Cineva furase toate culorile

Pe aeroportul din Frankfurt e întotdeauna coadă la controlul paşapoartelor. Ne întoarcem acasă la New York după o scurtă cură europeană. Nu sunt deloc în apele mele. Cei din Comunitatea Europeană, la dreapta, restul lumii, inclusiv americanii, la stânga. Avem ceva de aşteptat şi aerul condiţionat rece ca gheaţa îmi bate în creştet.

– Nu ţi-e bine? mă întreabă fiica mea. Eşti palid şi foarte transpirat.

– N-am nimic, îi răspund, însă mi-e clar că ceva nu e bine cu mine.

Transpir ca un cal, inima îmi bate scăpată de sub control şi gura îmi e uscată ca o foaie de hârtie. Ajung la ghişeu şi vameşul blond îmi răsfoieşte relaxat paşaportul american nou-nouţ. Călătoresc cu el pentru prima dată. Altă expresie în ochii lui albaştri, nerăscoliţi de întrebări inutile, bănuitoare. Se uită totuşi vag la mine prin geamul de plastic pe care l-am aburit cu respiraţia mea rapidă, ca şi cum aş fi stat timp îndelungat într-o saună.

– Are you O.K., sir? Vă simţiţi bine, domnule? mă întreabă nedumerit.

– Da, foarte bine.

– Then have a nice trip home! Vă doresc o călătorie plăcută spre casă!

Trec de vamă şi mă liniştesc brusc. Îmi revin sângele în obraz şi vorbele în gură în timp ce mă usuc rapid ca un cearșaf scos la soare. Uitasem că sufăr de trecerea graniţelor. Un fel de sindrom care mi se declanşează doar în apropierea vămilor ca o alergie bizară, ca un reflex pavlovian de care încă nu am scăpat. Am stat prea mult în spatele gardului cu sârmă ghimpată. Mă pregătisem prea mult să-l trec, să-l sar, să-l ocolesc cumva pe pământ, pe apă, prin aer, oricum numai să scap de acolo. De-abia după ce am ajuns în sfârşit liber aveam să mă înţep în el. Graniţe, garduri şi limite sunt peste tot.

Hotărârea de-a pleca mi-a crescut treptat în cap ca un cucui pe care la început nu-l simţi. Până într-o zi când îţi dai seama că toată fiinţa ta s-a adunat în acea excrescenţă dureroasă. Era o zi de toamnă atât de cenuşie şi prăfuită, încât tot oraşul arăta ca o bătrână bolnavă care se târa în silă de la o zi la alta. Eu eram însă plin de viaţă şi planuri. Veneam acasă cu fiica mea, pe atunci de trei ani, purtând-o pe umeri. Ţinea ochii închişi căci era vânt şi praful răscolit ne biciuia feţele. Era foarte vorbăreaţă şi îmi povestea ce-o să facem noi când vom ajunge acasă. Acasă nu erau prea multe de făcut. Niciunde nu erau prea multe de făcut. Iar planurile mele, altfel extrem de simple şi de legitime, ajunseseră să pară nişte scenarii fanteziste. Ne învârteam toţi ca nişte actori blazaţi, de mâna a doua, într-un teatru al absurdului, cu decorurile furate, fără scenografie, fără public, fără final. Regizorul înnebunise, iar noi imitam normalitatea din amintiri. Pentru copii, însă, aceea era singura normalitate, altceva nu ştiau. Ce puteam să-i ofer aici fiicei mele şi chiar mie, cel căruia ochii începuseră să i se deschidă tot mai tare?!

În casă era frig. Plecasem după cumpărături şi ne întorceam din nou cu mâinile goale, spre disperarea mamei ei care nu mai ştia ce să gătească. Voi sta din nou şi voi învăţa până la două noaptea când camionul cu lapte va descărca lăzi în colţ. Pentru un pachet de ţigări, băieţii îmi vor da două sticle şi nu va mai trebui să mă scol la cinci dimineaţa şi să stau la coadă.

Sunt un tip descurcăreţ, adaptabil şi am învăţat repede că un doctor are şi avantaje. Aşa se face că aveam ouă în casă şi chiar o bucată întreagă de salam adevărat. Am făcut rost de ele de la magazinul alimentar din colţ. Nu ştiu de ce se numea şi alimentar. Una din vânzătoare îmi era pacientă şi aveam grijă de ea ca de ochii din cap. Trei zile la rând am trecut conspirativ pe-acolo, şi ea mi-a transmis codificat peste capetele celor de la coadă „azi nu avem, veniţi mâine“. Nu m-am lăsat, până când într-o zi mi-a făcut semn să vin prin spate. Îmi ascunsese în magazie un cofraj întreg cu ouă, proaspete bineînțeles, căci mâncarea nu se putea învechi pe atunci. În timp ce le căutam printre cutiile goale de carton, a apărut şefa ei. Avea în mână carnetele de sănătate ale celor zece vânzătoare şi m-a întrebat direct:

– Doctore, ai parafa cu tine?

