A doua naştere

A doua mea naştere a fost foarte grea. La început nici nu ştiam cine sunt. Îmi amintesc expresia funcţionarei de culoare de la biroul de emigraţie citindu-mi hârtiile abia completate. Engleza mea, credeam eu, era destul de bună. Înţelesesem aproape totul cu excepţia rubricii „the race“ (rasa), unde aveam de ales între caucazian, afro-american, asiatic, hispanic sau „others“ (alţii). La ora aceea nu mă mai mira nimic. Am bifat „others“, surprins de inexistenţa alternativei albe.

Funcţionara se uită la mine pe sub sprâncenele false dând compătimitor din cap. Fără să spună nimic, a marcat cu de la sine putere, cu cerneală roşie „caucasian“, zăngănindu-şi zecile de brăţări de aur care i se întindeau până la cot. Aşa am aflat ce eram eu în America. Nu alb, nu european, ci caucasian. Cuvântul suna ciudat pentru mine şi acum. În România şi în general în Europa nu cred să se fi învăţat undeva că suntem cu toţii caucasieni. Caucazul, ştiam, este un lanţ muntos în fosta Uniune Sovietică, despărţind Europa de Asia. Acolo, undeva, pe vârful Ararat, conform legendei, s-a oprit arca lui Noe şi a reînceput lumea după potop.

În Europa învăţam încă de foarte mici cărei grupări etnice îi aparţinem. Asta trebuia să ne fie clar de la bun început şi purtam apoi cu noi o etichetă care ne marca toată existenţa. Americanii, ca într-o joacă de-a geografia în care amesteci bile în aceeaşi pălărie, îi pun pe francezi, greci, suedezi, ruşi, englezi, bulgari în aceeaşi oală caucaziană. Se numeşte a fi „politically correct“, dar pe mine nu mă deranja deloc, sătul de prejudecăţile şi etichetele Europei tatuate pe fiecare frunte.

Eram unul din coada fără sfârşit care se forma în fiecare dimineaţa la 7:30 în faţa clădirii emigraţiei, înaltă de 80 de etaje, din Federal Plaza, New York. Măsurând însă coada cu privirea, am descoperit că noi, caucazienii, eram extrem de puţini. Cel mult 10 la sută. Şi pe unii dintre ei îi auzeam vorbind româneşte. Nu voiam decât să fim acceptaţi în această ţară de emigranţi în care promiteam să ne vedem de treabă şi să ne plătim taxele.

New York-ul a fost prima mea ieşire în Vest. Şi nu venisem aici ca turist. Aveam 36 de ani şi 12 ani de experienţă ca medic. Eram dintr-o dată un oarecare, doar un potenţial emigrant în marele furnicar, plimbându-se încurcat pe străzi, cu un mare semn de întrebare deasupra capului. Nimic nu se potrivea cu ce ştiam eu. Mă priveam în vitrinele pe lângă care treceam şi nu-mi recunoşteam ochii şi cearcănele de sub ei. Era totuşi o senzaţie ciudată de déjà vu, venită parcă dintr-un vis pentru că nu mă simţeam complet străin aici. Asta era, cred, din cauza oamenilor din jurul meu, cei care populau acest adevărat Babilon.

Primele săptămâni am bătut oraşul la picior, încercând să-l cuprind cu mintea, să-i iau pulsul şi să-mi evaluez şansele. Era un spaţiu larg deschis aici, fără garduri, şi dacă mâine m-aş trezi dimineaţa şi aş avea unde să mă duc şi să fac ceea ce ştiu eu să fac mai bine, n-aş avea probleme să mă integrez. Cel mai greu era însă atunci când mă trezeam dimineaţa şi nu trebuia să plec niciunde. Avusesem o viaţă activă şi am descoperit cât de grea e pedeapsa de a nu lucra. Foarte mulţi îmi spuneau că şansele mele de a mai practica în obstetrică şi ginecologie, specialitatea mea, sunt minime. Asta îmi clătinase destul de tare motivaţia. Mi-era greu să mă imaginez făcând altceva şi aruncând la gunoi o experienţă de 12 ani. Când vedeam pe stradă o femeie gravidă cu burta la gură nu mă puteam uita la ea. Nu mai era acum în sfera mea de influenţă, nu mai era în teritoriul meu. Nu aveam dreptul nici măcar să scriu reţete. Aş fi lucrat într-un spital în orice condiţii, neplătit, doar să lucrez. Cu fiecare zi care trecea mi se părea că uit ceva care nu mai poate fi recuperat.

Femeia care mă chemase aici şi cu care urma să mă căsătoresc devenise distantă, neîncrezătoare şi îşi pierduse interesul în mine. Pariase pe un cal câştigător care încă nu era admis în nicio cursă. E greu să trăieşti în New York dacă nu eşti printre învingători. Am simţit asta de la bun început. Fugisem dintr-o lume în care nu existau învingători sau învinşi, nici măcar o idee clară de competiţie. Dar învingător în New York poate să fie şi vânzătorul de crenvurşti din colţ sau şoferul de taxi care în Pakistan nu avea cu ce-şi hrăni familia. Deocamdată îmi rumegam singur perspectiva care nu era prea strălucită. Uitasem chiar să râd, forţat mereu să găsesc alte forme de supravieţuire. Am trăit aşa rupt între două lumi, nenăscut, o bună perioadă de timp.

Când spun că m-am născut a doua oară, nu încerc o figură de stil. Ar trebui să mi se dea puţin credit pentru că sunt în business-ul ăsta de peste 20 de ani. Asta a fost de fapt cea mai grea naştere pe care am moşit-o, propria mea renaştere în America, după ce împlinisem 36 de ani.

Aveam un cap mare de cum am aterizat pe aeroportul Kennedy şi nu mi-a scăzut deloc în anii care au urmat. A trebuit să-l îndop cu de toate, dar cel mai greu a fost să o iau de la capăt cu tot ce învăţasem din anul I de facultate. Am citit undeva cum creierul nostru funcţionează doar cu cinci la sută din capacitate. De asta cred că mintea mea nu a explodat în primii doi-trei ani ca un curcan de Thanksgiving. În faza asta eşti ca un nou născut plin de meconiu şi rahat. Nimeni nu prea te-ar lua în braţe. A trebuit să mă ridic singur, după ce trecusem prin faza mersului în patru labe.

În toată perioada aceea de început, singur şi dezorientat, strivit într-un oraş imens despre care se spune că e centrul lumii, dar care poate fi şi cea mai mare capcană dacă nu îi aparţii, mi-am găsit cu greu echilibrul. Nu îi aparţineam încă. Nu mă născusem încă pentru New York. Dintr-un medic respectabil în Braşov, un oraş mic şi pierdut în harta Europei, ajunsesem un oarecare fără serviciu şi cu perspective ceţoase, dar în cel mai mare oraş. Mă pândeau depresii şi întrebări la care nu aveam răspuns. Făcusem bine această alegere? Voi reuşi? Cărei lumi aparţin? Cine sunt şi cine voi deveni? Stăteam agăţat între două lumi, speriat dar decis să înfrunt orice, doar să ajung să fac parte din această lume pe care o presimţeam puternică şi generoasă, în care mi-aş fi putut împlini visurile, deşi ele atunci, acolo, păreau atât de departe şi de greu de atins. Când auzeam cuvântul acasă aveam ezitări. Acasă în România sau acasă în apartamentul unor prieteni care mă găzduiau temporar? Iar naşterea mea era zi de zi întârziată.

(sursa foto: despresinguratate.com)