Odilia Roşianu
Întâi am văzut semnătura recomandării de pe coperta IV – era a unui prozator important, unul dintre cei pe care-i admir enorm, Răzvan Petrescu. Iar el spunea că „ne aflăm în fața unui fenomen”, comparând scrisul „percutant, baroc, inventiv” cu vârsta autoarei. Apoi am citit cartea și, nu în ultimul rând, interviurile pe care autoarea le-a acordat. Toate făcute la persoana a II-a singular deoarece, nu-i așa?, interlocutoarea nu avea decât 15 ani.
Într-adevăr, romanul „Perspective” (Curtea Veche Publishing, 2017) este semnat de cineva născut în 2002, lucru care, însă, pentru mine, nu are nicio importanță. Ceea ce contează, într-adevăr, este cartea în sine. Iar lectura ei m-a dus dincolo de numărul unor ani din buletin și mi-a provocat aceste întrebări. Aproape fiecare dintre ele pornește de la o idee rostită de unul dintre personaje. Să mergem în căutarea autorului. Și să ne adresăm cu persoana a II-a plural – pentru că merită.
***
Odilia Roșianu: Știam doar că sunt vulnerabilă, că plâng, că mă doare sufletul.
Există momente când pe adolescenta Anda Gabriela Doliș o doare sufletul? Când se simte vulnerabilă?
Anda Gabriela Doliș: Sincer, rareori. Am trecut prin multe situații și, deși cunosc mentalitatea majorității oamenilor care spun „Are doar 15 ani și deja crede că le-a văzut pe toate, n-are cum să aibă cine știe ce experiență sau maturitate”, eu îmi asum să spun că am suferit mult fiindcă tocmai cu această mentalitate superficială mă lupt prin ceea ce fac și ceea ce sunt. În prezent, pot să număr pe degetele de la o mână persoanele care mă fac încă vulnerabilă. Situațiile prin care am trecut m-au întărit și chiar simt că organismul meu a obosit să sufere. Durerea la mine nu mai înseamnă decât 3 zile de plâns. Apoi corpul nu mai suportă și rămâne într-o stare de indiferență până când îmi revin.
Credit foto: Barna Nemethi
O.R.: Întotdeauna ajungi să iubești un om care-ți află secretul.
De ce secretele capătă o aură specială și, într-un fel, ne leagă de anumiți oameni?
A.G.D.: Fiindcă secretele sunt bucăți din entitatea pe care o avem pe interior. Bineînțeles, nu faci cunoștință oricui cu sufletul tău, iar dacă o faci înseamnă că ai foarte mare încredere în respectivul. Dacă i te confesezi, la final vei realiza că legătura dintre voi a devenit brusc mai puternică. Ai câteva persoane despre care presupui că ți-au fost predestinate, cărora vrei să le dai totul din tine.
O.R.: Să-l contrazic și să-mi eliberez furia până mă dă afară din cabinet?
Ce anume ar putea-o înfuria pe Anda Gabriela Doliș? Și există momente când dă frâu liber acestei furii?
A.G.D.: Trebuie să recunosc că sunt o persoană colerică, dar pot, mai mult sau mai puțin, să-mi controlez nervii în situații limită. Niciodată nu m-am gândit la ce anume mă înfurie cel mai tare pentru că mă enervez adesea din lucruri mărunte, cum ar fi stilul de a vorbi al unei persoane. Situațiile limită despre care vorbeam sunt acelea în care sunt subestimată și nu mi se acordă dreptul la opinie. Acelea mă înfurie la maxim și nu pot controla încă această furie. Este foarte mare și cred că dacă nu aș lăsa-o să se exteriorizeze, aș lua-o eu razna.
O.R.: Definește o relație, Christine! Ce înseamnă o relație pentru tine?
Ce înseamnă o relație – de prietenie, de iubire, de apartenență, de supunere – pentru dumneavoastră?
A.G.D.: Pentru mine e o conexiune. E ca o ramură luminoasă, invizibilă care apare între sufletele a doi oameni. Lumina e vie și, cumva, își împarte viața cu cele două capete ale ramurii. Eu cred că așa arată în profunzime, partea aceea pe care nu o vedem.
O.R.: Norocul nu se dobândește și nici nu se învață, e ca un balon cu aer în care te naști sau nu.
Vă considerați norocoasă până acum? De ce?
