Un bărbat fatal

Odilia Roșianu: Am vorbit despre visuri omenești. Și, inevitabil, ajungem la visurile tale. Cea care te-ai îndrăgostit de un oraș pe care n-ai mai putut să-l părăsești. Nu ai plecat nici din motive politice, nici din motive economice din România. Ci doar pentru că nu te mai puteai imagina trăind altundeva în afara New York-ului.

Care a fost visul tău în această îndrăgostire? Ce ai așteptat de la iubirea „la prima vedere” întâlnită peste ocean? Care a fost (și este) reflexia gigantului oraș în poezia ta, dar și în proza scrisă de tine în ultimii ani?

Cu scuze, dacă această întrebare ți-a mai fost adresată. 🙂
Iar, de data asta, chiar eu te rog ca, la finalul răspunsului, să ne dăruiești măcar o poezie…

Carmen Firan: Am răspuns de atâtea ori la întrebarea asta, dar nu mă plictisește niciodată. Scriam în volumul meu de eseuri Unde începe cerul că uneori îmi imaginez oraşe-femei şi oraşe-bărbaţi, după tipul de energie pe care îl emană, după aşezarea sub munte sau întinderea leneşă la câmpie. Dar asocierile sunt mult mai profunde, ţin şi de referinţe culturale sau istorice, de relaţia emoțională cu locul şi de interacţia cu oamenii lui. Sunt oraşe unde ajunge să te duci o dată şi altele unde simţi nevoia să revii, spaţii care te umplu sau care te golesc, care te provoacă sau te liniştesc, îţi contrazic imaginaţia sau îţi satisfac aşteptările. Mai sunt și orașe unde ai rămâne pentru tot restul vieții…

Roma e pentru mine o înţeleaptă care îşi poartă cu nobleţe vârsta şi ridurile, Barcelona o artistă capricioasă, îmi închipui Veneţia ca pe femeia femeilor, desăvârşită în frumuseţe, Madridul ca pe un cavaler mândru şi impetuos, în timp ce Stockholm e un prinţ încercănat, iar Tokio un samurai orgolios care a ajuns să asculte în căşti heavy metal…Şi nu pentru că numele lor s-ar termina sau nu în vocala a sunt oraşele femei sau bărbaţi. Parisul întruchipează eternul feminin, sofisticat şi strălucitor, Praga îmi apare ca un bărbat impunător şi imprevizibil, Atena ca un soldat obosit, Viena – un prinţ cu perucă şi pantofi cu vârf aurit. Londra, uneori o aristocrată uscăţivă plină de ambiţii, e alteori un lord vanitos.

Dar ce facem cu New York-ul, cu energiile lui explozive şi amestecate? El este un altfel de animal, impetuos, devorator, dar şi de necuprins, puternic şi generos, cum sunt animalele legendare. Cel mai intens, mai vibrant, mai neasemenea oraș din lume. O muşcătură nevindecabilă de care nu vei încerca să scapi niciodată. Așa percep New York-ul și după 18 ani de când m-am stabilit aici.

Nu m-am gândit vreodată să plec din România și nu am premeditat nimic. Nici nu m-am imaginat niciodată începând totul de la zero într-un loc străin. Sunt destul de conservatoare și, în ciuda spiritului de aventură afișat, îmi lipsește curajul. Doar că din prima zi când am ajuns la New York nu am simțit că m-aș afla pe pământ străin, era ca și cum m-aș fi întors acolo unde cândva mai trăisem ori visasem că trăiesc fără să-mi dau seama. Recunoșteam tot, prin simțuri. Și m-am îndrăgostit de oraș ca de un bărbat fatal, imposibil de părăsit. Astfel că la mine nu s-a pus problema de adaptare, nici crize de identitate n-am avut. Eram deja adaptată. Știam bine cine sunt și ce vreau. Mi-am asumat dificultățile de început cu credința că am făcut alegerea potrivită. Am avut apoi revelația unei conspirații de destin. În foarte scurt timp, înconjurată de prieteni, am avut primele traduceri și am reușit să public primele cărți. L-am întâlnit pe Adrian, soțul meu. Am cunoscut apreciere și susținere din partea unor comunități literare și artistice…Sunt conștientă că am avut și noroc, și că sentimentul meu de bine și de mulțumire e legat de toate astea. New Yorkul nu e un oraș ușor. Îmbrățișarea lui îți poate da energie dar te poate arunca și în depresii. Ca orice bărbat fatal. După ce l-ai cucerit, trebuie să-i faci față. Poate să te răsfețe ca un Făt Frumos ori să-ți sfarme oasele ca Zmeul Zmeilor.

În cea mai frumoasă viaţă posibilă

Ţin cu pieptul meu respiraţia celui mai frumos oraş

Zâmbind de fiecare dată stânjenită

Când trebuie să îi justific nebunia

Când mă descopăr urmă perfectă

A degetului său în nisip.

Am scris mult despre New York. În primii ani aveam chiar un fel de disperare. Aș fi vrut să fiu în toate locurile interesante deodată. Mă simțeam vinovată dacă într-o seară alegeam să merg la un teatru pe Broadway și pierdeam un concert la Carnegie Hall. Ceva din neastâmpărul ăsta mi-a rămas și azi. Mai descopăr un unghi, o clădire stranie, un copac crescut între ziduri, lumina la apus pe High line, reflexia unei clădiri stranii în lacul din Central Park. Și azi merg pe stradă și sunt fericită.

