Când zăpada nu s-a mai topit până în martie

A venit apoi iarna. Anul acela a nins devreme şi zăpada nu s-a mai topit până în martie. Când ieşeam din casă fiecare pas era însoţit de scârţâitul zăpezii îngheţate. Până ajungeam cu sania în Mercheasa, barba îmi era plină de ţurţuri. Acesta era unul din cele două sate care aparţineau de dispensarul meu şi unde trebuia să merg o dată pe săptămână.

Când plecam pe teren, Ianos pregătea singur sania. O căptuşea ca pentru o expediţie în Alaska, cu pături groase şi câteva cărămizi calde de pe sobă pe care ne aşezam picioarele să nu îngheţăm. Lua trusa cu medicamente şi instrumente şi îşi ascundea apoi în spate puşca gata încărcată. Pentru vulpile care ne puteau ieşi în cale la întoarcere sau lupii flămânzi. Numai ideea că am fi atacaţi de fiare îi dădea lui Ianos fiori de plăcere. Avea o scânteie în ochi, un chef nebun de aventură moştenit de la străbunii lui, hunii. Nu cred că-i era uşor, înţepenit acolo în Homorod unde nu se întâmpla mai nimic, însă îşi iubea nevasta, iar pădurile din jur îi satisfăceau într-un fel nevoia de senzaţional.

– Într-o zi am să plec şi eu de aici, îmi spunea din când în când ca şi cum ar fi încercat să se dezvinovăţească.

Îmi era însă limpede că n-o va face niciodată. Îl şi excitam noi, doctorii, care veneam şi plecam, ne dădeam puţin cu sania şi cu şareta, adulmecam natura din jur, iar apoi dispăream la oraş unde totul era încă posibil. Colegul dinaintea mea ajunsese la conflicte cu el. Mie mi s-a părut un om rezonabil. Îi cam plăcea să joace rolul doctorului, însă el era faţa pe care o vedeau localnicii de peste 15 ani. Învăţase destule şi avea un instinct bun, aproape înnăscut, în a recunoaşte răul din oameni. Pasiunea lui erau însă oasele rupte şi luxaţiile pe care ştia să le reducă şi să le trateze ca un profesionist.

Plecam cu sania după ce se încălzea puţin afară. Zurgălăii de la gâtul lui Bator şi scârţâitul zăpezii erau singurele zgomote care spărgeau liniştea îngheţată. Nici câini nu mai erau în Mercheasa să ne latre. Fusese un sat exclusiv săsesc, dar mai mult de jumătate din ei plecaseră deja în Germania. Toate casele erau făcute solid, din piatră, cu porţi mari ornate şi curţi tencuite. Jumătate din ele erau părăsite şi le recunoşteam după obloanele de lemn de la ferestre pe care vântul le izbea a pagubă. Primarul încercând să mă atragă, m-a invitat să mi-o aleg pe oricare din ele. În unele se mutaseră moldovenii trecuţi peste munţi, sau ţiganii din zonă.

Consultam într-o cameră mult prea mare care se încălzea greu. De-abia la sfârşitul zilei nu ni se mai vedeau aburii respiraţiei. Majoritatea pacienţilor erau femei în vârstă, văduve nemţoaice care renunţaseră să mai plece în Germania, avându-şi bărbaţii îngropaţi aici.

Probleme aveam cu o familie de ţigani care ocupase una din casele părăsite. Aveau nişte gemeni sub un an, mereu la limita supravieţuirii. Mortalitatea infantilă sub un an se raporta şi strica statisticile glorioase ale comunismului. De câte ori treceam pe acolo, opream în faţa casei să văd dacă mai trăiesc. Viaţa îşi are miracolele ei şi unul dintre ele a fost şi trecerea celor doi gemeni prin acea iarnă cumplită. Trăiau opt persoane într-o singură încăpere, deşi casa era mare, cu etaj. Gardul, podelele şi tot ce era din lemn şi putea fi smuls din vechea ordine nemţească fusese pus în sobă şi ars. Copiii nu arătau bine niciunul. Rahitici, cu ochii adânc scufundaţi în orbite şi mucii curgându-le din nas simetric, urmăreau totuşi vioi cu privirea tot ce se întâmpla în cameră. Le duceam lapte praf de câte ori treceam pe acolo, însă se termina suspect de repede.

– Ce le dai de mâncare în afară de lapte? Am întrebat-o odată pe mama deja gravidă cu altul.

– Ce mâncăm şi noi: slănină şi conserve de peşte.

