Adrian Sângeorzan 
Era o zi perfectă, clară, soarele blând de septembrie filtra lumina printre frunzele smochinului din curte. Totul părea rotund în jurul meu şi aveam senzaţia plăcută a întoarcerii acasă. M-am urcat pe garaj de unde puteam culege mai bine smochinele şi de acolo am văzut fumul negru care se ridica dinspre Downtown. Păreau nişte rotocoale ciudate, continue, ca nişte semnale trimise de tribul din Manhattan, aflat în pericol. Cu sute de ani în urmă, acolo trăise un trib real de indieni care a vândut insula olandezilor pentru 20 de dolari. N-a rămas de la ei decât numele de Manhattan. Am alergat în casă, am dat drumul la televizor şi am văzut primul turn arzând în vârf ca o torţă. Bursa încă nu se deschisese şi în colţul de jos al ecranului lipseau valorile pieţii care se prăbuşea de o bună bucată de vreme, îngrozind întreaga Americă transformată de prin ’97 într-un uriaş cazinou.com, pe internet. Cu toţii devenisem nişte jucători înrăiţi, contaminaţi de ideea îmbogăţirii peste noapte, dispuşi să ne punem la bătaie până şi pensiile.
Reporterii tăceau, turnul ardea ameninţător, iar eu realizasem că nu priveam un film de groază şi aşteptam să aud că un avion intrase din greşeală în clădire. Am sunat-o pe fata mea care făcea un trimestru de colegiu la Paris. Şi ea era în faţa televizorului privind la acelaşi turn în flăcări. Deodată un alt avion intră cu toată viteza în al doilea turn. Ţipăm amândoi îngroziţi. America era sub atac! Se întâmpla sub ochii noştri. Câteva minute mai târziu s-au prăbuşit unul după altul, în tăcere, într-o imagine apocaliptică, parcă dată cu încetinitorul. De-acolo din Rego Park mi s-a părut că aud un zgomot şi câteva smochine au căzut din copac, inofensiv şi magic. Tot Downtown-ul a fost înghiţit în praf şi pulbere. Secolul 21 începea violent pentru noi, printr-o catastrofă ale cărei proporţii aveam să le descoperim mai târziu.
M-a sunat soţia mea şi mi-a reamintit cu o voce de nerecunoscut că şcoala lui Răzvan e la doi paşi de turnuri. Cu două ore în urmă îl trezise şi-l trimisese la şcoală cu toate protestele şi bombănelile lui. M-au sunat apoi îngrijoraţi bunicul şi tatăl lui din România, ştiind cu toţii cât de aproape era şcoala de turnuri. Mă plimb nervos prin cameră, cu telefonul la ureche, încercând s-o liniştesc pe Carmen care se simte vinovată şi vocea ei disperată îmi sfredeleşte stomacul. Colegii lui Răzvan se întorseseră deja acasă. Şcoala fusese evacuată după lovirea primului turn şi nimeni nu-l văzuse. Trec trei ore lungi în care devenim dintr-odată, nu numai martori de la distanţă, ci parte din dezastrul care a împrăştiat moarte peste oraş. Ne trec prin cap cele mai groaznice scenarii, toate foarte posibile şi totul devine brusc personal. Cu adevărat tragic. Mă sună din nou rudele din România şi-mi spun că acolo televiziunea a anunţat că Răzvan e declarat dispărut. Ştirile şi zvonurile zboară repede de la Consulatul Român din Manhattan. Telefoanele se întrerup şi tensiunea atinge paroxismul.
După patru ore a apărut Răzvan care fusese blocat în metrou. Elevii fuseseră evacuaţi înainte de prăbuşirea turnurilor, iar şcoala avea să fie transformată în morgă. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă duc la magazinul din colţ unde am cumpărat o mare cantitate de apă şi ceva de mâncare, reflexe rămase din România unde la Revoluţie ne era teamă că ne vor otrăvi apa. Pentru o săptămână am rămas izolaţi în Queens, ca nişte refugiaţi în propria casă, găzduind şi un prieten evacuat, care locuia în Downtown. După câteva zile am fost pe Roosevelt Island să jucăm tenis. Vântul bătea din sud şi după un set a trebuit să întrerupem. Un miros insuportabil de ars şi putrefacţie venea dinspre Downtown, care încă fumega arătând ca un mutilat căruia i se smulseseră doi dinţi din faţă.
