„De ce nu încercaţi şi cu cianură, domnule preşedinte?!“

În ziua aceea radioactivă l-am găsit pe bunicul meu în grădină. Era frumos şi cald şi el culegea în genunchi cartofii de primăvară încă necopţi. Nimeni nu-l putuse convinge să stea în casă.

– Ce faci, bunicule? l-am întrebat privindu-l din spate.

Părea jumătate intrat în pământ. Uitasem că aude greu şi atunci l-am bătut pe umăr. S-a întors şi mi-a zâmbit firesc ca şi cum nu ne-am fi văzut de ieri.

– De ce culegi cartofii în genunchi?

– Mi-e greu să mai stau aplecat. Aşa e mai uşor şi intru în pământ încetul cu încetul, râse el.

– Intră în casă, bunicule, afară sunt radiaţii venite de la ruşi.

– De radiaţiile lor nu mai pot eu! Ştiu ce s-a întâmplat. De asta şi scot afară cartofii ăştia necopţi, până nu vine vreo ploaie şi ajunge răul la ei. La iarnă trebuie să mâncăm ceva, altfel intrăm noi în locul lor.

Ancestralul lui instinct de conservare funcţiona încă foarte bine. După moartea bunicii cu care trăise aproape 60 de ani, viaţa nu mai însemna mare lucru pentru el. Era doar o obligaţie sfântă ce trebuia dusă până la capăt.

– Cum o duci, măi băiete? Am auzit că ai ajuns doctor de femei, îmi zâmbi apoi cu o înţelegere complice. Nu cred că ai făcut rău, dacă asta ţi-a plăcut. Oricum mie şi acum îmi pare rău că nu te-ai făcut popă. O duceai mult mai uşor. De când cu comuniştii ăştia, popii nu mai au multă treabă cu Dumnezeu. Veneai aici la parohia noastră, cântai şi tu puţin duminica în biserică, în rest făceam afaceri împreună.

Neam de neamul lui crescuseră oi, vaci şi cai. El mai adăugase şi albinele. Acum renunţase la toate astea, vânduse animalele şi stupina, îşi canalizase grajdul într-un mod ciudat, umplându-l cu bazine mici de apă în care înotau acum nutriile, animale rozătoare de apă de-abia introduse în România. Veneau oamenii din satele din jur ca la o menajerie să vadă „şobolanii“ bunicului, primul care rupsese cu tradiţia rumegătoarelor.

După explozia de la Cernobâl, zarzavaturile din grădină trebuiau aruncate din cauza contaminării radioactive, însă oamenii nu luau prea în serios comunicatele de la radio. Poluarea mediului nu preocupa pe nimeni. Era considerată un moft social, ca şi ecologia. Cu toate astea, în fiecare dimineaţă în acea perioadă, în piaţa de verdeţuri şi fructe, produsele erau controlate cu un detector de radiaţii şi erau aruncate dacă depăşeau limita normală. Ţăranilor li se rupea sufletul pentru că din cauza radiaţiilor toate aveau dimensiuni neobişnuit de mari, culori puternice şi forme atrăgătoare. Femeile la cozi şi în piaţă ajunseseră peste noapte experte în fisiunea nucleară, comentând competente despre timpul de înjumătăţire al stronţiului.

Se întâmplase, în sfârşit, ceva! În Bârla, satul bunicului, nu se întâmpla nimic aproape niciodată. De la primul la al doilea război mondial, timpul a curs peste sat ca o pastă egală, monotonă. Doar căsătoriile, naşterile şi înmormântările mai întrerupeau plictiseala, cuvânt de altfel inexistent în vocabularul oamenilor de acolo.

Oricând se întâmplă ceva grav în lumea largă, dacă unda de şoc ajungea până acolo, oamenii erau convinşi că sfârşitul lumii e pe-aproape. Aveau o ciudată senzaţie a iminenţei sfârşitului lumii, deşi nu sunt sigur că erau convinşi că asta îi va afecta şi pe ei. Rana cea mai adâncă le-o produsese colectivizarea, când pământul de care erau organic legaţi li se luase cu forţa. Atunci au suferit cumplit ca şi cum ar fi fost daţi afară complet din istorie.

Un sfârşit al lumii ar fi fost pentru ei ca o izbăvire şi chiar răzbunare împotriva sorţii. S-au repliat apoi, şi-au făcut case de cărămidă, au primit curent electric şi s-au conectat cât de cât cu lumea exterioară. În zborul în cosmos al lui Gagarin nu au crezut de loc căci venea de la ruşi. Însă aterizarea omului pe lună în 1969 i-a pus pe gânduri. Nici americanii cei mult aşteptaţi nu erau complet credibili, însă televizorul schimbase puţin chiar şi lumea lor. Jumătate din sat crezuse că e o minciună, jumătate că e o blasfemie ce îl va înfuria pe Dumnezeu care va grăbi sfârşitul. Invadarea Cehoslovaciei în ’68 fusese clar un semn al apocalipsei ce venea.

