Apărare surdă

Lucrând, am uitat de toate. Spitalul era un burete care-mi absorbea toată energia, un teritoriu în care mă simţeam din nou în siguranţă. Mă redescopeream, oamenii mă priveau altfel, iar oglinda în care mă vedeam dimineaţa începuse să reproducă imaginea unui om liniştit, fără crize de identitate, care părea întors dintr-o lungă şi chinuitoare călătorie. Am început să cred, aproape inconştient, într-un fel de miracol, în care intrasem pe uşa din faţă. Simţeam că nimic rău nu mi se mai putea întâmpla. Nu era poate decât o iluzie sau uneltirea binefăcătoare a unuia din acele mecanisme de apărare care ne protejează subconştient mintea în momente de mare criză. Învăţasem despre ele din cărţile de psihiatrie: raţionalizarea, intelectualizarea, negarea, regresia etc. Mecanismele mele de apărare se încadrau greu între ele. Raţionalizarea intelectuală, superioară, e o utopie creată doar pentru supermani şi maniaci. Simţului umorului funcţionase bine, mă ajutase enorm, cu excepţia momentelor când râsul devenise o grimasă dureroasă. Negarea realităţii nu mi-a ieşit niciodată. Viaţa mi s-a developat întotdeauna sub ochi, aşa cum e, un film crud, direct, fără negativ. Nu ştiu dacă a crede în miracole se află între aceste mecanisme, chiar dacă ar fi vorba doar de miracole mici, posibile decupări ale unei imaginaţii decente.

Cele trei săptămâni de boală, în care zăcusem pe fundul oceanului ca un plancton al neputinţei, îmi dăduseră un fel de putere şi o detaşare ciudată, ca a celor scăpaţi de la moarte. Începusem să visez din nou, să construiesc pe un teren evident mai solid.

După un an, avocatul m-a anunţat că am fost acceptat ca imigrant în Statele Unite. Trebuia să plec la Bucureşti să-mi ridic viza de la Consulatul american, doar că din cauza situaţiei mele, la întoarcerea în America nu aş mai fi fost admis. Procesul de deportare încă nu se încheiase, iar cleştele se strângea din nou în jurul meu.

Cu două zile înaintea presupusei mele înfăţişări la Consulatul american din Bucureşti, avocatul a reuşit să-mi obţină o audienţă la Immigration, încercând să înduplece autorităţile americane ca să fiu „iertat“. În engleză se numeşte „pardoned“, ca şi cum eu ar fi trebuit să spun un fel de pardon pentru cele făcute, iar ei ar fi trebuit să mă ierte. Altfel n-aş mai fi putut reintra în America timp de doi ani. Nu aveam de ales, dacă nu ieşeam din ţară să-mi ridic viza, nu mai puteam lucra. La spital nu ştia nimeni nimic de aventurile emigraţiei mele sau despre „pardonul“ meu.

Mi-am luat două săptămâni de vacanţă şi într-o dimineaţă geroasă de februarie 1993 m-am dus la Immigration în Downtown, Manhattan. Am intrat dintr-o dată într-o altă lume. Erau doi judecători şi pentru a fi iertat, amândoi trebuiau să fie de acord. Cel de la Immigration era un bărbat în vârstă. Purta ochelari de vedere lăsaţi pe nas şi mă privea peste ei inexpresiv ca şi cum aş fi fost ultimul lui caz înaintea pensionării. Părea să-l interesez mai puţin decât şerveţelul cu care-şi ştergea mereu ochelarii. Pe măsură ce avocatul meu prezenta cazul, ochii îi prinseseră viaţă şi începuse să mă privească altfel.

Celălalt judecător era o femeie asiatică care putea să aibă orice vârstă între 25 şi 50, ca orice chinezoaică. Era gravidă şi asta o făcea poate tânără. Mă privea şi ea prin nişte ochelari, drept, fără să clipească, şi expresia ei a rămas neschimbată pe toată perioada interogatoriului, ca a unei statui. Mă bazam pe ea pentru că era femeie şi gravidă pe deasupra. Le-am spus că lucrez de aproape un an într-un spital unde aduc pe lume copii, operez, dorm puţin, învăţ, îmi plătesc taxele şi, mai mult decât orice, vreau să rămân în ţara lor, în oraşul ăsta care mi se potriveşte ca o mănuşă. Femeia m-a respins, judecătorul m-a acceptat. M-a respins pentru trecerea mea ilegală în America, pentru urmărirea de maşini ca-n filmele cu gangsteri, nedemnă pentru un doctor. Mi-a pus o singură întrebare: de ce s-a aburit geamul de la maşina cu care eu şi Elvira încercasem să scăpăm de urmăritori. Am rămas perplex şi am rugat-o să repete întrebarea. Mi-a spus că aşa menţionează raportul detaliat al celor de la poliţia de frontieră. După o urmărire cu salturi şi curbe luate în scârţâitul roţilor, maşina în care goneam a derapat intrând pe câmpul ud de ploaie. Când cei de la frontieră ne-au înconjurat cu armele îndreptate spre noi, au găsit maşina cu geamurile aburite, de parcă ar fi urmărit o saună pe roţi. Am şters cu mâna stratul de condens şi atunci şi-au armat pistoalele aşteptându-se ca în spatele bărbii mele dese să se ascundă cel puţin un traficant de droguri. Nu ştiu de ce detaliul ăsta a marcat-o atât de mult pe judecătoare. Probabil că se închipuise moşită de un doctor care trece graniţele periculos, ca un gangster, cu o femeie nebună la volan, într-o maşină aburită, ca doi disperaţi Bonnie şi Clyde din Estul Europei.