M-am căutat prin buzunare şi i-am arătat-o.

– Înainte de a-ţi lua ouăle, fii bun şi „fă controlul ginecologic obligatoriu“ fetelor ăstora.

Pe o ladă, la lumina unui bec orb, am scris, parafat şi semnat de zece ori „ginecologic normal“, nu înainte de-a supralicita şi o bucată de salam, ca să mă vând mai scump.

Pe fiica mea o culcam cu poveşti şi basme pe care le încurcam între ele. Mă privea printre gratiile patului şi mă corecta tot timpul, căci le ştia pe de rost şi corect de la bunica ei. Dacă nu eram oprit la timp, Scufiţa Roşie se transforma treptat în Albă ca Zăpada sau chiar în Harap Alb. Odată i-am scris o poveste care mie mi se părea hazlie. Am amestecat toate personajele din basme, dar când i-am citit-o a început să plângă. Totul era aiurea, semănând cu viaţa din jurul nostru. Altfel era foarte mult optimism în basmele şi miturile noastre. Aş fi vrut să pot începe cu a fost odată ca niciodată un simplu tată care ca Păcală să fi tras uşa după el aşa, în plină viaţă, şi să-i fi dus pe toţi ai lui undeva departe într-o lume cu happy-end-uri, happy-prezent şi lapte la discreţie.

Pe atunci, totul părea veşnic şi înţepenit în timp pentru încă multe generaţii. Ajunsesem tot mai tăcut şi începusem să văd lucrurile din jurul meu în alb-negru ca într-un coşmar cromatic în care cineva furase toate culorile. Copacii desfrunziţi, casele, străzile şi tot ce era în jur erau acoperite de un strat gros de praf de la fabrica de ciment care funcţiona zi şi noapte la marginea oraşului. Doar ochii fiicei mele erau albaştri şi veseli şi asta mă mai liniştea cumva. Din toamna aceea nu am mai văzut lucrurile la fel, chiar dacă daltonismul meu selectiv se mai ameliora primăvara.

Hotărâsem să evadez şi să-i scot afară şi pe ai mei. Nu aveam clar în cap cum, unde, nu ştiam nici măcar continentul sau limba în care voi locui. Instinctul meu, zburlit ca un motan veşnic călcat pe coadă, îmi spunea că trebuie să fug de acolo cât mai repede. Atunci nu aveam nicio măsură clară a disperării mele sau a consecinţelor care vor urma. Iar dacă aş fi avut-o m-aş fi speriat poate prea tare. Trecusem prin tot felul de scenarii, unul mai elaborat şi mai periculos ca altul. Imaginaţia mea bătuse câmpii ani de zile, ameţind între coasta Marii Negre, malurile Dunării, graniţa cu Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria. Uniunea Sovietică nu intra la socoteală. Acolo eram lăsat să plec şi mi-am exersat dreptul ăsta de patru ori în timpul comunismului.

Primele trei vizite mi-au făcut bine, căci am văzut că se poate trăi şi mai rău, şi mai îngrădit. În 1988 n-am mai avut nici măcar aceasta meschină satisfacţie. Ruşii ne-o luaseră înainte. Singurul capitol la care paradoxal îi depăşeam era consumul de alcool. Gorbaciov introdusese un fel de prohibiţie şi întreaga Rusie suferea cumplit, ca şi cum fusese trezită dintr-o stranie beţie care durase peste 70 de ani. Poporul îl ura profund pentru asta, simţindu-se pedepsit pe nedrept. Comunismul părea dintr-o dată o orânduire care putea fi tolerată numai bine îmbibată în alcool. Eram peste tot întrebaţi dacă nu avem coniac sau votcă de vânzare. În ţara votcii, votca ajunsese o raritate, adevărată valută de schimb. Banii nu contau prea mult. Cărasem cu mine două sticle de cea mai bună calitate însă nu ca să le vând, nici ca să le beau. Cu un an în urmă, cineva reuşise să fugă din Tallin, capitala Estoniei, îmbarcându-se pe vaporul de Helsinki. Nu cunoşteam detalii, însă eram foarte dispus să încerc.

