Inspecţia

Maternitatea funcţiona în clădirea fostului liceu german Honterus şi poate din cauza asta avea o rezonanţă deosebită. În orice colţ al ei te-ai fi aflat, când se deschidea uşa de fier şi grila mobilă a singurului lift al spitalului, zgomotul răzbătea peste tot de parcă ar fi fost poarta unei închisori. Dacă din el ieşea bucătăreasa cu imensa ei oală de supă, picăturile care cădeau pe podea se auzeau clar ca un început de ploaie de vară. În holul mare de la intrare rezonanţa era atât de puternică, încât s-ar fi putut da concerte în el. Poate că din cauza asta vorbeam atât de încet, deşi ne intrase bine în cap că toţi pereţii din lumea noastră au urechi. Intrarea sălii de naştere era singura parte puternic antifonată pentru a nu răzbate dinăuntru gemetele şi ţipetele femeilor care năşteau. În anii optzeci, deşi natalitatea scăzuse, aveam în jur de zece mii de naşteri pe an, pentru că era singurul spital pentru femei pentru o populaţie de peste jumătate de milion. Eram doar 16 doctori. Când eşti la început şi ajungi să lucrezi într-un astfel de spital, trebuie să înveţi totul repede. Lucram cu chirurgi cu experienţă de la care am învăţat multe, dar în acelaşi timp trăiam într-o lume în care era permis să înveţi din greşeli. Mă aflam deja într-o fază în care acumulasem destulă experienţă din amândouă sursele.

În douăzeci şi patru de ore puteam avea peste treizeci de naşteri. Sălile de naştere erau nişte spaţii înguste, înghesuite, improvizate în sălile de lectură ale fostului liceu german, reciclat în timpul comunismului în spital de femei. Tavanele erau foarte înalte, pereţii groşi, fiecare geamăt se auzea reverberat şi puternic cu un uşor ecou distorsionat de coloanele vechi, de curburile pereţilor şi fantomele prăfuite ale istoriei uitate prin colţuri. În acei ani adăugaseră totuşi o clădire nouă, concepută de la început ca spital, doar că sălile de naştere şi cele de operaţii au rămas din motive necunoscute în clădirea veche a liceului. Aşa sunt şi astăzi, după douăzeci de ani de la terminarea comunismului, deşi sunt convins că multe s-au schimbat în bine.

Într-una dintre acele gărzi de noapte una din paciente venise în dureri pentru a naşte al cincilea copil. Avea 43 de ani, doar patru dinţi în faţă, iar copilul pe care urma să-l nască, pe lângă faptul că nu fusese nici planificat şi nici dorit, făcuse greşeala de-a se aşeza de-a curmezişul în uterul mamei. Trebuia făcută cât mai repede o cezariană. Femeii nu-i venea să creadă că nu poate să nască pe jos al cincilea copil Şi se uita la mine ca la un nebun. I-am explicat că dacă nu scoatem repede copilul s-ar putea ca acesta să moară.

„Dacă tot trebuie să mă tai, maică, pe mine să nu mă adormi!“ Femeia era o ţigancă din Gârcin şi ştiam că e foarte greu să-i lămureşti să aibă anestezie generală, adică să fie adormiţi şi să nu mai ştie de ei. Sunt oameni cărora le e frică de doctori şi de pierderea oricărui control cu realitatea, deşi pe vremea aceea cei mai mulţi dintre noi încercam să fugim de realitate. Când i-am spus că-i voi face doar o injecţie în spate, după care nu va simţi nimic şi că va rămâne trează, s-a liniştit şi mi-a spus că pot să fac ce vreau.

Era o femeie chinuită, extrem de slabă, care arăta de 60 de ani. Printre cei patru dinţi din faţă i se strecura un sâsâit nepăsător, iar pe faţă avea un zâmbet resemnat care-i brăzdase cute adânci pe obraji. Doar ochii îi erau vii şi veseli cu toate că nu era deloc în mediul ei. Până ieri umblase prin pădurile de la Dâmbul Morii unde aduna cu copiii ciuperci, zmeură şi mure pe care le vindea în piaţă. Locuiam lângă piaţă şi îmi aminteam şi figura ei, şi felul în care îşi făcea reclamă produselor – „Ia ciuperci neotrăvite, neamule“.