Într-un colţ, avea o halcă mare de slănină primită de Crăciun de la biserică. Tăiau din ea direct cu cuţitul. Ceva spirit întreprinzător tot se prinsese de ei, căci începuseră să crească iepuri. Saşii care plecaseră lăsaseră o şură plină cu fân cosit. Atâta doar că plasaseră animalele la etaj, exact în camera de deasupra lor. Urecheaţii se mişcau liber printre mobilele vechi germane. Urina lor infiltrase tencuiala casei ca o igrasie ciudată venită de sus. Mirosurile combinate erau insuportabile. Când m-am întors la Homorod am telefonat la Spitalul şi Miliţia din Rupea, iar gemenii au fost din nou spitalizaţi. Au trecut cu bine limita de un an, fără să strice de două ori graficul mortalităţii.

Joi mergeam la Jimbor, ultimul sat aşezat pe aceeaşi vale. După el urmau stâncile, munţii, câteva mine direct în măruntaiele pământului. Aveam senzaţia că plec undeva departe, în străinătate chiar, pentru că acolo nimeni nu vorbea româneşte. Era un sat de secui, cei mai vechi unguri, urmaşii lui Attila şi ai avarilor care îşi exersaseră istoria de-o parte şi de alta a munţilor Carpaţi, după cum bătuse vântul. Dincolo de munţi, în Moldova, erau sate de ceangăi, tot din familia maghiarilor, oameni care încă mai vorbesc un dialect uitat demult.

Acum vântul istoriei bătea dintr-o singură direcţie şi toţi creştinii din zonă îşi tăiau porcii de Crăciun. Aveau un mare respect pentru doctor şi mă răsfăţau din plin cu cârnaţi, ţuică şi chiar vânat. Înţelegeam prea puţin din ce vorbesc şi mulţi nu ştiau deloc româneşte. Erau doar cinci familii de români şi locuiau toţi pe aceeaşi uliţă care se numea Strada Română. Până şi ei vorbeau stricat româneşte, însă păreau o comunitate minoritară unită şi armonioasă. Ianos şi educatoarea de la grădiniţă îmi traduceau, iar eu încercam să prind din zbor cuvintele de bază: durere, greaţă, inimă, ficat, ameţeală… Fiecare lăsa cel puţin 10 lei pe masă, iar Ianos îi punea sub o carte grea de medicină internă, ediţia 1955. Rămăsese pe masă de atunci ca o dovadă vie a învăţăturii şi priceperii noastre.

La început am încercat să refuz banii, însă Ianos, stăpânul absolut al locului, m-a certat violent.

– Domnul doctor, asta să nu faci. E obiceiul locului. Doctorii vin şi pleacă şi nu vreau ca dumneata să strici oamenii ăştia cumsecade. Dacă-i refuzi îi umileşti. Aici să nu-ţi fie frică de nimeni.

Când terminam consultaţiile eram invitaţi la masă, în fiecare joi la altă familie. De obicei, cea care tocmai sacrificase porcul. Bator primea şi el fân proaspăt, iar Ianos reîncălzea pe sobă cărămizile din sanie. La întoarcere trebuia să ne grăbim căci se înnopta repede. Între Jimbor şi Mercheasa era o lizieră de pădure unde seara mistreţii flămânzi ieşeau şi scurmau pământul după rădăcini. Când treceam pe acolo, Bator intra în panică fornăind pe nari. Odată se speriase atât de tare de turma de mistreţi, încât o luase cu noi cu tot, nebuneşte, peste arătura îngheţată, ca în vremurile când fusese tânăr şi necastrat. Nici Ianos cu biciul şi cu înjurăturile lui cumplite nu a putut să-l mai strunească. S-a oprit brusc doar când copitele nu-i mai prindeau pe gheața râului şi începuse să alunece caraghios. Ieşeau aburi din el ca dintr-un cazan de ţuică, iar noi chiar ne speriasem. Dacă gheaţa s-ar fi spart sub noi, am fi dispărut fără urmă până la primăvară.

La întoarcere, s-a înnoptat de-a binelea şi Ianos şi-a luat în faţă puşca, pentru orice eventualitate. Îmi povestea cum Bator o luase razna cu ani în urmă când la marginea pădurii apăruseră lupii şi doctor în sat era o cucoană afurisită cu care nu putuse deloc comunica. De vină, spunea el, era blana pe care doctoriţa o purta, chiar o blană de lup.

