Plecam acasă la Bistriţa aproape în fiecare sesiune. Acolo mă simţeam la adăpost de lumea nebună din căminul 6, iar timpul era un animal mai uşor de îmblânzit. Începusem să cred că am să ajung undeva, iar viitorul se mutase treptat în faţa mea, acolo unde trebuia să fie.
Gina, prietena mea din liceu rămasă la Bistriţa, mi-a cedat spectaculos. S-a întâmplat după o foarte lungă, gâfâitoare şi dureroasă rezistenţă, în care ne-am nenorocit buzele de atâta sărutat prin parcuri şi am rupt câteva rânduri de haine tot trăgându-le în sus şi-n jos. De fapt îmi cedase doar „parţial“, cel puţin aşa pretindea ea şi cum eu nu avusesem nicio experienţă completă cu fetele mari, sau cu altfel de fete, am rămas cu o oarecare frustrare. Când i-am spus că am trecut cu notă maximă anatomia, am pus-o pe gânduri. Un om mistuit de dragoste nu poate învăţa din principiu, dar să-şi mai ia şi toate examenele! În vacanţa de iarnă aproape m-a refuzat când am invitat-o să facem revelionul împreună. O înfricoşasem intrând într-o altă lume pe care ea n-o mai putea cuprinde. În trimestrul doi mi-a scris scrisori mistuitoare cărora nu le răspundeam pe măsură. Într-o zi m-am trezit cu ea în holul căminului 6. Studentul de serviciu a urcat să mă caute, a deschis uşa şi mi-a spus conspirativ:
– Te caută jos o tipă mişto. Are o valiză mare şi pare fugită de acasă.
Un tip cu multă intuiţie, pentru că Gina fugise într-un fel de acasă. Venise la Cluj să facă o şcoală de dactilografe despre care avea cele mai vagi informaţii. Deocamdată n-avea unde să doarmă şi crezuse că eu am o cameră a mea unde poate să stea pentru o vreme. I-am dus acea valiză grea şi ameninţătoare în cameră şi sub privirile admirative ale celor de la etajul 6 am plecat cu Gina la braţ în oraş. Urechile mi se închiseră ca două diafragme, aşteptându-mă la ceva porcos strigat de la ferestre, însă nimeni nu ne-a băgat în seamă. Era pentru prima oară când ieşeam cu o fată în Cluj. Inima îmi căzuse în chiloţi şi eram complet consumat de importanţa momentului. Am intrat într-un bar, am luat o cafea şi ne-am privit speriaţi, puţin pierduţi şi fără soluţii, într-un oraş mare pe care încă nu-l stăpâneam. Era mult mai uşor în târgul nostru unde ne vedeam jumătate pe faţă, jumătate pe ascuns, în casa lor, pândind intrările şi ieşirile tatălui ei, un miliţian dur de care îmi era frică, veşnic răsucind un bulan în mână. Odată s-a reîntors din patrulările lui mai repede decât ne aşteptam şi a trebuit să mă îmbrac într-un timp record şi să sar pe fereastră. Acum totul era pe faţă şi asta ne încurca.
Deasupra barului era un hotel şi Gina m-a trimis să întreb dacă au camere. Recepţionerul ne-a cerut buletinele, cu poze de când aveam 14 ani, şi l-a chemat pe şeful lui care s-a uitat şi el la pozele noastre, amândoi în uniforme de şcoală. Eu fără urmă de mustaţă sau hotărâre în privire, ea cu codiţe şi cu panglica reglementară pe cap. M-a privit lung peste ochelari sperând că voi pleca de-acolo cu coada-ntre picioare. Aveam pe cap chipiul vişiniu de student cu emblema medicinii, l-am scos şi l-am pus pe masă ca pe-o legitimaţie. Pe vremea aceea încă mai erau în vogă acele chipie de catifea nobilă care ne diferențiau de restul lumii nestudioase. Interesul pentru ele a scăzut apoi, ca pentru tot ce aducea a uniformă.
– Şi dacă fata asta rămâne gravidă! continuă şeful. Te-ai gândit la asta, domnule doctor? Ori asta o fi şapcă de ginecolog? Părinţii ei ştiu unde e ea acum?
– Aveţi sau nu aveţi camere? am întrebat răspicat.
– Nu avem.
Mi-am îndesat chipiul pe cap şi am vrut să plec cu o uşurare umilitoare.
– Nu fi trist băiete, mi s-a adresat recepţionerul, uite aici adresa unei bătrâne care închiriază camere peste drum.
Era o casă din centrul vechi unde o bătrână unguroaică, supravieţuitoarea unei alte lumi, închiria o cameră. „Ugeagul“ lui Gina, cum aveam să-l numesc, era o încăpere minusculă, probabil fosta cameră a servitoarei, acum plină cu mobilă veche uzată şi cu poze îngălbenite de vreme. Pe pereţi atârnau imaginile unor oameni morţi de mult care măsuraseră istoria cu mustăţile lor stufoase întoarse în sus, în uniforme austro-ungare, femei cu priviri languroase, studiate, imortalizate totdeauna dintr-o parte, cu capul întors spre un viitor de care nu le păsa. Avea un pat îngust de o persoană, bombat de perne îmbibate cu miros de naftalină şi de pisici pe care le bănuiam peste tot. În faţa patului, o oglindă mare care înregistra tot ce se întâmpla în cameră. Era greu să-mi imaginez dorinţele noastre zbenguindu-se pe-acolo şi mirosul Ginei amestecându-se cu miresmele unei lumi apuse.
Am lăsat-o pe Gina cu privirea căzută, în total contrast cu optimismul forţat de pe pereţi şi am urcat pe jos la Observator să-i aduc valiza. Am făcut un duş şi am realizat că nu mai am nicio haină curată. Berni mi-a dat un rând de haine de-ale lui, de la şosete şi chiloţi în sus şi am intrat apoi din cameră în cameră reuşind să adun opt ţigări diferite şi o sticlă de vin. Berni mi-a cerut o ţigară din provizia pe care o strânsesem şi nu i-am dat; noaptea era lungă, grea, magazinele închise. Nu mi-a iertat asta niciodată.
– Am să povestesc asta tuturor femeilor din viaţa ta. S-a ţinut de cuvânt. De câte ori a cunoscut pe cineva nou în viaţa mea începea cam aşa:
– Crezi că-l cunoşti cu adevărat? Să-ţi spun ce mi-a făcut acum vreo 20–30 de ani după ce l-am îmbrăcat din cap până-n picioare…
Cu Berni am împărţit totul, mâncarea pe care ne-o trimiteau părinţii, ultimii bani, angoasele, aventurile şi într-o practică de vară la Sibiu fata unui general din Bucureşti care făcuse o pasiune trecătoare pentru diversitatea etnică a Ardealului. (va urma)