Odilia RoşianuOdilia Roşianu
10.10.2015

Profesorii, părinții… înainte de 1989

La Gaudeamus 2014, Simona Preda a lansat cartea “Patrie română, țară de eroi!” publicată la Editura Curtea Veche, cu o prefață de Vladimir Tismăneanu. Am considerat această apariție un bun prilej pentru a solicita autoarei acestui volum un interviu acordat în exclusivitate revistei Literatura de azi. Prima parte a acestui interviu o puteți citi începând cu această săptămână.

 ***

 Odilia Roșianu: Primul meu gând citind “Patrie română, țară de eroi!” a fost că ai scris o carte surprinzătoare. În timp ce toți specialiștii (și nespecialiștii) tratează temele mari legate de comunism, Simona Preda abordează viața și problemele copiilor din acea perioadă, felul în care aceștia erau pregătiți pentru a deveni viitorul “om nou”. Cum a pornit această cercetare, de ce anume a fost ea declanșată?

Simona Preda: Demersul inițial a fost unul științific, practic, teza mea de doctorat susținută cu câțiva ani în urmă, în care am analizat literatura cu subiect istoric pentru copii și paradigma omului nou din timpul regimului comunist. Terminasem Master-ul de Istoria Ideilor și Mentalităților, iar subiectul efectiv al tezei îmbina într-un mod firesc atât curiozitatea mea față de istoria recentă, față de comunism și în special față de mecanismele propagandei, cu pasiunea pentru literatură. La momentul respectiv, subiectul tezei a fost unul inedit, cu atât mai mult cu cât documentarea asupra periodicelor destinate copiilor a fost una minuțioasă. Ulterior, pornind de la documentarea științifică, am scris volumul „Patrie română, țară de eroi!” Recunosc faptul că și curiozitatea fiicei mele legată de propria-mi copilărie în comunism a avut ca efect stilul participativ pe care l-am avut pe parcursul paginilor, mai ales atunci când am scris despre Epoca de Aur.

O.R.: În opinia ta, încercările de implementare a ideilor Partidului și-au atins scopul în totalitate? Profesorii, părinții nu aveau (nu puteau avea) un rol hotărâtor în “deturnarea” pașnică a îndemnurilor oficiale, a încercărilor de a îndoctrina copiii? Oare câți dintre copiii de-atunci au fost, cu-adevărat, prinși de aceste demersuri? Și, de fapt, nu crezi că putem să contorizăm respectivele acțiuni ca un alt eșec al comunismului?

 

S.P.: Nu se pot considera în valoare absolută și cuantifica încercările de implementare ale partidului. Regimul comunist, însă, s-a prăbușit, în consecință menținerea sistemului s-a soldat până la urmă cu un eșec. Există note de arhive care relevă virulența tezelor comuniste, precum și diversele strategii de implementare, însă, în același timp există și stenograme de ședințe în care se cere în mod explicit ca propagandiștii să își ascută spiritul și să depună mai mult zel. Categoric partidul a mobilizat tot ceea ce a însemnat instituție a statului în direcția legitimării sistemului. Mecanismele propagandei s-au amplificat către sfârșitul anilor 70 concomitent cu amploarea cultului personal al lui Ceaușescu și au atacat cu virulență ființa umană încă de la cea mai fragedă vârstă. Unui copil de grădiniță căruia i se conferea statutul de „șoim al patriei” i se pretindea, prin regulament, să cunoască o serie de noțiuni referitoare la imaginarul comunist, ba mai mult, să recite poezii despre partid și să cunoască întreaga titulatură a lui Nicolae Ceaușescu. Era dificil să te sustragi unei asemenea avalanșe propagandistice și, deși poate această adeziune necondiționată față de regim exista doar la nivel declarativ, unui copil îi era imposibil să discearnă și să evalueze sistemul. Nu se poate spune cu certitudine câți și în ce măsură au fost cu adevărat vrăjiți de propagandă, însă posibilitatea evadării era nulă. Ca școlar, nu puteai funcționa decât în acest „modus vivendi” propus de comunism. Cu siguranță că, pentru unii, pe măsură ce creșteau, pancartele nu mai erau atât de colorate, iar lozincile – de mobilizatoare. Manifestările anticomuniste au apărut cu precădere în mediile universitare. O mare parte dintre eroii revoluției au fost tinerii, studenții. Cât despre profesori, dascăli, educatori – aceștia erau constrânși prin statutul cadrului didactic să promoveze tezele partidului. În școli, la orele de dirigenție, exista în orar (cel puțin în anii 80) materia numită „Informare politică”. Întregul corp profesoral și în special cei responsabili de discipline ca limba română sau istorie erau chemați spre a pregăti „omul nou” ca „vlăstar al comunismului”. În ceea ce mă privește, am avut ca profesori oameni devotați partidului, propagandiști de succes. Categoric, a existat și o cultură alternativă, o manieră diferită de a vedea politica, lumea, și libertatea. Și, cu siguranță, a existat și printre dascăli, însă nu la catedra claselor primare și de generală. Nu în grădinițe. Și din nou, e bine să nu generalizăm, nu toată lumea (și aici includ și profesori și părinți) a servit sistemul comunist din devotament și cu abnegație. Sunt unii care au făcut-o deliberat, unii pentru care a profesa atunci a reprezentat un compromis. Exista frica și suspiciunea, iar oamenii nu spuneau întotdeauna ceea ce gândeau. Unii părinți evitau să critice sistemul de față cu proprii copii, poate într-un fel și pentru a-i proteja, a-i izola de tarele regimului. Exista o anumită complicitate între părinți și copii atunci când venea vorba despre lipsuri, călătorii, liberă exprimare. Dezideratul regimului a fost însă să îi adune pe toți și să le imprime la unison cadența sa. Iar pentru manifestări alternative, existau instituția cenzurii, a Securității…

1.235 cititori