– Bator alerga nebun şi eu nici n-am încercat să-l opresc. Nu cred că lupii ne mai urmăreau, însă eu i-am spus că de vină e doar blana ei pe care lupii au simţit-o şi veneau s-o adulmece şi să se răzbune. Era frig ca acum şi ea şi-a aruncat îngrozită blana de pe ea. A doua zi a plecat la Braşov, s-a internat la sanatoriul de nevroze de la Timiş şi nu s-a mai întors aici.

Ianos ştia să povestească şi mie îmi plăcea să-l ascult.

– Păcat că dumneata pleci aşa repede. Puteam face lucruri bune împreună pe-aici.

Satul apăru în sfârşit după cotitură şi din coşurile caselor fumul se ridica spre cerul vânăt drept ca nişte lumânări întoarse. Era un frig cumplit, dar în camera mea era cald şi bine. În mijlocul ei trona încinsă soba rotundă de rumeguş. Era tovarăşul meu de noapte. Datorită ei am stat treaz multe nopţi, păzind-o din pat. O sobă de rumeguş ca asta arăta ca şi carcasa trasă a unui obuz. Doar că ea mai poate încă exploda imprevizibil. În loc de praf de puşcă era umplută cu rumeguş de la fabrica de parchet bine tasat plasat într-un cilindru interior introdus în „ghiulea“, pe la 3–4 după-amiaza, de Hans Baci şi de soţia lui. Îl manipulau încet, cu grijă, de parcă ar fi avut în el nitroglicerină. Puneau apoi capacul sobei şi o bucată de ziar, îi dădeau foc şi bineînţeles fugeau imediat.

Când mă întorceam acasă pe la miezul nopţii, mă speriam de ea de fiecare dată. Era roşie, ca o bucată de metal scoasă din foc. În cameră – cald ca într-o saună. În partea de sus a ferestrei era un gol între lemn şi cărămidă prin care îmi puteam scoate o mână afară. Nu l-am umplut niciodată ca să mai temperez căldura. Cel mai rău era când se reaşeza rumeguşul ars, care se reaprindea brusc şi ţâşnea ca un foc de artificii. Atunci săreau scântei în cameră prin fiecare crăpătură a sobei. Cu ani în urmă, mi s-a spus că explodase efectiv aruncând în tavan capacul cu o jerbă de scântei şi jar. Alt doctor îngrozit care nu s-a mai întors la dispensar.

Ţineam preventiv pe capac cărămizile care ne încălzeau picioarele în sanie, iar în jur îi făcusem un paravan căptuşit cu azbest. Nu ştiam pe vremea aceea că azbestul e toxic. O păzeam cu coada ochiului până pe la 2–3 dimineaţa când soba se potolea şi îşi mai pierdea din culoarea incendiară. Datorită ei am citit mult în perioada aceea, 2–3 cărţi pe săptămână. „Un veac de singurătate“ a lui Marques mi-a luat zece ore continuu fără să cobor din pat. Afară se auzeau lupii urlând la marginea pădurii îngheţate, însă eu eram cufundat cu totul în acea fantastică junglă columbiană, adormind dimineaţa supărat pe revoluţionarii sud-americani care nu voiau să cumpere soba mea comunistă cu rumeguş exploziv.

Atunci am citit şi poezie şi am încercat să scriu. A ieşit ceva, însă am realizat că nu eram încă pregătit pentru asta. Ce mi-a rămas de-atunci e amintirea unei stări de transă şi completă detaşare, indusă de foaia albă de hârtie pe care timid încercam să aştern ceva din mine. Filosofie nu trebuia să citesc, pentru că aveam discuţii interesante şi profunde cu preotul ortodox. Despre orice, mai puţin despre Dumnezeu şi religie. Jucam împreună partide lungi de şah sau biliard la el acasă. Preoteasa ne aducea vin fiert cu scorţişoară şi ne ajuta la găsirea bilelor care săreau de pe masă. Odată când s-a aplecat, amicul meu, preotul i-a tras uşor una peste fund cu tacul, ca o dovadă că nu era deloc străin de cele lumeşti.

Poker jucam la o profesoară de matematică pensionată care ne trişa văzându-ne cărţile în nişte icoane de sticlă aşezate anume pe pereţi. Primul care s-a prins de şmecheria cu icoanele a fost bineînţeles preotul pe care nu am reuşit să-l văd şi să-l ascult niciodată la slujba de duminică. Atunci plecam acasă la Braşov, care începea să-mi pară un oraş din ce în ce mai mare.

(sursa foto: pavelarcana.com)