A.G.D.: Dincolo de nemulțumirile față de propria persoană, pe care, oricum, cred că fiecare om le are, pot să spun că am noroc. Am avut norocul să sufăr ca să mă pot maturiza atât de mult și să devin atât de puternică acum. Am acces la cărți. Sunt inteligentă. Primesc dragoste de la cine contează și de obicei pot, dincolo de caracterul meu rece, să ofer în aceeași măsură. Sunt frumoasă. Per total, cred că am o viață atipică și acesta e cel mai mare noroc al meu.
O.R.: La sfârșitul zilei mi-am dat seama că, de fapt, gândeam prea mult și interpretam totul exacerbat.
Se știe că este apanajul persoanelor de sex feminin să disece fiecare cuvânt, fiecare stare, fiecare reacție. Vă încadrați în această categorie?
A.G.D.: Cred că dacă nu aș analiza totul până în cel mai mic detaliu, nu aș putea scrie. Nu aș avea despre ce să scriu, nu aș descoperi nimic. Pun pariu că există, chiar printre cei mai cunoscuți autori, oameni care să privească viața într-un mod mai relaxat și ale căror cărți să fie geniale. Doar că stilul meu nu este așa.
Credit foto: Barna Nemethi
O.R.: Dragostea e pur și simplu un stil de viață.
Ce este un „stil de viață”? Cum l-ați defini? Și, mai ales, care este stilul de viață al unei autoare de 15 ani?
A.G.D.: Stilul de viață este, pentru mine, relația omului cu sinele. Ceea ce alege să-și comunice prin acțiunile sale. Un stil de viață sănătos nu se referă numai la alimentație, ci și la pasiuni, hobby-uri, emoții pe care le dezvoltăm. Sincer, nu cred că stilul meu de viață este foarte sănătos. Studiez mult, desenez, ascult muzică mai tot timpul, scriu și mă preocupă ideea de artă. M-am descotorosit de obiceiurile nesănătoase din alimentație. Dar, așa cum ziceam, am rămas o persoană colerică.
O.R.: Nu vei reuși niciodată să-l caracterizezi printr-o simplă frază. Dar îl poți descrie printr-un eveniment.
Există acum un eveniment care v-ar defini în momentul de față? Publicarea romanului „Perspective” la o editură de prestigiu, cum este Curtea Veche Publishing, ar putea fi un eveniment definitoriu pentru viața dumneavoastră? Ce alt eveniment important din viață v-ar plăcea să vă definească în următorii ani?
A.G.D.: Când am scris fraza aceasta, mă gândeam în principal la o realizare sufletească, la un eveniment care a răscolit la un moment dat sufletul cuiva. Da, există un eveniment prin care am învățat multe despre mine și care a contribuit la formarea mea, altfel nici nu m-aș fi gândit la cât de multe poate schimba o clipă. Cât despre publicarea romanului, eu încă nu realizez ce mi se întâmplă de fapt. Mă bucur mult că oamenilor le place cartea, că în sfârșit pot să mă adresez unui public mai larg. Nici nu mă gândesc la ceva special pentru viitor, ci doar să continui să scriu și să-i inspir pe ceilalți.
O.R.: Fiecare dintre noi are cel puțin o poveste tristă.
Ce este, de fapt, pentru dumneavoastră „o poveste tristă”? Și, pentru că s-a vorbit despre definiții, cum ați defini-o? Ați avut până acum „o poveste tristă”?
A.G.D.: Povești triste avem toți de-a lungul vieții, încă de mici copii. Nu aș putea să o definesc, tristețea e relativă și, supusă unei definiții, și-ar pierde importanța. Pentru mine, însă, tristețea e ceea ce face viața palpitantă. Nu știi când va veni, iar ca să o lași să plece, trebuie întâi să accepți că a fost acolo. Mi se pare un mic secret pentru o viață mai relaxată.
O.R.: Mă enervam ușor, eram doar un copil.
Până la ce vârstă se poate spune „eram doar un copil”? Credeți că există maturizări forțate, rapide? Vă (mai) considerați un copil?
A.G.D.: Viața nu se delimitează după vârste. Fiecare se maturizează în ritmul lui, după experiențele pe care le are, iar unora le place să rămână copii până la o vârstă înaintată. Nu cred că cineva are dreptul să judece dezvoltarea altuia. Urăsc să văd cum oameni formați, maturi, subestimează toți tinerii fără să le cunoască, de fapt, modul de a gândi. Asta mă irită cel mai tare. Acești oameni superficiali și aroganți nu le cunosc decât vârsta. Dacă tinerilor li s-ar acorda mai multă încredere, mai multă ascultare, s-ar ajunge la concluzia că mulți dintre ei au fost subestimați și merită mult mai multă îngăduință.