Pe masa de operaţii i-am spus că trebuie să stea aşezată cu picioarele atârnate şi cu spatele încovoiat pentru a putea intra cu acul lung de anestezie rahidiană printre vertebre. A urmat apoi procesul lung şi complicat al alegerii acului potrivit. Ne găseam prin ’88 când nimic nu mai era potrivit, drept şi la locul lui. Acele se sterilizau la nesfârşit, iar cele lungi şi subţiri pentru anestezia rahidiană erau toate îndoite la vârf şi cu urme fine de rugină sterilizată pe ele. După ce îl alegeam pe cel mai bun, îi îndreptam vârful pe marginea casoletei metalice. Scotea un zgomot care ar fi speriat o şatră întreagă de ţigani. Femeia întoarse capul speriată, iar eu încercam să maschez acel proces nedeontologic de ascuţire şi îndreptare a acului ce avea să-i intre printre vertebre, adânc, până în canalul rahidian. Continuam s-o rog să-şi arcuiască spatele, dar nu putea din cauza burţii. Asistenta încerca să-i dea pastila cu efedrină şi îi repeta continuu „ia, te rog, asta în gură“, iar eu o băteam la cap să desfacă picioarele pentru ca burta să-i încapă între ele şi să-şi poată încovoia spatele. La un moment dat s-a întors spre noi şi cu o faţă dezarmant de hazlie, ne-a spus răspicat: „Hotărâţi-vă, ce vreţi întâi, s-o iau în gură sau să desfac picioarele?“

Deşi era un real sens de urgenţă în aer, am izbucnit cu toţii în râs şi din momentul acela femeia ne-a fost simpatică tuturor. Am insistat să-şi încovoaie spatele, şi ca să fiu convingător, i-am spus: „Fă ca pisica!“ iar ea m-a privit ciudat şi a scos un „Miauuu!“ Deşi vârful acului nu era perfect ascuţit, i-am nimerit canalul rahidian din prima încercare pentru că avea o coloană vertebrală ieşită în afară şi fără prea mulţi muşchi pe ea. Anestezistul, un medic în vârstă care se deranja numai de la intubaţii în sus, părea mulţumit de rahidiana mea şi n-a făcut decât să-i pună pe faţă masca de oxigen. Femeia se liniştise brusc şi am făcut cezariana repede şi fără complicaţii. Copilul era bine şi când am început să-i coasem uterul, în sala de operaţii de alături a venit o urgenţă mare şi anestezistul a plecat lăsându-mă singur cu asistenta instrumentară, o femeie tânără cu care lucram de câţiva ani şi care ştia bine timpii fiecărei operaţii. Tocmai când ne relaxasem, am auzit de după câmpul operator vocea celei pe care-o operam.

– Ce mai faceţi acolo, oameni buni? Ne-a întrebat sâsâind printre dinţi.

– Facem bine, mamă, şi mult nu mai avem. Încearcă să dormi! îi spun, dar anestezistul plecat în grabă nu-i mai dăduse niciun sedativ.

– Doctore, fă-mi un mare bine cât mai eşti acolo. Leagă-mi trombele, maică, te rog, că nu mai pot cu atâtea guri de hrănit! Fă-ţi pomană!

– Trompele, o corectă asistenta care mă privea curioasă peste mască. Avea nişte ochi albaştri mari şi frumoşi dar în spatele cărora nu ştiam exact cine se ascunde. Ştiam cu toţii că sunt turnători în spital, iar sala de operaţii, deşi era un sanctuar mai ferit, avea şi ea ochi, urechi şi aceeaşi rezonanţă bună a spitalului.

– Taci, maică, şi dormi, i-am spus automat. Între timp ne-am testat scurt peste măşti cu asistenta, care nu spusese nimic, dar în pupila căreia am citit milă şi înţelegere.

– Nu mă uita cu trombele, doctore! continua să mă roage.

– Taci femeie, taci! îi repet, în timp ce iau din mâna asistentei aţele pe care deja le pregătise. Am privit scurt în jur şi i-am legat trompele cât mai repede.

