Oamenii – comoara din muzeu

Voi ce faceţi când e marţi şi plouă? Eu am fost în vizită într-o casă frumoasă. Casa celor care trăiesc, muncesc şi se joacă serios, după spusele lor, în casa Muzeului de Ştiinţe ale Naturii, din Ploieşti. Am cunoscut aici părintele responsabil, am văzut şi bunica protectoare, am zărit copiii veseli şi dornici de a învăţa, cunoaşte, descoperi, ba chiar şi unul-doi adolescenţi rebeli. 🙂  Cum spuneam, o casă frumoasă, o casă cu tot ce are ea şi poate oferi mai minunat, o casă plină de căldură şi deschidere.

Cap de familie, aici, este Doamna Profesor Doctor Emilia Iancu, cea alături de care am petrecut trei ceasuri excelente, chiar dacă era, aşa cum am mai spus, marţi. O doamnă cu o pregătire de invidiat şi de o amabilitate de admirat.

***

Maria Morariu: Doamnă Profesor Doctor Emilia Iancu, de cât timp conduceţi acest minunat loc de joacă, cum frumos l-aţi numit?

Prof. Dr. Emilia Iancu: În 1987 am devenit şef de secţie, iar în 90’- director; dar pentru mine nu înseamnă neapărat o funcţie, ci o posibilitate de a ajuta atât pe alţii cât şi pe mine să putem să ne manifestăm gândurile spre bine, pentru că mi-a fost destul de greu, am fost profesoară, unde, trebuie să spun, aveam foarte mulţi parteneri de joacă şi mi-a trebuit ceva timp ca şi pe colegii mei de aici să-i transform în parteneri de joacă. Totul trebuie atât de bine făcut încât să atragi cât mai mulţi parteneri în jocul tău. Colegii mei sunt unii mai tineri, unii mai cu experienţă, pentru că un grup, mi se pare mie că trebuie să fie eterogen, din punct de vedere al vârstei, al pregătirii, al dorinţelor, al ideilor…, nu omogen, căci ar fi plictisitor.

M.M: Dar implicarea este la acelaşi nivel…

Prof. Dr. Emilia Iancu: Da. Iar eu sunt unul din oamenii căruia îi place să se sfătuiască; şi-mi place să aud şi alte idei, pentru că asta mă stimulează pe mine. Nu mi-ar plăcea să fie cineva de acord în totalitate cu mine. M-ar obosi.

M.M: Ideile noi se nasc, adesea, în discuţii unde sunt prezentate păreri diferite.

Prof. Dr. Emilia Iancu: Sigur. Şi încă ceva: nimeni nu este aşa de teribil încât să funcţioneze „super” din toate punctele de vedere. Toată reuşita unei acţiuni este să poţi să exploatezi inteligenţa celorlalţi. Să poţi să o analizezi şi să alegi ce este bun. Pentru că acela este un capital…

M.M: Capitalul dumneavoastră sunt oamenii, aici…

Prof. Dr. Emilia Iancu: Capitalul meu sunt oamenii şi-n viaţa de toate zilele. Pentru că, într-adevăr, sunt unii oameni care poate nu au o pregătire foarte mare, dar au uneori câte o idee de te uimesc. Îţi dai seama ce bine vede el şi tu nu vedeai. Şi ai nevoie de foarte puţin ca să ţi se deschidă şi ţie drumul.

În imagine, prof.dr. Emilia Iancu

M.M: Doamnă profesor, în urma documentării, am sesizat că instituţia condusă de dumneavoastră se bucură la nivel de judeţ de o imagine foarte bună. Cum reuşiţi acest lucru?