O.R.: Nimeni nu voia să-mi zică ce e aceea fericire, deși cu toții o doreau.
– De ce vă doriți un lucru pe care nici măcar nu-l puteți defini?
Ce e fericirea? Credeți în ea? V-o doriți?
A.G.D.: Fericirea, ca și tristețea, nu poate fi supusă unei definiții. În carte am dat variante de definiții pentru fericire, sperând ca fiecare cititor să se regăsească în cea potrivită lui. Oricum, acestea sunt opinii subiective asupra sentimentului pe care toată lumea și-l dorește. Având în vedere că pentru fiecare înseamnă altceva, evident că există.
O.R.: La vremea aceea aveam„prieteni”. Era un grup de omuleți care mă ajutau întru câtva să trec mai ușor peste anii de liceu (…) De fapt și de drept, ca oricare alt adolescent, eram singur cuc.
Cum e adolescentul secolului 21 în accepțiunea dumneavoastră? Credeți în prietenie? Aveți prieteni adevărați sau sunteți, „ca oricare adolescent, singur(ă) cuc”?
A.G.D.: Adolescentul secolului 21 e o energie nouă, ceva pentru care lumea nu era pregătită. Eu așa consider. Cât despre prietenie, majoritatea tinerilor au prieteni sau își formează grupuri. Poate din cauza energiei care cred eu că ne caracterizează. Despre mine, nu știu ce să zic. Eu mă consider singură, dar nu complet singură. Socializez cu cei din jur, îmi place să-mi fac prieteni noi. Niciodată franchețea mea nu a reprezentat un impediment. M-am relaxat în privința asta și, atâta vreme cât discut cu mulți oameni, nu mă plâng. Ce contează cel mai mult este ca prietenii să fie de calitate.
O.R.: Acum rămâne să vedem ce vei alege tu să faci. Sper doar că nu te vei împiedica în nimicuri.
Care considerați că sunt „nimicurile” în viață, în condițiile în care se spune de atâtea ori că trebuie să ne bucurăm de orice lucru mic, de orice nimic?
A.G.D.: Fiecare are „nimicurile” sale cotidiene care, fie că le conștientizează fie că nu, îl împiedică să atingă fericirea. Acestea sunt inevitabile și sunt, cum îmi place mie să zic, firimituri de negativism. Dar există lucruri care anihilează starea indusă de ele. De pildă, cele mai bune remedii ale mele sunt muzica preferată și cititul. Dar cel mai mult îmi place să ascult muzică liniștitoare în timp ce admir cerul noaptea. Știu că sună ca un clișeu, dar este un lucru care pe mine mă face să mă simt foarte bine.
O.R.: Fără niciun gând întâlnit în romanul „Perspective”, vă întreb, pur și simplu, cum v-ați caracteriza acum, ca semnatară a unui prim roman?
A.G.D.: De când am început lucrul la carte și până acum m-am maturizat și am trecut prin diverse momente. De la 13 ani și până acum, în mod evident, am crescut. Dar în esență, oricâte romane aș scrie și oricâți oameni m-ar admira, tot eu rămân. Aceleași defecte le am și aceleași calități. Doar că acum mi se permite să comunic cu exteriorul, să-mi exprim punctul de vedere.
O.R.: Ce simțiți că vă reprezintă – poezia sau proza? De ce?
A.G.D.: În mod clar, proza, deoarece îmi este mai ușor să mă exprim prin proză. Scriu și poezie, dar în proză pot alege cuvintele „perfecte”, pot surprinde mai simplu esența.
O.R.:. Dialogul nostru va apărea în revista „Literatura de azi” care, în acest moment, are foarte mulți cititori în mediul online. Ei ar putea (sau nu) să-și dorească să citească romanul dumneavoastră de debut. Care ar fi mesajul pe care ați dori să-l transmiteți către acești potențiali cititori ai cărții „Perspective”? De ce să se oprească la acest roman, ce le va oferi el?
Vă mulțumesc.
A.G.D.: Dacă își vor dori să-l citească, nu pot decât să le mulțumesc. Simt că îmi oferă mie o parte din timpul lor. Mi-aș dori chiar să existe cumva o comunicare între mine și cititori, să-mi spună ce le place la carte sau ce nu le place. Ca orice roman, „Perspective” transmite idei originale asupra unor teme, „perspectiva” autorului. Sper să-i inspire și să îi aducă într-o stare meditativă. Mulțumesc încă o dată.
(sursa imagine cover originală: fileviatasicarti.wordpress.com; prelucrare foto: Odilia Roșianu)