Bunicul nu se gândea la asta, dar avea deja un plan de evacuare a animalelor din grajd la primul semn al unei noi invazii ruseşti. Oricum, sfârşitul total prin foc avea să vină în anul 2000 şi de asta n-aveau cum scăpa fără doar şi poate. Cred că doar vikingii abia creştinaţi mai crezuseră atât de mult în sfârşitul lumii cu exact 1000 de ani în urmă. În anul acela nu au mai cultivat nimic în afara hameiului pentru bere. S-au retras apoi liniştiţi la sfârşitul primului mileniu aşteptând răbdători inevitabilul. Au băut toată berea, au sacrificat toate animalele şi majoritatea femeilor au rămas gravide. Nimic nu mai avea rost. Chinezi şi evrei nu aveau în jurul lor să le spună că timpul se socoteşte cu mult înaintea lui Cristos. Ce farsă uriaşă, ce eliberare stranie când au văzut că nimic nu s-a întâmplat. S-au pus din nou pe treabă, mulţumind Creatorului pentru amânarea sfârşitului cu încă 1000 de ani. În anul 2000 nimeni nu mai vorbea despre asta. Doar teama că nişte computere depăşite deranjate de prea multe zerouri vor deregla ordinea mondială.

În 1986 nimănui nu-i mai era teamă că explozia de la Cernobâl va fi un semn al sfârşitului. Comunismul se împuţise atât de tare în propriul lui suc, încât oamenii nu mai credeau într-un final apocaliptic. Aveau un sentiment de pierire lamentabilă, încetul cu încetul, fără nimic dramatic, glorios.

În anul 2000 n-am fost la Bîrla să-i aud pe bătrâni prevestind. Mama îmi spusese că se asemănau cumva cu vechii vikingi în resemnare, doar că ei nu mai prea lucrau pământul de vreo 20 de ani. Eram în New York, pe plaja de la Brighton Beach, vecină cu noul cartier rusesc. La apusul soarelui, când plaja se golise, un negru plimba meticulos pe deasupra nisipului un detector de metale. Când aparatul semnaliza ceva, cernea nisipul în căutarea lănţişoarelor şi cerceilor de aur pierduţi. Făcea aceleaşi gesturi ca şi cei care plimbau detectoarele Geiger-Muller pe deasupra salatelor şi ridichilor iradiate în piaţa din Bistriţa.

După un an, bunicul meu se îmbolnăvi. I se umflară ganglionii la gât, iar biopsia diagnostică un limfom malign care avea să evolueze rapid. Era o formă de cancer limfatic total neobişnuită pentru grupa lui de vârstă. L-am revăzut la puţin timp înainte de a muri. Îşi aştepta liniştit şi împăcat sfârşitul, aşa cum îl simţise el din totdeauna. Individual, personal, nu apocaliptic, colectiv. Eu şi încă câţiva din familia noastră ne consumam toată energia încercând să evadăm din lagărul comunist. Visul nostru în acea vreme era un paşaport sau o soluţie de scăpare. „Mie mi-a venit paşaportul, băiete“, mi-a spus el zâmbind. A murit iarna şi afară era un frig cumplit. Pământul îngheţase bocnă şi şase oameni au săpat cu schimbul ca să-i facă loc. Dacă mai trăia doi ani ar fi văzut sfârşitul comunismului, şi pământul pe care-l iubea atâta înapoi. A fost ultima înmormântare la ţară pe care am văzut-o şi a fost aşa cum se făceau acolo de sute şi mi de ani. În ultima seară bătrânii din sat au venit la priveghi ca să-şi ia rămas bun. Intrau în casă şi-şi spuneau unii altora, ridicând din umeri cu o resemnare studiată:

– Ce să-i faci?

– N-ai ce să-i faci!

Au băut ţuică fiartă, au jucat cărţi, cum se obişnuieşte, căci viaţa e un joc, şi au povestit veseli întâmplări din primul şi al doilea război mondial, din timpul comunismului şi chiar al colectivizării.

A doua zi au scos sicriul în curte şi au băut din nou peste el ţuică pentru sufletul mortului. Bocitoare profesioniste din trei sate şi-au dat drumul storcând lacrimi îngheţate şi speriind ciorile care priveau din copaci. Până la cimitir ne-am oprit de zeci de ori, ascultând degeraţi tânguirile popilor şi câinii care lătrau prin curţi. La fiecare oprire trebuia să pun sub o cruce 10 lei. Aş fi vrut să pun 100 deodată ca să înaintăm mai repede, căci bunicul era uşor săracul, însă satul trebuia să vadă pe îndelete alaiul funerar, mai ales pe noi cei veniţi de la oraş.

Când am ajuns în cimitir, zăpada era atât de mare, încât acoperise crucile şi am găsit cu greu groapa. La întoarcere a urmat pomana mortului. Două mese lungi au fost aşezate sub bradul pe care bunicul îl plantase în anul când m-am născut. Lângă el era vechea stupină de mult părăsită. Bărbaţii erau îmbrăcaţi în sumane lungi din piele de oaie şi purtau cuşme grele pe cap. Au mâncat în linişte supă cu tăiţei şi sarmale. Un abur cald se ridica din oale şi din oameni, topind zăpada de pe crengile bradului, care cădea peste ei. Cumpăna de la fântână a început să se mişte singură şi un nor de albine a ieşit din stupina îngheţată şi a zburat peste gradină.