„Cum poţi trăi în oraşul ăla nebun unde cerul nu se vede niciodată?!” mă întreba câte un amic când reveneam în vizită la București. Cu cerul nu vedeam nici un necaz. Confundam avioanele ziua cu păsările, noaptea cu stelele, şi nici nu credeam că cerul trebuie să fie neapărat deasupra noastră.

Există însă un moment anume în care orașul mi s-a lipit de suflet pentru totdeauna. E poate timpul să-l rememorez acum, după recentul atac terorist din California.

În dimineaţa de 11 septembrie 2001 aveam radioul deschis în birou când programul a fost oprit brusc de vocea tremurătoare a unui crainic ca de pe o altă planetă: „America se află sub atac”. Cum se întâmplă la primirea unor veşti teribile, pierzi realitatea şi vrei imediat să verifici dacă eşti treaz, în timp ce întrebarea subconştientă „Şi ce-i de făcut?” se poate dezvolta în orice fel de reacţie, de la panică la isterie, de la împietrire la fugitul nebun pe străzi. Am resimţit atunci totul ca pe o dramă personală, o durere fizică şi o nesfârşită umilinţă. Legătura mea cu orașul iubit s-a pietrificat pentru totdeauna.

În Manhattan era linişte. Cum nu fusese nicicînd. Piaţa Times Square pustie. O imagine nemaivăzută vreodată. Nici picior de om, nicio mașină. Vitrine ferecate cu gratii, teatre şi magazine părăsite, reclamele luminoase pulsând în gol lumini dureroase, o fantezie inutilă în absenţa vieţii. Trăisem într-un infern vesel şi colorat, cu asurzitoare sirene ale maşinilor de poliţie, pompieri, salvare, făcînd parte din universul cotidian, cu care mă obişnuisem într-atât încât îmi era imposibil să dorm în vreun cartier rezidenţial sau o suburbie calmă. Manhattanul avea zgomotul lui tonic, forfota lui robustă, aglomeraţia ordonată, spectacolul străzii compus din agitaţie, polifonie, nebunie frumoasă.

În dimineaţa de 11 septembrie, când turnurile s-au prăbuşit, oraşul a amuţit la propriu. Nu s-a mai auzit nimic. Nici plânsete, nici ţipete de groază. Chiar şi crainicii de televiziune au rămas fără glas. Pentru câteva secunde aici nu s-a rostit niciun cuvânt. Vedeai doar chipuri transfigurate de consternare. Străzile s-au blocat de maşini aşteptând ore întregi să înainteze câţiva metri. Niciun claxon, nicio voce furioasă sau nerăbdătoare. Trotuarele erau pline de oameni îndreptându-se grăbiţi spre nordul oraşului, cât mai departe de locul tragediei. Ordonaţi, tăcuţi. Nici isterie, nici panică. Fluvii de oameni curgând încolonate, înmărmurite de groază, dar controlându-şi emoția.

Dintotdeauna dezastrele au unit oamenii mai mult decât momentele fericite, iar newyorkezii s-au comportat extraordinar în aceste zile de cumplită tragedie. Sute de voluntari s-au oferit să ajute la centrele unde erau aduşi răniţi sau unde familiile celor dispăruţi stăteau ore în şir la coadă cu portretul celor dragi pe piept. La toate bisericile, sinagogile, moscheile au fost aduse alimente şi apă. La locul catastrofei sute de pompieri şi membri ai forţelor de ordine au acţionat eroic, mulţi dându-şi viaţa, încercând să găsească eventuali supravieţuitori. Mii de oameni de toate etniile au stat ore în şir în faţa spitalelor să doneze sânge. Peste tot în oraş drapelul naţional era arborat la ferestre, în curţi, pe maşini, semnul unei solidarităţi tăcute, a unui patriotism silenţios, lipsit de bravadă. Câteva zile după atac pe unii îi mai vedeai în metrou cu un steguleţ în mână, calmi, sperând că prin comportamentul lor vor readuce normalitatea şi speranţa. America a mers mai departe cu fiecare new-yorkez care în acele zile încă mai aştepta pe cineva drag dispărut, aprindea o lumânare ori se ducea la serviciu învingându-şi spaima şi emoţiile devastatoare. America a mers mai departe, deşi n-a mai fost aceeași. New York-ul și-a revenit, și-a recăpătat puterea și magia, dar nu au dispărut niciodată total frica și suspiciunea. Intrasem într-un alt secol, al radicalismului și vulnerabilității. Nimeni nu a rămas neatins.

Dacă nu ar fi fost acea dimineaţă de toamnă

respiraţia încinsă a oraşului decapitat

liniştea căzută ca o cortină de plumb

am fi continuat să pariem strâmb

pe lupte închipuite

pe geografii imaginare

cei puternici sunt singuri

cei puternici sunt trişti

şi atât de nostalgici în candoarea

de a-şi împinge visele

până unde nici ei nu le mai pot urmări

cu privirea

de sus toate se văd la fel:

morţii cu morţii

cei vii cu deşertăciunea.