Ghinioane de vacanță

A doua zi urma să plecăm spre Nord Carolina şi Virginia. Aveam o săptămână de concediu, pe care îl voi petrece cu fiica mea, care în sfârşit venise la mine, în America. Peste noapte, un val insuportabil de căldură ne invadase dinspre sud. Când ne-am urcat în maşină, am constatat că aerul condiţionat nu funcţiona şi am început să transpirăm prin toţi porii. Aveam un Ford vechi, pe care îl cumpărasem din greşeală la o licitaţie.

– Dacă plecăm înspre sud, o să murim de cald, îi spun fiicei mele. În Canada e mult mai răcoare.

Nu ştiu ce m-a apucat dintr-o dată cu Canada, ascunsă în ultimii ani cu toată întinderea ei undeva în fundul subconştientului meu, care ştia mai bine ca mine cum să recicleze acele reziduuri ce se răceau acolo treptat ca lavă existenţială. De data asta mă simţeam sigur pe mine. Lucram şi eram cu rezidenţa aproape terminată, aveam un green-card, iar fiica mea venise să mă viziteze în America.

Am deschis larg geamurile maşinii şi am luat-o înspre nordul răcoros. Când am ajuns în Adirondak a trebuit să le închidem.

– Tu parcă ai mai fost în Canada!

– Am fost, am fost… i-am răspuns neatent şi m-am bucurat în tăcere, căci vechile amintiri, care se întorceau cu fiecare milă pe care o înghiţeam, nu mai găseau vechea, dureroasa adresă. Începusem să filozofez în gând pe tema timpului care vindeca totul, când motorul Fordului meu începu să tuşească sec, apoi muri.

– Am crezut că maşinile americane sunt mai rezistente, spuse fiica mea.

În România rămăsesem în pană împreună de multe ori. Acolo avusesem o Dacia, un fel de maşină, ajunsă în faza finală o rablă capricioasă în al cărei parbriz pusesem un poster primit de la Elvira cu „God is my copilot“. Am văzut pe faţa fiicei mele aceeaşi expresie, un amestec impresionist de spaimă cu dezamăgire, care mă făceau să mă simt vinovat.

Am mâncat nişte sandwich-uri pe marginea drumului până a venit poliţia rutieră, care a chemat pe cineva să ne remorcheze. Maşina a fost dusă la un atelier de reparaţii, iar pe noi ne-a cazat poliţia la un motel cu saună şi piscină. Fiica mea părea plăcut surprinsă de viteza cu care am fost scoşi din belea, de amabilitatea poliţiştilor care mi se adresau cu Sir şi a depanatorului, un indian care îmi spunea „boss“ şi mă invită a doua zi să ridic maşina, probabil gata reparată. Eu începusem să-mi revin, mândru că am ocazia să-i arăt copilului o lume mai bună, mai eficientă.

A doua zi mi s-a spus că reparaţia va dura o săptămână şi m-ar fi costat mai mult decât am dat pe maşină. Am vândut-o pe nimic unui frate de-al indianului, proaspăt venit din Bombay, pe care l-am lăsat cu lacrimi în ochi, gata să facă din rabla mea o adevărată limuzină. Ne-a dus la un văr de-al lor, care avea zece maşini de închiriat şi am luat o Honda mică. Mergea bine, însă lăsa în urma un fum gros, care ar fi trebuit să mă pună pe gânduri.

Am trecut de Platsburg şi lacul Champlain şi iată vama canadiană, unde mă poticnisem cu ani în urmă. Aceeaşi gheretă şi vameşul căruia îi întind relaxat documentele.

– Trageţi pe dreapta şi mergeţi la Immigration, ne spune după ce ne verifică hârtiile.

Sistemul meu de alertă începe să vibreze şi glandele sudoripare mi se aliniază la start, gata să secrete acea transpiraţie ciudată de frontieră. Probabil le-a sărit în ochi paşaportul fiicei mele care încă mai are pe el secera şi ciocanul şi „republica socialistă“.

– E totul în regulă? întreb. Este fiica mea şi e în vizită peste vară.

– Nu cu ea avem probleme, ci cu tine!

Continuă câteva minute bune să citească în computer, apoi îmi spune:

– Cu trei ani în urmă ai părăsit Canada ilegal, asta după ce-ai intrat ilegal. Situaţia ta a rămas neclarificată şi pe numele tău există un ordin de arest pe teritoriul canadian.

Fruntea mi se umple de broboane de transpiraţie. Omul îmi întinde un şerveţel şi mă pofteşte să iau loc.

– Nu, nu acolo. Veniţi cu mine.

Îl însoţesc mecanic şi mă trezesc în aceeaşi cameră în care mai fusesem, numită Detention.

– Şi acum ce se întâmplă? întreb eu.

– Va trebui să-ţi clarifici situaţia, însă astăzi e vineri, e 13 ale lunii şi peste două ore închid la Immigration în Montreal până luni dimineaţa.