– Probabil că transpir puternic în apropierea graniţelor, i-am răspuns. Apele au început să curgă pe mine ca atunci. Ea mi-a întins un şerveţel şi a suspendat şedinţa. Era ora prânzului, sigur glicemia îi scăzuse sub normal şi voia să mănânce. Avocatul meu a insistat pentru o revedere a cazului după prânz. Judecătorul în vârstă a fost de acord, iar eu am ieşit în stradă ud şi trezit din nou la realitate. Situaţia mea era de data asta mai mult decât pe muchie de cuţit. Afară era frig şi vânt, iar eu mă vedeam deja din nou înapoi în Braşov, unde zăpada trebuie să fi fost de peste un metru.

Am intrat la Trinity Church unde era cald şi Dumnezeu putea să mă vadă mai bine peste ochelarii lui. Un cor de copii negri murmura liniştit cântece de Crăciun. Am urcat la balcon şi am încercat să-mi golesc mintea de orice gând, ceea ce nu-mi reuşeşte nici când dorm. Aproape am aţipit în biserică, ameţit de noua întorsătură a lucrurilor ca de un vin tare băut pe stomacul gol. Când am ieşit afară ningea şi bătea un vânt aspru tăios. Foamea a împins deoparte orice gând, aşa că am coborât pe Broadway în căutarea unei cafenele. Vântul mă lovea în faţă îngheţându-mi la colţurile ochilor nişte lacrimi indecise, cu orgini neclare. Am luat-o apoi spre World Trade Center şi am intrat în Mall-ul imens subteran de sub gemeni, un muşuroi uman fremătând de viaţă, unde era cald, curat şi mirosea a bucătărie amestecată a întregii lumi.

Am intrat într-un Sbaro şi am aruncat ceva pe o tavă. Mâncam şi priveam oamenii din jur cu sonorul tăiat. Asta îmi reuşeşte bine. Pot să opresc sunetele acolo unde se formează, adică pot să surzesc temporar. Atunci mi se ascut văzul, mirosul şi înţelegerea gesturilor pe care oamenii le fac întâmplător. Probabil e un alt mecanism de apărare rămas neclasificat. Toţi cei din jurul meu păreau mulţumiţi de propriile lor gânduri.

A urmat o bubuitură îngrozitoare care a trecut ca o săgeată prin bariera mea sonoră şi de undeva de sus un ghiveci cu flori naturale mi-a căzut în cap. Liniştea care a urmat a fost scurtă, n-a ţipat nimeni. Ceaşca în care cafeaua nu apucase să se răcească mi s-a vărsat pe pantaloni. M-am şters fără să înţeleg nimic în afară de arsura uşoară pe care o simţeam. Am ieşit în holul mare şi am început să alerg cu ceilalţi căutând un exit. Poliţia, pompierii, ambulanţele au apărut de peste tot şi oamenii au fost împinşi în aerul rece de iarnă. Undeva pe-aproape fusese o explozie care zguduise totul. În cap aveam un cucui vânăt şi cămaşa albă mi-era pătată cu pământ şi cafea. Nu am avut nicio clipă senzaţia unui mare pericol şi am rămas în stradă încercând să înţeleg ceva din cele întâmplate. Poliţia şi pompierii au adus afară oameni aproape sufocaţi, înnegriţi de funingine, cu feţe îngrozite. Cele două turnuri continuau să stea nepăsătoare în picioare şi privindu-le de jos m-a luat ameţeala. Norii grei care fugeau spre nord le făceau să pară în mişcare.

În acel septembrie când au căzut cu adevărat nu eram în apropiere. Necazurile mele cu emigraţia erau amintiri, locuiam într-un cartier rezidenţial din Queens şi tocmai ne întorsesem din Franţa cu o seară înainte. Răzvan, băiatul soţiei mele, venise din România în aceeaşi zi după o vacanţă lungă de vară. Cedasem amândoi dorinţei lui de a nu se duce la şcoală dimineaţa următoare şi decisesem cu toţii să chiulim a doua zi. Am stat până noaptea târziu în grădină. Când m-am trezit a doua zi, am constatat că amândoi plecaseră în Manhattan, încălcând înţelegerea noastră.

(sursa foto: metropotam.ro)