Îmi amintesc portul din Tallin şi cei doar patru-cinci oameni care aşteptau un vapor mare ca pe o fantomă care ducea într-o altă lume. Mi se înmuiaseră picioarele şi începusem să transpir înainte de a mă apropia de ghişeul unde se vindeau bilete. Nici măcar nu ştiam ruseşte, însă casieriţa a înţeles că voiam şi eu unul din biletele acelea. I-am întins toţi banii pe care-i aveam. O sumă mare. S-a uitat la mine ca la un spion şi mi-a cerut documentii, pa jaluista! Ceea ce aveam eu cu mine nu era un paşaport. M-a rugat să aştept şi, după puţin timp, au apărut nu ştiu de unde doi miliţieni înarmaţi care m-au poftit ferm să-i urmez.

Mă escortau ţinându-mă strâns de braţ şi nu păreau să aibă intenţia de a mă îmbarca pe vaporul visurilor mele. Am petrecut apoi cu ei câteva ore de neuitat. Nimeni nu înţelegea ce spunea celălalt. Engleza mea nu folosea la nimic, iar cele câteva cuvinte în ruseşte care-mi veniseră nu ştiu nici eu de unde, măriseră confuzia. În plus, ei păreau agasaţi că eu, venit dintr-o ţară satelit a Marii Uniuni Sovietice, nu vorbeam ruseşte. De altfel, şi după ce am ajuns la New York, mulţi americani erau intrigaţi cum de nu ştiu ruseşte. Pentru ei tot Estul Europei încăpea în Piaţa Roşie din Moscova.

Cu milițienii din Tallin am început să comunic cumva de-abia după ce mi-au percheziţionat rucsacul şi au găsit cele două sticle de votcă. Fericit, le-am făcut semn că pot să le ia. Erau ale lor, ce mai! Ba chiar am desfăcut în grabă una şi le-am turnat binevoitor în cele două pahare de pe masă. Momentul de derută a fost foarte scurt. Au băut paharele până la fund, iar eu le-am reumplut. Se uitau la mine cu alţi ochi care chiar li se umeziseră când au văzut în portofel poza fiicei mele, probabil aşteptând acum speriată întoarcerea tatălui rătăcitor.

Mi-au adus şi mie un pahar. Mi-am turnat puţin şi am închinat respectuos, lovindu-mi gâtul cu degetele, semnul tradiţional al băutorilor de votcă din Rusia. Păream un iniţiat şi asta i-a impresionat şi mai mult. Aflasem povestea acestui gest la St. Petersburg: ţarul, vrând să răsplătească un mujic care reparase turla unei biserici cu riscul vieţii, îl întrebă ce-şi doreşte. Acesta spuse că vrea doar să poată bea votca pe gratis toată viaţa lui. Primi o hârtie imperială care garanta aceasta. O pierdu însă la prima beţie şi atunci rugă să-i fie tatuat pe gât sigiliul imperial. Când intra într-o crâşmă arăta cu degetele sigiliul imperial.

După două ore de interogaţii, convinşi că nu sunt spion, mă lăsară să plec, păstrându-şi votca. Nici ei, nici eu nu bănuiam că într-un an comunismul se va dărâma singur ca o şandrama putredă, după ce-şi va juca soarta la aceeaşi ruletă rusească.

Întors acasă m-am pus pe înot. Mergeam de patru-cinci ori pe săptămână la un bazin acoperit, deşi nu aveam de gând să particip la nicio competiţie. Dunărea, care ne despărţea de sârbi, devenise evadarea la modă: noaptea, cu capul camuflat în frunze, înotând liniştit, sau călare pe o butelie de oxigen căreia i se deschidea într-un mod special partea din spate. Gazul eliberat în forţă te propulsa ca o torpilă câteva sute de metri până aproape de malul sârbesc. Spitalul meu era plin cu butelii de oxigen. Obsesia plecării plutea în aer ca un virus care ne contaminase pe toţi. În jurul meu se făcuse gol. Cei mai mulţi dintre prietenii mei plecaseră sau erau pe punctul s-o facă. Fiecare lucra pe ascuns la planul lui de evadare. Corabia se scufunda vertiginos şi scăpa cine putea.

Apoi s-a întâmplat nenorocirea cu cei doi doctori tineri de la mine din spital. Fuseseră împuşcaţi amândoi în cap, încercând să treacă graniţa. Asta m-a speriat şi m-am lăsat de înot. Am intrat în legătură cu colegii mei plecaţi în Germania. Pentru o sumă mare în valută se puteau procura paşapoarte false. Au căzut apoi toate, odată cu Zidul Berlinului şi am primit în sfârşit un paşaport adevărat. Acum puteam pleca oriunde. Oriunde, dacă erai însă primit. Înainte fusesem suspectaţi şi respinşi de Securitate pentru că voiam să fugim. Acum eram suspectaţi de o lume întreagă că nu ne vom mai întoarce în patrie. (va urma)

(sursa foto: renetravel.ro)