am dat jos vesta şi cravata şi m-am întors acasă cu metroul.

În primele luni în America, Elvira a fost ca o pendulă nevrotică, oscilând de câteva ori pe zi între fosta ei admiraţie pentru mine şi un dispreţ pe care şi-l stăpânea cu greu. Într-o noapte am visat-o pe un cal, goală, cu o sabie în mână. Elvira era într-un fel o cuceritoare frustrată, tăcută şi senzuală, cu o mentalitate aproape masculină. Excitante erau doar căutarea şi atacul la baionetă înotând în adrenalină. America era o lume prea asanată şi cu reguli prea rigide care făceau ca balcanica din ea să tânjească acum după lumea nebună din care fugise. Eu făcusem parte din ea, însă acum eram şi eu aici un altul speriat de ce mi se întâmpla. Oricum, încă îi mai dădeam mult credit şi continuam să inventez explicaţii sofisticate.

Mai aveam câteva zile şi trebuia să mă mut de la YMCA. Pe vremea aceea Montrealul avea mult spaţiu de închiriat. Tot oraşul părea „A louer!“, semn care atârna pe fiecare clădire. Populaţia lui scăzuse drastic. Mulţi plecaseră în Ontario sau British Columbia, speriaţi de mişcarea separatistă a francofonilor din Quebec. În cele din urmă m-am mutat la George, iar el la Geraldine. Era mai rău ca la YMCA, căci rămăsesem singur. Omar se mutase într-un alt cartier, între oamenii lui. Mergea zilnic la moschee şi se ruga pe covoraş ca americanii să înceapă cât mai repede războiul din Golful Persic. Ruga îi fu până la urmă ascultată. Eu pierdusem examenul pe care trebuia să-l dau în New York prin neprezentare. Ieşisem complet din lumea „deadline-urilor“, expresie greu de tradus în limba română – termen limită, scadenţă… Nu mă mai grăbeam niciunde şi în faţa mea era din nou un timp neconturat, fără date exacte. Mă simţeam într-un fel ca acasă, în România, cu ani în urmă, când totul era aproximativ, imprecis, dimineaţa devreme, seara târziu, mâine, poimâine sau poate într-o zi cu soare.

Sandu îşi schimbă ochelarii şi se mută aproape de mine. Ne-am reîntâlnit de câteva ori la Geraldine acasă, care ne privea şi ne studia cu seriozitate. Plecase din Quebec doar o dată în viaţa ei. Visase să trăiască în New York, în lumea artiştilor, însă Village-ul, cu toată nebunia lui, o speriase. Acum picta copaci singuratici şi măşti cu expresii ciudate. Pentru ea eram nişte personaje exotice, greu de înţeles. Altfel aparent normali, nişte profesionişti educaţi chiar în bătrâna Europă. Ce naiba căutam noi aici pe frigul ăsta, în plină recesiune economică, umblând prin lagăre de refugiaţi şi dormind pe saltele găsite în stradă?!

– Aveţi toţi o spaimă, un fel de gol în ochi, ca nişte sfinţi care au început să se îndoiască de credinţa lor. Într-o zi am să încerc să pun asta pe pânză dacă mă lăsaţi.

N-a mai apucat să ne picteze. Într-o noapte a paralizat pur şi simplu şi a fost dusă la spital. De acolo a ieşit într-un scaun pe rotile şi avea să moară de pneumonie în câteva săptămâni. Era al doilea episod de scleroză în plăci. George s-a reîntors în garsonieră, care era mult prea mică pentru doi. Eu dormeam pe o saltea pe care ziua o ridicam la perete. Moartea lui Geraldine îl întoarse pe dos, însă nu cred că o iubise prea mult. Când era vorba despre femei, drumul lui ducea mereu la scara avionului de Canada, în care se urcase singur, cu două bilete. Nu divorţase, dar despre soţia lui nu mai ştia nimic. Ajunsese la o împăcare senină cu el şi cu toate câte i se întâmplaseră. Se apropiase aproape fără să-şi dea seama de conceptele budiste. Viaţa noastră de acum era doar o buclă dintr-o spirală interminabilă. Geraldine a murit, însă sufletul ei, acum chinuit, se va reîntoarce pentru a-şi încerca încă o dată karma şi norocul. Eu, de exemplu, îmi spunea el, voi râde încă în această viaţă, de acest nenorocit episod canadian. Aşa să fie!

George credea inteligent în soartă, în sensul că uneori poţi să i te opui eficient. Totul e să simţi când e momentul şi să nu-ţi forţezi destinul. A încercat să-mi transmită de câteva ori că rămânerea mea în Canada poate să fie un semn pe care încă nu pot să-l înţeleg. Eu nu voiam să înţeleg nimic atunci şi simţeam instinctiv că trebuie să mă opun cumva sorţii. Eram ineficient. Am încercat să învăţ cu forţă pentru examene, însă mă alegeam doar cu dureri de cap.

După o lună m-am mutat cu George într-un apartament de două camere, pe Cote St. Luc, într-o zonă chiar cochetă. Aveam şi portar care ne saluta când intram. Era un grec simpatic care citea toată ziua romane în spatele unui birou. Mai târziu m-am simţit vinovat faţă de el, deoarece visul meu de atunci era sa-i iau locul. Puteam să învăţ în timp ce lucram şi aş fi avut şi un salariu. Aş fi evadat în sfârşit din tabăra celor care primeau ajutor pe nimic. Am intrat în toate blocurile de pe St. Luc, oferindu-mi serviciile de portar. Inclusiv de noapte, căci oricum nu puteam dormi. Peste tot eram întrebat dacă am experienţă canadiană şi dacă vorbesc franceza.

Eu eram încă departe de a-mi încheia socotelile cu limba engleză. Mă încăpăţânasem să-mi găsesc ceva de lucru, aşa că l-am rugat pe George să mă ducă într-o duminică la una din cele două biserici româneşti. Uneia dintre biserici i se spunea „La Comunişti“, celeilalte „La legionari“. Se bârfeau între ei, acuzându-se de lucruri uşor de ghicit. Valul de nou-veniţi era bine primit oriunde, căci era greu să mai fim suspectaţi de un păcat sau altul. Nu îmi mai amintesc la care ne-am dus, însă nu ne-am dus la cea bună. Eu nu m-am ales cu nicio slujbă, iar George s-a ales cu Stela. A fost o seară ciudată, cu discursuri între Dumnezeu şi naţiune, terminată la o masă mare cu sarmale. Doi dolari sarmaua. George se aşeză chiar lângă Stela, cea mai frumoasă femeie din sală. Arăta speriată, vorbea puţin, trăgând cu ochiul la cei care o aduseseră acolo. O familie de români pe care îi ajuta într-o prăvălie unde se făceau flori de plastic. George a înţeles repede drama fetei ţinute aproape prizonieră, sub cheie, în casa mafioţilor de flori de plastic. Avea un decolteu imens şi o privire care cerea ajutor în schimbul a tot ce e mai bun pe lumea asta. Într-o jumătate de oră George cedă nervos şi se reîntoarse cu trup şi suflet la tradiţiile şi credinţele poporului său. Fugi pur şi simplu cu Stela, care reuşi să scape în timp ce eu făceam inofensiv conversaţie cu cerberul ei, care era cât pe aci să mă ia la bătaie. Practic se mută la noi cu hainele de pe ea, promiţându-i lui George iubire şi amândurora că ne va găti cea mai bună mâncare. Am auzit apoi că Mafia florilor artificiale o căuta, jurând răzbunare celor doi spioni care sigur fuseseră infiltraţi de cealaltă biserică.

(sursa foto: turism.bzi.ro)