Adrian Sângeorzan 
Când eram foarte mic am vrut să mă fac colecţionar. Ideea îmi venise de la un vecin care avea casa plină de cutii cu chibrituri adunate o viaţă întreagă de peste tot. De foc îmi era însă frică. Am vrut să colecţionez porumbei dar mi s-a explicat că aceştia se cresc, nu se colecţionează. Mai târziu am început să colecţionez timbre. Pasiune care m-a ţinut câţiva ani buni. I-am transmis-o mai târziu tatălui meu căruia i-am lăsat moştenire colecţia şi misiunea s-o continue după ce eu nu voi mai fi prins de microbul acesta şi mă voi fi apucat de altele.
Ideea de a colecţiona tatuaje mi-a venit la puţin timp după terminarea medicinei. Eram în stagiatură la spitalul judeţean din Braşov şi lucram într-o secţie de chirurgie plastică şi reparatorie cu un medic renumit în toată ţara. Făcea de toate. Repara nasuri, sâni prea mari sau prea mici, cicatrice după operaţii sau arsuri, malformaţii, transplanturi de piele. Era un adevărat artist şi îl asistam zilnic în cele mai neobişnuite operaţii. Ajunsesem chiar pasionat de anatomia şi chirurgia sofisticată a mâinii.
Ciudată mi s-a părut o altă latură a specialităţii lui. Scotea tatuaje de pe corpul oamenilor. Îl ajutam şi la asta, deşi era o procedură destul de plictisitoare. Mai interesante erau mesajele de pe corpurile oamenilor care acum trebuiau şterse chirurgical şi asta nu era o treabă chiar simplă. Bucata de piele gravată adânc trebuia îndepărtată la fel de adânc cu un instrument special. Defectul de piele rămas trebuia apoi acoperit cu un transplant luat de obicei de pe o fesă.
De ce trebuiau aceste tatuaje îndepărtate? Nu pentru că proprietarii lor se săturaseră de ele sau pentru că simţul lor estetic îi făcea dintr-o dată să nu se mai simtă bine în propria piele, ci pentru că făcuseră o importantă decizie în viaţa lor. Aceea de a se alătura forţelor speciale ale Securităţii române sau Miliţiei. Aceste instituţii nu acceptau în rândurile lor decât indivizi curaţi, fără semne particulare, neînsemnaţi cu mesajele inimilor străpunse sau ale femeilor goale tatuate pe bicepşi.
Majoritatea tatuajelor erau făcute foarte pueril, neprofesional, la întâmplare sau la beţie înainte de terminarea armatei. Şi le făceau unul altuia în momente de euforie, fără să realizeze că erau pentru totdeauna. Unele erau greu de descifrat. Nu din cauza mesajului lor criptic bine ascuns între litere şi desene, ci mai ales a greşelilor mari de ortografie şi a lipsei de cunoaştere a anatomiei feminine. Majoritatea celor tatuaţi erau bărbaţi. Tatuajele la femei erau extrem de rare în România. Nu aveau nevoie de aşa ceva, ele fiind însemnate de către lumea în care trăiam, cu alte „semne particulare“, mult mai aberante şi mai greu de şters. Nu ştiu să fi existat ateliere speciale pentru tatuat sau indivizi calificaţi. Probabil lucrurile s-au mai schimbat între timp, acum când Estul Europei încearcă să prindă din urmă Occidentul, recapitulând sălbatic şi pe sărite capitalismul pierdut.
Am vrut pur şi simplu să fotografiez şi să colecţionez bucăţi de tatuaje izolate, fără nume şi fără identitate. Am fost sfătuit să-mi văd de treabă, dacă nu vreau să intru în vreun bucluc. Cine ştie cum ar fi putut fi asta interpretată, în acele vremuri tulburi, încărcate cu suspiciune şi mâinile împreunate în semn de rugă către neîndurătorul cowboy. Expresia îngrozită a feţei ei se pierdea în desişul părului de pe piept. Nu ne-au scăpat însă mâinile împreunate care aveau doar patru degete desenate ca nişte cârnăciori umflaţi, fără unghii, iar cele de la picioare aveau doar trei. Artistul nu a mai avut timp sau vopsea pentru astfel de fleacuri. Scena avea şi un dialog la nivelul stomacului: „– Iartă-mă Gicule“, zicea ea încolţită sărind liniuţa de despărţire. „– Nexam“, răspundea el fără milă, tuturor femeilor pe care avea să le întâlnească în cale. Mesajul era clar, fără echivoc, chiar dacă scriitorul, poticnit în gramatică şi caligrafie, pusese liniuţa „N“-ului invers. Şi asta nu era tot. Pe umeri avea tatuate alte două femei luate din faţă cu un picior întins pe un biceps, altul pe partea laterală a pectoralului. Nu e greu de imaginat cum picioarele se desfăceau şi se apropiau în funcţie de activităţile braţelor. Şi aceste biete femei fuseseră fuşerite la degete, nu însă şi la numărul sânilor sau la calitatea părului pubian. În afară de astea, ancore peste tot, cuţite străpungând inimi, sirene cu solzi uriaşi.
Am vrut să-l fotografiem aşa cum stătea lăţit pe nisip, însă la un moment dat deschise un ochi şi ne privi furios. Apoi întinse o mână arătându-ne cu degetul şi apropiind brusc picioarele desfăcute ale femeii de pe umăr: „Hei, voi, roiu’ că-mi acoperiţi soarele!“ Am şters-o înainte de a-l enerva cu regretul că nu i-am putut admira şi spatele. Acest bărbat, deşi ar fi putut avea calităţile necesare, sigur nu ar fi putut intra niciodată în rândul organelor de Securitate şi Miliţie. Ar fi trebuit să fie complet jupuit de piele. (va urma)