– Dragă domnule, am vrut doar să-i arat fiicei mele frumoasa voastră ţară. Dacă sunt atâtea inconveniente, aş prefera să mă întorc înapoi în America.

– Din păcate nu-ţi pot da drumul, pentru că eşti pe teritoriul canadian şi, cum am spus, e un ordin de arest pe capul tău.

Simt cum treptat mă deshidratez. Ştiu că nimic pe lumea asta nu-i va face să se răzgândească.

– Şi cu fiica mea cum rămâne? Are doar 15 ani.

La asta nu se gândiseră încă. Deşi cu ea nu au nimic, o lasă să stea cu mine în camera de detenţie.

– Eşti arestat? mă întreabă ea cu o notă de suspiciune în glas. Auzise toata convorbirea şi mă surprinde cât de bine înţelege engleza. Îi aud apoi pe canadieni vorbind între ei franţuzeşte.

– Se plâng că asta le lipsea înainte de weekend! Îmi traduce copilul care aflu astfel că vorbeşte şi franceza.

– Şi ce mai spun? o îndemn eu să tragă cu urechea.

– Spun că vor încerca să te ajute cumva. Cel cu mustaţă zice că, dacă n-aş fi eu, te-ar ţine aici până luni! Ce au cu tine tată, canadieni ăştia?

Încerc să-i fac, în româneşte, un rezumat ajustat al trecerilor mele peste graniţa canadiană, fără să mă uit adânc în ochii ei. Între timp, ea continuă să tragă cu urechea la discuţia de dincolo de gratii. Grănicerii tot mai iritaţi, telefonau şi trimiteau faxuri la Centrul de emigrări din Montreal, unde nu reuşeau să-mi găsească dosarul. Trecuse de 3 după amiază, iar instituţiile guvernamentale îşi reduceau metabolismul la minim şi toţi erau cu ochii pe limbile ceasului să plece acasă. Mi-am adus aminte de hotelul straniu fără uşi şi mă pregăteam moral pentru un weekend în detenţie. Fiica mea scosese capul printre gratii şi urmarea evoluţia lucrurilor.

– Au un accent cumplit, spuse ea şi veni resemnată lângă mine pe banca de lemn. Oare dacă le-ai da ceva, nişte dolari americani…, încearcă sărmanul copil, de-abia venit dintr-o lume balcanică, unde corupţia se preda la orele de dirigenţie. De unde să ştie ea că asta e o altă lume, în care cel puţin la nivelul ăsta, mita se pedepseşte prin lege?

La câteva minute înainte de ora 5, unul din ei veni şi ne deschise uşa.

– Eşti liber, doctore. Ai avut noroc cu fata, care ne-a înduioşat pe toţi. Sunteţi bine veniţi în Canada.

Mi-au dat iarăşi un teanc de hârtii. Transpiraţia mi s-a uscat repede şi după ce am băut 2 litri de apă ne-am urcat în maşina noastră închiriată. Am luat-o spre Montreal şi am condus încet căci începuse să plouă. Eram suspect de fericiţi, de parcă scăpasem de închisoare. Le-am pus pe toate de-o parte şi am încercat amândoi, cu un ultim efort, să recreăm aceea atmosferă de excursie, fără de care o ieşire ca asta nu e decât o jalnică evadare din realitate. Totul ar fi fost bine, dacă nu ne-ar fi deranjat claxonatul maşinilor care ne depăşeau. Lăsam în spate un fum prea gros, chiar şi pentru un camion Diesel.

În curând, micuţa noastră Honda începu să facă un zgomot ciudat, care nu prevestea nimic bun. Fiica mea a tăcut şi s-a adâncit în scaun. Am văzut-o pentru prima dată dându-şi ochii peste cap a neputinţă. Motorul se opri brusc, după un răpăit ce-mi aduse aminte de sfârşitul unui solo îndrăcit de baterie în concert. Nu se mai auzi apoi decât ploaia şi inerţia care ne mai purtă câteva mile până la o staţie de benzină. Ultimii metri i-am făcut împingând maşina amândoi. Motorul se ancrasase complet căci nimeni nu mai pusese de mult ulei în el. Iată-ne în Canada, departe de orice, uzi leoarcă, într-o benzinărie automată în care nu oprea nimeni.

– O să facem autostopul! Încerc s-o liniştesc eu.

– Vreau acasă, tată! mi-a spus ea aproape plângând, iar eu n-am îndrăznit să întreb acasă unde?

M-am îndreptat spre şosea şi am început să arăt cu degetul spre America. Nu-mi mai puteam dori nimic decât să ne întoarcem înapoi în New York. Ploua torenţial şi într-un târziu a oprit un camion şi am sărit amândoi în cabină. Salvatorul nostru era un uriaş cu părul roşu creţ, plin de pistrui şi tatuaje. După ce am trecut înapoi în America, opri pe marginea şoselei şi ne dădu nişte haine uscate. Se ducea în Florida după portocale şi-mi părea cunoscut de undeva.