Prof. Dr. Emilia Iancu: Păi cred că tocmai datorită lucrurilor pe care vi le spuneam mai devreme. De exemplu, în fiecare an, noi aducem ceva nou. În fiecare an realizăm o tradiţie. Întâi, toată lumea se uită şi se întreabă: cum e posibil să poţi să faci…? să poţi realiza…? Nu poţi să realizezi singur nimic. Nimic. Şi ai nevoie de toţi ceilalţi ca să poţi să realizezi. De aceea eu spun: într-o carte, dacă găseşti o singură frază care îţi este de folos, cartea aceea este valoroasă. Pentru că este exact ideea de care ai tu nevoie în dezvoltarea ta, în evoluţia ta. Deci, pentru mine, a învăţa este absolut necesar şi poţi să înveţi de la oricine. Nu trebuie să cauţi numai capacităţi recunoscute. Spre exemplu, realizăm o grădină botanică. Îmi place foarte mult să merg printre oameni şi să văd dacă sunt mulţumiţi, dacă nu… uite, unul spune: Aici ar fi trebuit… Şi atunci eu mă gândesc: E posibil să aibă dreptate. Ia să vedem… Plus că mi-am îndemnat şi colegii să fie atenţi la astfel de lucruri. Deci, pentru mine, oamenii sunt absolut necesari.

M.M: Doamnă dragă, cum reuşiţi să vă promovaţi instituţia?

Prof. Dr. Emilia Iancu: La noi în ţară este valabil un singur mod de promovare; am văzut că şi străinii, în proiectele lor, folosesc metoda: „din uşă-n uşă, din gură în gură”, iar noi îi spunem „telefonul fără fir”. Pentru că nu găseşti mereu cuvintele potrivite să prezinţi ceva. Şi mai este un aspect: într-un fel vezi tu lucrurile şi în alt fel poţi fi ajutat să vezi lucrurile pe care nu le-ai fi observat. De aceea, în muzeul nostru se face ghidaj. Colegii mei merg chiar dacă este o singură persoană, o însoţesc şi explică. Pentru că trebuie să atragi atenţia asupra unor lucruri pe care noi dorim să le arătăm. Deşi s-ar putea ca totul să pară banal, dar noi spunem de un lucru că se află într-un anumit loc. Astfel Muzeul devine viu. Pentru că tocmai am venit din sistem, nu am vrut ceva mort, ceva fără viaţă. Aici totul se mişcă. Pemanent. Şi am să vă arăt cum.

M.M: Cu mare plăcere…

Prof. Dr. Emilia Iancu: Vă invit să vizitaţi chiar şi celelate secţii din judeţ. Personalul este extrem de amabil şi pregătit, iar la un moment dat, ei nu îşi mai dau seama dacă au făcut acest lucru pentru că li s-a cerut sau pentru că aşa simt că trebuie să se comporte. Când am venit aici, la acest muzeu, nu erau decât trei oameni. Am văzut Muzeul de istorie unde aveau foarte multe case. Doream şi eu case. Şi atunci am luat chiar şi cea mai mică casă, iar cu colegii pe care i-am avut, treptat, am realizat aceste „muzeaşe” care sunt, poate, singurele în zona respectivă şi care, din punct de vedere al mediului şi al oamenilor, sunt total încadrate în acele locuri. Bunăoară, avem la Sinaia – Muzeul Rezervaţiei Bucegi. Acolo l-am realizat pe tipicul acelei zone, într-o bărăcuţă pe care am modernizat-o cum am putut şi noi. Avem la Slănic – Muzeul Sării, de care trebuie să spun eu sunt foarte mândră, deoarece este o clădire veche, o clădire construită într-o zonă bogată în sare, una dintre bogăţiile nemaipomenite de care dispune România şi pe baza căreia toată industria noastră se dezvoltă. Acolo se găseşte Camera Călăraşului, acel funcţionar de stat, care era numit de Domnitor şi trebuia să aibă o anumită demnitate şi o anumită prestanţă. Avem, iar, la Văleni – Muzeul Teleajenului , unde pornim din zona antropică… nu avem acolo decât două cămăruţe, una mai mare şi una mică, în fosta tipografie a lui Iorga, o casă de patrimoniu, unde am pornit prin descrierea zonei. Valea Teleajenului este foarte frumoasă; o vale căreia noi nu i-am dat foarte multă atenţie deoarece ne-am ocupat de Valea Prahovei. Dar Valea Teleajenului are un relief nemaipomenit şi este o zonă foarte caldă şi foarte bogată, fiind foarte schimbătoare pe traseul ei, iar în acest muzeu, noi mergem, cum spuneam, de la zona antropică până la Cheile Cheiţei. Şi acolo „cântă cucul, urlă lupul”… e foarte frumos. Copiii merg cu foarte mare plăcere. Ei sunt primii care i-au contact cu acestă natură care nu stă nemişcată atunci când el interacționează cu ea, o şi vede. Dar, după ce noi îi arătăm aici că după copaci s-ar putea să fie lupi, s-ar putea să fie urşi… şi la noi în muzeu stau cuminţi, dau senzaţii, atunci când te apropii de ele, încep să facă zgomot. Deci în muzeu le pot vedea „prezentate”, pot vedea repartiţia lor pe relief, iar prin citatele ataşate pot învăţa ce înseamnă natură. De aici învaţă să iubească natura, să o respecte atunci când ajunge în mijlocul ei.