După ce am emigrat în America şi am început să scriu şi să dau interviuri, am fost întrebat de multe ori dacă e adevărat că doctorii pe vremea aceea sterilizau forţat ţigăncile. Întrebarea mi s-a părut de fiecare dată ultragiantă şi jignitoare, atât pentru fosta mea ţară, cât şi pentru personalul medical de atunci. Din cauza asta cred că am şi vrut să scriu această poveste, pe care am ţinut-o minte pentru hazul şi nu pentru tragismul ei ascuns! Pentru o astfel de „încălcare a legii“ puteai fi chemat la un „interviu“ lugubru de către miliţienii care ne supravegheau.

Când am ajuns spre sfârşitul operaţiei era târziu în noapte şi tăifăsuiam relaxat cu asistenta, bucuroşi că terminasem cu bine şi că făcusem o faptă bună. La un moment dat am simţit amândoi un miros greu de fum de ţigară. L-am căutat cu privirea pe anestezist care era un fumător înrăit şi care ne spunea înainte de fiecare operaţie că „dacă o lungiţi mai mult de-o oră eu nu mai rezist“. De obicei se ducea şi fuma la fereastra sălii de operaţii, aceeaşi de două sute de ani. Ne-am uitat în jur şi n-am văzut pe nimeni. Fumul ajunsese să ne înece şi abia atunci ne-am uitat peste cearşaful care acoperea pacienta. Aceasta trăgea adânc dintr-o ţigară Carpaţi fără filtru. Anestezistul îşi lăsase pachetul şi bricheta lângă seringile aliniate lângă capul femeii. Nu ne venea să credem şi primul impuls a fost s-o certăm, dar privirea ei ne-a dezarmat din nou:

– Nu vă supăraţi, maică, mi-e greu şi mie.

Terminasem cezariana, am tras câmpul operator de pe ea şi am lăsat-o să-şi termine ţigara în faţa îngrozită a anestezistului. În timp ce ieşeam din sală am auzit-o pe femeie întrebându-mă:

– Cu trombele mele cum a rămas…?

În zilele care au urmat am uitat complet de acea femeie.

Era săptămâna în care aveam o inspecţie mare de la Direcţia Sanitară şi de la Ministerul Sănătăţii. Ştiam că nu ne vor aduce nici ace noi, nici seringi, nici mănuşi, nici antibiotice, nimic, dar era important ca în ziua aceea să fim toţi prezenţi şi zâmbitori, curat îmbrăcaţi şi mai ales cu bonete pe cap. Bonete, deşi obligatorii, purtam numai la inspecţii şi parade.

Când alaiul de inspectori şi directori a intrat în holul mare al fostului liceu german un „pssst“ general s-a transmis prin tot spitalul. Mi-am îndesat boneta pe cap şi am coborât şi eu pe scările largi şi somptuoase. Jos era plin de persoane importante, la costum şi cravată sau taioare, vorbind cu toţii pe un ton jos pentru a nu provoca rezonanţa uluitoare a clădirii. Coboram pe vârfuri când am simţit că cineva mă apucă zdravăn de mânecă. Am întors capul şi am dat de faţa ţigăncii din Gârcin care nu părea dispusă să-mi mai dea drumul.

– Spune-mi, maică, dacă le-ai legat! Altfel nu mai pune ţiganul mâna pe mine. Hai, spune-mi, maică! Am încercat să mă smulg din strânsoarea ei şi să dispar silenţios. Câţiva întorseseră deja privirile spre noi. Atunci am privit-o în ochi şi i-am spus şoptit la ureche:

– Du-te liniştită acasă, femeie! M-a eliberat imediat iar eu am coborât în fugă scările. Când am ajuns între inspectori, am auzit cu toţii tare, de sus din capul scărilor:

– Să trăieşti, mâncaţi-aş p**a! Inspectorii au împietrit şi directorului i-a sărit boneta de pe cap.

Ecoul cuvintelor ei a vibrat în aer un timp, iar eu am fost întrebat de multe ori ce i-am făcut acelei femei de era atât de mulţumită.

 (sursa foto: tion.ro)