În iarna lui ’93, după explozia de la World Trade Center, privind turnurile care continuau să stea în picioare ca veşnicia însăşi, pentru o secundă mi-a venit ideea că într-o bună zi cineva le va doborî. A fost un gând trecător şi la fel de general ca toate gândurile care nu se bazează pe altceva decât pe frica şi pe instinctul nostru ancestral, acela care şopteşte unei a treia urechi că nimic nu-i veşnic şi că tot ce stă în picioare va cădea într-o zi. Ciudat e că niciodată nu mi-a trecut prin cap ceva asemănător privind Colosseumul sau Columna lui Traian din antica Romă, pe care atâţia au urât-o şi invadat-o. Îmi era greu să cred că cineva poate urî într-atât New Yorkul, cu toată generozitatea şi porţile lui deschise pentru toţi supăraţii sau fugiţii lumii. Şi încă atunci, în ’93, nu eram sigur de locul meu în acest oraş, se făcuse târziu şi riscam să nu ajung la timp la propriul meu proces. Am intrat în primul magazin, am cumpărat o cămaşă nouă albă şi am alergat spre Immigration. Avocatul mă aştepta şi nu m-a mai lăsat să-mi schimb cămaşa pătată. Procesul meu se încheiase. Judecătoarea începuse să aibă dureri de naştere şi plecase cu ambulanţa la spital. Chinezii sunt superstiţioşi şi probabil că văzuse un semn în asta. Lăsase mână liberă celuilalt judecător care îmi acordă „pardonul“. Toată lumea privea îngrozită la televizor urmările exploziei, iar cucuiul şi hainele mele pătate au trecut neobservate.
A doua zi am prins un bilet şi am zburat spre Bucureşti cu numărul de telefon al avocatului în buzunar. Viza mea de emigrant nu era garantată de Consulatul American, însă eu îmi programasem întoarcerea la New York peste o săptămână, convins că miracolele trebuie să aibă o inerţie a lor. Elvira, bizara mea soţie de atunci, mi-a făcut bagajul fără să o rog, un bagaj mare cu aproape toate hainele mele şi mi-a spus cu o maliţie malefică: „S-ar putea să dureze mult până te vei întoarce, sau chiar mai rău, s-ar putea să nu mai vrei să te întorci“. Am refuzat să mai scotocesc printre cuvintele ei.
După ce avionul a decolat, am văzut New York-ul de sus pentru prima dată. Am simţit că-i aparţin şi că m-am renăscut aici cu adevărat. A doua mea naştere avusese loc cândva în aceşti trei ani, fără să-mi dau seama. Când am aterizat la Bucureşti nu mă simţeam de loc ca un nou născut, iar soldaţii înarmaţi pe care i-am văzut peste tot pe aeroport m-au adus rapid înapoi la prima mea viaţă. La aeroport mă aşteptau tata şi sora mea. Ne-am îmbrăţişat lung ştergându-ne discret colţul ochilor. Eu eram clar mai emoţionat şi mai derutat decât ei, dar nu voiam să arăt. Sora mea, înduioşată de revedere, încurca vitezele la aceeaşi Dacie cu care o lăsasem, iar la ieşirea din aeroport motorul s-a înecat şi s-a oprit definitiv. Atunci s-au declanşat în mine, automat, vechile reflexe. Am sărit din maşină şi ca un somnambul am deschis portbagajul şi am luat pompa de aer. Am ridicat capota, am deschis carburatorul, am scos jiglerul, l-am suflat. Am scos tubul de alimentare ce venea de la rezervor şi i-am tras câteva pompe. Firele de nisip au fugit înapoi în rezervor, în aşteptarea unei noi şanse de scăpare şi maşina a pornit imediat. Dintr-o dată am fost din nou unul de-al lor. M-au întrebat ce maşină am eu în America. „Una albastră“ le-am răspuns, pentru că asta era singura imagine care-mi venea în cap.
Benzinăria din aeroport, pe lângă benzină şi nisip, vindea acum bere, ţigări şi flori. Când plecasem avea o inscripţie mare cu „Noi nu ne vindem ţara“. Acum era plină de reclame la Coca-Cola, Marlboro şi Tuborg. După încă un an acolo va fi o benzinărie „Shell“ şi pe ea o reclamă, „Romania wellcomes investors“. Drumul de la aeroport spre oraş se umpluse cu reclame luminoase, majoritatea la ţigări şi alcool. Ajuns acasă am avut cu mama cea mai emoţionantă revedere. Se uita la mine ca la un adevărat supravieţuitor. Plângea şi mă îmbrăţişa, ca şi cum voia să se asigure că sunt acolo, adevărat, în carne şi oase. După ce s-a convins, mi-a pus de mâncare, am ciocnit cu toţii un pahar de ţuică şi mi-au spus aproape în cor: „Acum să ne scuzi pentru o jumătate de oră. Începe Dallas-ul…“ Au deschis televizorul şi s-au uitat nemişcaţi la acel serial cu caractere texane, de care eu nu dădusem niciodată pe niciunul din canalele de televiziune din New York. Din când în când mă priveau cu coada ochiului, iar eu m-am simţit fericit şi cu adevărat acasă, de parcă nici nu plecasem vreodată.