Avem, la Cheia, două muzee importante. Cheia este o zonă turistică foarte bună; avem un Muzeu de flori de mină, am avut o colecţie bogată de flori de mină şi am gândit că pe teritoriul judeţului nostru ar fi bine să avem… s-ar potrivi acolo. Nu sunt mine, dar sunt aşa de frumoase exponatele şi atât de pline de energie încât foarte multă lume merge cu foarte multă plăcere acolo. Tot la Cheia avem un muzeu cumva legat de suflet. Vedeţi, avem casa de vacanţă a antropologului Francisc Rainer (născut la Cernăuţi), care, venit cu părinţii la noi în ţară, a fost atât de legat de această grădină, România, încât nu a mai putut să plece. A vrut să fie român; şi-a luat naţionalitatea română, a studiat antropologia fizică, iar aici a găsit el un loc de linişte. Cheia este o depresiune înconjurată de munţi, are o climă deosebită, chiar dacă nu tocmai prietenoasă întotdeauna, dar asigură foarte multă linişte.

Cam acestea ar fi muzeele pe care noi le-am creat. Acum ne ocupăm de Grădina Botanică, care este un loc foarte cald şi care te învaţă ce este un muzeu. Zilele astea este foarte „la modă” conceptul de antropologie. Tot auzim: „antropologie… antropologie…”, aşa cum auzim: „Dezvoltare durabilă… dezvoltare durabilă…”, aşa cum auzim: „Peisaj cultural” ş.a.m.d., dar care sunt concepte pe care foarte mulţi nu ştiu să le „traducă”. În acţiunile noastre noi legăm ideea de antropologie tocmai de acest mare om (Francisc Rainer) care a vrut să fie român şi care a creat chiar o astfel de şcoală, iar noi, din punct de vedere al cercetării, suntem în structura acestui Institut de antropologie Francisc Rainer, din cadrul Academiei Române. Încercăm să ţinem pasul şi să facem din muzeu o şcoală. O şcoală fără catalog, l-am vrut eu.

Palatul Culturii, în incinta căruia se află Muzeul de Științe ale Naturii, Ploiești

M.M.: Aş vrea să–mi spuneţi, vă rog, ce personal aveţi în cadrul instituției. Câte persoane? Și dacă ele vă sunt suficiente, ţinând cont de complexitatea activităţii.

