Odilia Roşianu
Odilia Roșianu: Pentru început, aş vrea să-mi spuneţi câteva cuvinte despre Adina Rosetti, autoarea care lansează a treia carte pentru copii, intrând într-un fel aparte în universul acestora, după ce a debutat cu un roman care trata o lume dură, cea a multinaţionalelor. Cum şi de ce s-a făcut această trecere de la oameni mari la oameni „mici”?
Adina Rosetti: Nu consider că a fost o trecere de la un fel de literatură către altul. Pur şi simplu am început să scriu (şi) cărţi pentru copii dintr-un motiv foarte simplu: copiii mei îmi cer să le spun poveşti. De mai bine de 10 ani mă ocup cu chestia asta la mine acasă, aşa că la un moment dat, în mod firesc, am început să le pun şi pe hârtie. Primele două cărţi pentru copii („Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul” si „De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură”) au fost inspirate de Clara şi Anton, de întrebările şi curiozităţile, bucuriile şi temerilor lor. Cea de-a treia, „Cartea curajului”, apărută cu sprijinul Piraeus Bank, care se lansează acum, este un proiect diferit – sunt 10 povestiri inspirate de întâmplările reale ale unor oameni obişnuiţi.
O.R.: Curajul are multe definiţii, este privit în diferite feluri şi, de-a lungul timpului, a fost considerat doar privilegiul celor care luptă la propriu, sau a celor care devin, voluntar sau involuntar, salvatori. Ce este curajul pentru Adina Rosetti, în secolul 21? Cum poate fi el definit atunci când îi explicăm unui copil că şi el este sau poate fi curajos? Este viaţa de zi cu zi un cadru pentru a ne manifesta curajul?
A.R.: Primul meu articol (publicat în Dilema Veche) a fost unul despre… laşitate. Adică, despre antonimul curajului. M-a interesat tema asta dintotdeauna, şi nu ca subiect mare, cu vreo majusculă, precum Curajul lui Făt-Frumos, ci dimpotrivă: curajul obişnuit, de zi cu zi, adică puterea de a merge mai departe, de a face gesturi frumoase, de a-ţi asuma un adevăr. Sau de a-ţi urma un vis, chiar dacă numai tu crezi în el. Nu e numai despre a salva pe cineva, ci şi despre a te salva pe tine însuţi. A te salva de nepăsare, de lene, de depresie. Cumva, a încerca să fii mai bun mi se pare o formă de curaj într-o lume din ce în ce mai violentă. Cred că lucrurile astea pot fi explicate şi copiilor, ei sunt mult mai inteligenţi decât ne place nouă, adulţilor, să credem, şi înţeleg multe.
(foto din arhiva personală)
O.R.: Copiii au nevoie de (super)eroi, de modele spectaculoase, vitejeşti – cum credeţi că vor percepe ei poveşti care au în ele tristeţe, boală, melancolie? Ar putea să-și extragă viitoare modele din cele „10 poveşti adevărate pentru copii curajoşi”?
A.R.: Cum spuneam, cele 10 poveşti din Cartea curajului au plecat de la experienţele de viaţă ale unor oameni obişnuiţi – pe care le-am transformat în istorii pe înţelesul copiilor, cu buburuze, peştişori, veveriţe, fetiţe şi băieţei. Cred că e inflaţie de super-eroi, care uneori pot crea aşteptări false, aşa că am simţit nevoia să-mi îndrept atenţia asupra fiinţelor mici, cu care ne putem identifica mai uşor. Una dintre provocările mele a fost să scriu şi despre aceste subiecte „grele” – tristeţe, boală, moartea cuiva drag – într-un fel prietenos pentru copii. Sunt subiecte mai puţin abordate în cărţile pentru cei mici, dar nu cred că ar trebui să ne prefacem că nu există; ele fac parte din viaţă şi putem să le vorbim copiilor despre ele, prin poveşti din care pot învăţa o posibilă cale de a le face faţă.
(sursa foto: Curtea Veche Publishing)
O.R.: Ştiu că este o carte care a fost scrisă (şi) cu zâmbet. Este umorul o formă de curaj? Îi poate ajuta pe copii, în viaţă, simţul umorului?
A.R.: Ce ne-am face fără simţul umorului? 🙂 Copiii îl au oricum, alături de altele care se mai estompează atunci când ne facem mari (ca să nu spun că dispar câteodată de tot): curiozitate, bucurie, poftă de joacă. Nu trebuie să-i învăţăm noi lucrurile astea, dimpotrivă, am putea să le învăţăm de la ei. Plus curajul ăla de a spune adevărul.