– Duc sufletul bătrânului cu ele, a mai spus o babă.

Numărul bolnavilor de cancer se înmulţise. Oamenii uitaseră de norii de radiaţii care ne muşcaseră cromozomii şi genele. Nimeni nu văzuse însă mai bine efectul lor decât noi, medicii ginecologi. Cei mai afectaţi fuseseră cei care erau pe drum la începuturile lor în primăvara lui ’86. Natura făcuse o selecţie eliminând multe din sarcinile afectate, ca atare numărul avorturilor spontane a crescut. Fenomenul a trecut neobservat, odată ce, în acea vreme, orice femeie care avorta era suspectată automat de avort provocat.

Adevăratele efecte s-au văzut după 7–8 luni când numărul nou-născuţilor malformaţi atinsese cote îngrijorătoare. Sonografia exista numai în teorie, aşa că nu aveam cum să le depistăm la timp. Fetusul nu exista pentru noi ca pacient. Singurul lucru pe care îl puteam determina era dacă era sau nu viu, ascultându-i inima cu o pâlnie de tablă. Vedeam din ce în ce mai des anencefali, copii cu spine bifide, meningocel, gură de lup şi alte tipuri rare de malformaţii. Naşterea unui copil cu două capete şi trei mâini, de fapt o formă extrem de rară de gemeni alipiţi, ne-a făcut să ne gândim în sfârşit că trebuie să existe o legătură între Cernobâl şi ce vedeam tot mai des.

Aveam nevoie de ceva tare, ieşit din comun care să ne scoată din starea de letargie şi lehamite în care ne adâncisem. Un copil cu două capete era cu adevărat ceva şocant. Femeile de serviciu văzuseră în asta un semn de sus. Multe din asistente şi moaşe li se alăturaseră. Secretara de partid răsfoia o ediţie veche de materialism dialectic, iar noi, majoritatea doctorilor, încercam să ne explicăm ştiinţific fenomenul scoţând din rafturi cărţi pe care se depusese de mult praful.

Ideea unei statistici, a unei cercetări, ne-a fost scurt tăiată de aceeaşi secretară de partid care nu voia să vadă nicio legătură între cauză şi efect. Sunt sigur că ştia de sertarul morţii dar acesta era un subiect care n-o privea. Cu toţii ştiam de sertarul morţii de la secţia de nou-născuţi şi nimeni nu se îndoia de judecata şefului de secţie. Un nou-născut grav malformat, cu leziuni peste limita viabilităţii, considerat irecuperabil, nu numai că nu era reanimat, dar îl şi puneau într-un sertar care se închidea ermetic. Zvonurile circulau repede într-un spital şi niciodată n-am auzit ca sertarul morţii să fi fost folosit în vreun caz căruia viaţa i-ar fi dat cât de cât vreo şansă. Atunci am văzut mulţi anencefali, copii condamnaţi, lipsiţi congenital de calotă osoasă şi creier. Unii pot însă respira şi supravieţui la nivel vegetal câteva ore sau zile.

Sertarul morţii era deja ocupat cu unul din ei, când tocmai se născuse un altul care fusese înfăşurat în mai multe scutece şi lăsat să-şi consume agonia pe o masă într-o încăpere izolată. Acolo m-am retras într-o gardă, cu mult după miezul nopţii, să-mi termin de scris foile de observaţii. Era calm în sfârşit şi încercam să-mi trag sufletul câteva minute ferit de nebunia sălii de naştere. Era atât de linişte încât îmi auzeam ticăitul ceasului de la mână. Brusc s-a auzit un sughiţ straniu. M-am uitat în jur. Eram doar eu. Un alt sughiţ spastic ca al unui om care se îneacă. În faţa mea, pe masă, o mână ieşea printre pachetele de scutece dezvelindu-şi nervos corpul malformat. A inspirat încă o dată zgomotos şi s-a retras pentru totdeauna în grămada de scutece, ca o mumie îmbălsămată de viu.

De eutanasie auzisem cu toţii, însă nimeni nu vorbea despre asta. Noi înşine ne simţeam nişte bieţi cobai într-un experiment uriaş, pe care erau testate diferite metode de distrugere. În ’87 viaţa noastră atinsese culmea lipsurilor şi a frustrărilor. Ni se luaseră căldura, apa, mâncarea, lumina. Libertatea dispăruse de mult şi speranţa era doar un cuvânt inutil în dicţionar. Paradoxal, dar nu se făcuseră niciodată atâtea glume şi bancuri. Era reflexul nostru de apărare. „De ce nu încercaţi şi cu cianură, domnule preşedinte?!“ Spunea unul dintre ele. „Poporul dumneavoastră este foarte rezistent“.

(sursa foto: timpul.md)