Cine eşti tu?

Mi-au dat o mulţime de documente în care vedeam doar cuvintele deportation şi illegal emigrant. Elvira se alesese cu o altă lecţie despre cum trebuie să te porţi cu autorităţile în America. A condus toată noaptea tăcută ca un robot. Părea epuizată însă, iar atunci când o priveam avea în ochi o licărire care-mi dădea fiori. În liniştea acelei nopţi am înţeles că emana o energie care mă făcea să vibrez ca un instrument dezacordat. Uitasem că în prezenţa ei cântam dintr-o dată fals partituri simple şi făcutul unei cafele era o sarcină la care trebuia să mă concentrez. Mi-am reamintit scene din viaţa noastră socială. În public devenea foarte tăcută şi mă urmărea permanent ca un dirijor maniac care se delecta lovindu-mă imaginar cu beţigaşul peste degete. Când rămâneam singuri îmi trecea în revistă greşelile făcute, după care devenea brusc senzuală, felină, căci atunci venea rândul ei să domine.

Neoanele de pe marginea autostrăzii îi luminau faţa la intervale regulate şi de fiecare dată părea o altă persoană, tot mai străină de mine. A pus o casetă şi o muzică ciudată a umplut maşina. O voce necunoscută mie, un alt guru cu un alt accent a început să vorbească monoton. Era vorba despre fericirea care atârna ca un fruct copt din cer şi pe care noi orbi şi rătăciţi nu o vedeam în goana noastră după deşertăciune. La început mi-a venit să râd de toată aceasta lungă şi neconvingătoare tiradă care ne învăţa cum să culegem ceva extrem de accesibil. Apoi Elvira a început să facă exerciţii de respiraţie. Faţa ei se destinse dintr-o dată şi trecu într-o expresie de transă controlată. Ţinea volanul în mână ca pe o cruce şi nu m-aş fi mirat dacă şi-ar fi luat picioarele de pe pedale şi le-ar fi încrucişat după gât.

– Sper că nu iei în serios toate astea! Îmi amintesc de şedinţele de partid când încă mai încercau să ne îndoctrineze.

A pus o frână bruscă şi a tras pe marginea şoselei. Două căprioare speriate au fugit în pădure, iar Elvira mă ţintui în scaun cu o privire animalică.

– Să nu mai glumeşti niciodată despre asta! E ca o credinţă pentru mine.

Elvira nu înnebunise deloc şi la început m-am străduit să înţeleg ce gol încerca să-şi plombeze cu toată această magmă spirituală care ne umplea câteva rafturi în bibliotecă.

Când am văzut New York-ul în dimineaţa aceea am avut o senzaţie bruscă de siguranţă, ca şi cum m-aş fi întors acasă. La 3 dimineaţa oraşul pare un monstru blând care îşi trage puţin răsuflarea.

Înainte de intrarea pe Triboro Bridge m-a izbit o reclamă: două cătuşe sub care scria simplu „Aveţi avocat?“ Avocatul de emigraţie pe care l-am angajat imediat a fost primul dintr-un şir lung de avocaţi care au urmat în viaţa mea. Cel mai legat am fost de cel de divorţ pentru că am avut suficient timp să ne cunoaştem. Elvira nu era numai o cuceritoare, ci cum aveam să aflu curând, o foarte organizată şi meticuloasă cotropitoare.

După întoarcerea în America am descoperit că mă înşela. Când am confruntat-o, a tăcut neîncercând să-mi spulbere cu nimic presupunerile. Nu mă înşela cu un bărbat, ci cu o femeie. Mi-am dat seama de asta înainte de un Thanksgiving. Eram împreună la cumpărături într-un mare magazin, ea îşi exersa preferinţele la raioanele de femei, eu – la cele de bărbaţi. Începusem să lucrez şi aveam în sfârşit bani, destui să ne permitem chiar şi cheltuieli fără rost. Când am ieşit, alarma de control a început să urle. Elvira a fost obligată să treacă de câteva ori şi de fiecare dată a declanşat alarma. Apoi a trebuit să-şi deschidă blana şi dinăuntru au început să cadă lucruri: sutiene, chiloţi, bluze, pantofi, toate din cele mai scumpe. Eu am început să transpir ca la vamă, în faţa oamenilor care se uitau ciudat la noi. Au chemat politia şi foarte calmă Elvira a recunoscut totul, inclusiv că o mai făcuse înainte. „Cine eşti tu?“ m-a întrebat poliţistul în timp ce-i verifica documentele. Am fost tentat să răspund şi eu: „O cunoştinţă“. Soţia mea fura din magazine de plăcere, un divertisment care îi ridica satisfăcător nivelul de adrenalină. Nimic din ce luase nu era pe măsura ei, toate erau pentru Tonia.

Tonia era singura fiinţă care reuşise să intre adânc în labirintul minţii ei întortocheate. De acolo a invadat treptat restul, ajungând stăpâna absolută a sufletului Elvirei. Cuvintele pe care le folosea nu mai erau ale ei. Planurile de viitor erau de neconceput fără Tonia, iar eu, cel pe care într-un fel încă îl mai iubea, rămăsesem ca o punte subţire spre o viaţă de care îi era frică să se rupă complet. Am simţit că era inegal, inutil şi profund caraghios să mă lupt cu două femei care păreau să se iubească.

Ruptura s-a produs într-o seară, când am venit acasă mai devreme. Aveam bilete la un spectacol cu Pink Floyd, vechea noastră pasiune comună. Am găsit-o făcându-şi bagajele.

– Du-te singur! Eu plec în Franţa pentru 10 zile.

Fireşte, a plecat cu Tonia. La Chârtre, într-o catedrală medievală, era un vechi şi misterios labirint pe care trebuiau să-l străbată împreună. Un grup de iniţiaţi în labirinturi şi rătăciri organizase acolo un festival. Eu aveam să rămân în New York într-un labirint în care începusem să învăţ să mă mişc singur.

I-am făcut cu mâna Toniei care aştepta într-un taxi. O femeie grăsuţă cu ochelari rotunzi de vedere care vorbea mult şi ştia multe citate din cărţi pe care le citea la nesfârşit, bând ceaiuri tari de plante. Părea a fi într-un continuu şi dureros priapism intelectual cu care nu ştia ce să facă. Când am văzut-o ultima oara m-a întrebat ce părere am, ca doctor, despre clismele cu cafea şi despre cărţile lui Castaneda. În seara aceea m-am dus singur la concert şi am ascultat resemnat, dar fără să mă mai răscolească, „The dark side of the moon“.

Când i-am povestit avocatului meu episodul canadian, după un timp şi-a lăsat jos creionul şi nu s-a mai uitat la ceas.

– Continuă, te rog, continuă! Pentru povestea asta nu am să-ţi iau niciun ban.

(sursa foto: putznglo.com)