O.R.: Este mai greu sau mai uşor să scrieţi literatură pentru copii, comparativ cu cea dedicată adulţilor?
A.R.: Nu, pentru mine e ceva natural, îmi găsesc poveştile şi limbajul fără mare efort. E ca şi cum le-aş spune Clarei și lui Anton povestea de seară, atunci când stăm toţi trei în pat şi ne prăpădim de râs inventând tot soiul de istorii. E mult mai greu, desigur, să scrii pentru adulţi – e un proces mult mai conştient, uneori aproape matematic (mă refer la construcţia narativă), alteori aproape psihanalitic. Ştiu că am scris ceva bun pentru adulţi, dacă în timp ce scriam mi-a venit să plâng. 🙂
Foto: Barna Nemethi
O.R.: Aţi spus la un moment dat, într-un interviu, că nu vă place şi vă feriţi să daţi sfaturi. Şi mi-a plăcut acest lucru. Totuşi, pe lângă crearea unor poveşti frumoase şi atractive, nu încercaţi, dincolo de asta, să daţi, într-un fel, şi sfaturi copiilor? Nu există dincolo de frumuseţea animalelor, a băieţeilor, a fetiţelor, şi un firicel moral, un fel de „aşa da, aşa nu” în orice poveste şi, fireşte, şi în poveştile scrise de dumneavoastră?
A.R.: Sigur că există, dar eu cred că trebuie să fie, aşa cum aţi spus, doar un „firicel”. Mă feresc să dau sfaturi şi în viaţa reală şi mai ales în scris – nu-mi place literatura scrisă de dragul mesajului, nici poveştile pentru copii scrise de dragul moralei. Mă feresc de orice ton didactic şi nici nu cred că mi s-ar potrivi. Dar din orice poveste bună şi bine scrisă se pot desprinde astfel de lucruri, cu care te poţi identifica sau din care poţi învăţa ceva. Cred că meseria mea de scriitor e în primul rând să scriu o poveste bună și puternică.
O.R.: Mulţi dintre scriitori, români sau străini, sunt de părere că jurnalismul nu face casă bună cu literatura, că trebuie să renunţe la „zaţul” care rămâne după ce fac jurnalistică pentru a se dedica inspiraţiei, a-i face loc acesteia. Iar această opinie este, mai ales, a prozatorilor. Aţi simţit şi dumneavoastră nevoia să vă „debarasaţi” de jurnalism când aţi început să scrieţi beletristică sau au reuşit să convieţuiască în bună înţelegere cele două capitole?
A.R.: Eu am început cu jurnalismul pentru că îmi doream foarte tare să scriu şi era o cale mai uşoară de a intra în lumea asta, pe care o priveam ca pe un soi de paradis. Am terminat o facultate economică, aşa că a scrie la o revistă mi se părea un vis frumos. Dar da, scrisul jurnalistic, cantitativ, cu normă şi deadline, îţi poate epuiza resursele. Şi maternitatea, la fel – lăsând la o parte inspiraţia pentru poveşti, it’s hard work 🙂 Aşadar, mă lupt nu cu două, ci cu trei capitole…
O.R.: Revenind la poveşti şi la tema abordată în „Cartea curajului”, nu credeţi că este un act de curaj să scrieţi poveşti pentru copii într-o era atât de digitalizată şi, de ce nu, cu o literatură pentru copii destul de belicoasă?
A.R.: Habar n-am dacă s-ar putea numi un act de curaj, eu cred că este un act de normalitate. Nu cred că trebuie să capitulăm în faţa erei „digitalizate”, ci să oferim opţiuni. Eu încă iubesc foarte mult cărţile pe hârtie şi mă încăpăţânez să cred că nu vor dispărea. Ar fi trist să le punem bebeluşilor tableta în braţe de la câteva luni. Pentru copii, cărţile pot fi şi nişte obiecte frumoase – de aceea pentru mine ca scriitor sunt extrem de importante ilustraţiile care însoţesc povestea și mă bucur că am colaborat până acum cu două ilustratoare minunate: Cristiana Radu şi Alexia Udrişte.
O.R.: Vă mulţumesc în numele cititorilor revistei Literatura de azi şi doresc mult succes cărţii ce se va lansa joi, 17 noiembrie, ora 13.30, la Gaudeamus (standul Curtea Veche Publishing).