Prof. Dr. Emilia Iancu: Nu. Din păcate nu este suficient. Avem 93 de persoane pentru toate secţiile despre care v-am spus mai devreme. Avem un depozit foarte bogat, peste 137.000 de piese pe stoc, un depozit foarte frumos şi științific; aproape că nu ne ajunge spaţiul şi nu avem nici timpul necesar ca să-l studiem în totalitate. Mai avem şi un laborator de investigare, în vederea restaurării obiectivelor şi am constatat noi că, atunci când doream să tratăm o clădire, un imobil, nu aveam suficiente date pentru a stabili anamneza lui, şi atunci am căutat să facem investigații amănunţite şi să păstrăm pentru viitor eşantioane pe baza cărora noi am cercetat ceea ce ni s-a cerut, fotografii, metode de lucru şi am creat un astfel de depozit care să fie pentru viitor. Sperăm ca toate aceste lucruri pe care noi le creăm astfel să poată să folosească într-o zi. Deşi restaurarea presupune foarte multă muncă, gândire, creaţie şi mai ales să intri în mintea celui care a creat iniţial. Să cauţi să redai cât mai aproape de fidel ceea ce a fost. Iar asta are mare importanţă, pentru că noi nu suntem pur şi simplu „suspendaţi în viitor”, ai nimănui, noi avem nişte rădăcini foarte adânci. Orice idee, orice adaos nou are un substrat, totul are un fir care ne-a condus. Oare putem să rupem noi în totalitate legătura cu trecutul, bun sau rău, frumos sau urât?

M.M: Ne distrugem pe noi ca indivizi, în momentul acela…

Prof. Dr. Emilia Iancu: Putem, oare, să uităm cum arăta bunica? Noi nu existăm fără aceste lucruri care sunt în noi şi pe care le transmitem mai departe cu sau fără voia noastră.

M.M.: Legătura cu evoluţionismul?

Prof. Dr. Emilia Iancu: Da, putem discuta mult aici. Vedeţi, eu nu cred în această noţiune, în „a evolua”. Pentru mine nu există. Deci, totul se adaptează, îşi complică structura sau şi-o simplifică în funcţie de necesităţi, dar presupune tot o modificare în timp. De fapt, asta este evoluţia. Ne modificăm şi se modifică, în totalitate şi structură, obiceiuri şi funcţii, conform condiţiilor create la un moment dat. Nu ne modificăm din senin, nu; totul are influenţă asupra noastră şi modifică stilul de viaţă, trai, modă etc, în funcţie de perioada în care ne găsim. Nu există involuţie, orice modifcare presupune o evoluţie.

M.M.: Ce alt tip de probleme mai întâmpinați?

Prof. Dr. Emilia Iancu: Multe, dar cred că trebuie să le stocăm. Nu aş putea spune că avem nişte probleme de nerezolvat; aşa putem să ne supărăm de lipsa banilor sau mai ştiu eu de ce putem să ne supărăm. Eu ştiu că trebuie să am un anume randament, pe care trebuie să-l duc la bun sfârşit şi cred că fiecare om ar trebui să gândească astfel: Nu vin la serviciu ca să fiu liniştit, ci ca să fiu deranjat. Mai ales angajat într-o instituţie de stat. „Ne jucăm” dar îndeplinindu-ne sarcinile. Insist că, totuşi, cea mai mare problemă este lipsa de personal. Pentru că aşa cum am la depozit un număr foarte mare de piese care trebuie să fie studiate, analizate, lucru care cere şi mult timp, este nevoie de oameni dedicaţi. Acolo nu mergi şi le numeri „ca pe biscuiţi”. Este imposibil să nu îţi atragă atenţia cum arăta o plantă de acum 200-300 de ani, de ce arăta cum arăta sau cât de multă atenţie cere să umbli cu nişte piese pe care le vezi cu microscopul. Dar acestea sunt mai mult probleme interne. Un om de pe stradă nu le înţelege, pentru că, poate, din punctul lui de vedere ar fi o pierdere de timp. Dar pe noi ne fascinează să aflăm tocmai cum a trecut acest timp. Colegele mele de la depozit nu permit nimănui să atingă obiectele din depozitul muzeului. Asta pentru mine înseamnă dedicare şi îmi arată că ele îşi iubesc munca, iubesc aceste piese. Şi cred că cel mai bine este să mergeţi cu mine şi să vă arăt exact despre ce este vorba.

Imagine cover: intrarea în Muzeul de Ştiinţe ale Naturii, Ploiești.

(va urma)

Foto: Maria Morariu