Odilia Roşianu 
Odilia Roșianu: Franța. Coasta de Azur. O aniversare importantă pentru familia Cartier. Așa a început cartea ta. Un pic de noroc, multă dragoste și un profesionalism de necontestat. Înainte de acea zi crucială, te-ai gândit vreodată să afli mai multe despre istoria propriei familii și a celebrei companii Cartier?
Francesca Cartier Brickell (foto din arhiva autoarei)
Francesca Cartier Brickell: Da, în urmă cu mai bine de zece ani, bunicul meu (Jean-Jacques Cartier) împlinea 90 de ani și toată familia mea a călătorit până la casa sa din sudul Franței, pentru a sărbători alături de el. După un mic dejun aniversar pe terasa sa splendidă, m-a întrebat dacă aș putea să aduc o sticlă specială de șampanie, pe care o păstrase pentru noi toți. Am coborât în pivniță, să o caut, și, după ce mi s-a părut că am scormonit, inutil, o veșnicie după ea, eram pe punctul de a mă recunoaște învinsă și chiar atunci am zărit un cufăr vechi și zdrențuit într-un colț. Gândindu-mă că, poate, sticla care lipsea ar putea fi ascunsă înăuntru, l-am deschis, iar conținutul m-a surprins total – o comoară de amintiri, inclusiv scrisori ale străbunicului meu Jacques Cartier și ale fraților săi, care relatau povestea familiei fondatoare a companiei Cartier – și îmi va modela următorul deceniu din viață. De curând, se născuse primul meu copil și mă întrebam dacă ar avea sens să mă mai întorc la slujba cu normă întreagă, din domeniul financiar. Și avusesem mereu ideea vagă, înainte de moartea bunicului meu, de a consemna această istorie pentru copiii mei, de a o scrie la un moment dat. Dar nu s-a concretizat cu adevărat decât după acea vacanță.
O.R.: Împreună cu povestea familiei Cartier, cartea ta reprezintă o trecere în revistă a unui întreg secol de istorie. Protagoniști cunoscuți ai istoriei mondiale și-au împletit existența cu membrii familiei Cartier, ceea ce mi se pare fascinant. Practic, datorită acestui fapt, cred că și tu, pe parcursul cercetărilor și al scrierii cărții, ai simțit că faci parte din istorie, nu-i așa?
F.C.B.: Găsirea acelui cufăr a fost ca și cum ai descoperi un imens puzzle tentacular al istoriei mondiale. M-am scufundat în trecut: viața clienților Cartier, ale angajaților Cartier și, bineînțeles, a familiei Cartier în sine. Copiii mei au ajuns să concureze cu fantomele strămoșilor lor, pentru a obține atenția mamei lor! Eram fascinată: prin călătoria bijuteriilor, am urmărit ascensiunea și decăderea economiilor și schimbarea centrelor de putere, războaiele mondiale, revoluțiile… După cum spui, este interesant cât de mult se suprapune povestea firmei de familie cu povestea istoriei mondiale, cu toate schimbările. Dacă urmărești bijuteriile, ai tendința de a urmări puterea și banii. Parisul, la începutul secolului XX, era capitala lumii culturale. Iar în Rusia era familia Romanov – clienți importanți pentru familia Cartier, la acea vreme. Dar apoi, după Primul Război Mondial, când Europa a fost devastată, și după Revoluția Rusă, centrul puterii s-a mutat în America, în anii ’20 ai secolului XX. După aceea, în timpul Marii Crize, când americanii au încetat să mai cheltuiască, maharajahii din India au fost cei care au ajutat Cartier să se mențină pe linia de plutire. În continuare, odată cu independența Indiei, acțiunea s-a mutat în Orientul Mijlociu. În timp ce aprofundam cercetările pentru această carte, am vrut să înțeleg cu adevărat cum era să trăiești în acele epoci, așa că am citit mărturii contemporane ale unor experiențe proprii și am vorbit cu sute de descendenți ai clienților Cartier, cu artizani și comercianți de pietre prețioase din întreaga lume. Rezultatul s-a tradus prin faptul că m-am regăsit complet scufundată în trecut și sper că am reușit, într-un fel, să îl readuc la viață pentru cititori.
O.R.: În cei zece ani de cercetare amănunțită a documentelor, de întâlniri cu diferite persoane de pe diverse continente, ce te-a mișcat cel mai mult? Și ce anume a reprezentat o surpriză uriașă, plăcută sau neplăcută?
F.C.B.: A fost cu-adevărat o aventură! În ultimul deceniu, am călătorit în toată lumea încercând să depistez cât mai multe perspective ale istoriei. Am întâlnit designeri de bijuterii în vârstă, căutători de perle și vânzători care au lucrat pentru strămoșii mei în Londra, Paris și New York. Am vorbit cu descendenți ai unor clienți importanți din întreaga lume – de la moștenitoare la maharajahi. Am pornit pe urmele străbunicului meu, ghidată de jurnalele sale, ceea ce a presupus să privesc perle în Golful Persic, să văd safirele exploatate în Sri Lanka și să stau în aceleași palate indiene pe unde a trecut el. Au apărut multe descoperiri neașteptate de-a lungul drumului – așa cum ne-am aștepta, probabil, atunci când se dezvăluie peste un secol de istorie!
Un lucru care m-a surprins a fost modul în care femeile Cartier (în mare parte neglijate în istoria relatată) au jucat un rol atât de important în dezvoltarea afacerii. Căsătoriile strategice au ajutat la menținerea firmei pe linia de plutire, în zilele dificile ale începuturilor, iar mai târziu au ajutat-o să se extindă. Louis, cel mai mare frate Cartier, a fost practic forțat să se căsătorească la 20 de ani. Am găsit scrisorile care au dezvăluit categoric că el nu voia să se însoare cu Andrée-Caroline Worth (nepoata designerului de modă de renume mondial Charles Frederick Worth) și cum tatăl său l-a luat de braț, l-a scuturat și i-a spus că trebuie să o facă pentru binele familiei. Evident, nu mai trăim într-o epocă a căsătoriilor aranjate și nu era atât de neobișnuit pe atunci, dar tot m-a șocat. A fost totuși interesant, pentru că am văzut și că, dacă nu s-ar fi căsătorit cu Andrée-Caroline, nu știu dacă am fi auzit vreodată de Cartier. În comparație cu Maison Worth, pe atunci Cartier era relativ necunoscut. Acea singură căsătorie – banii și legăturile pe care le-a adus prin intermediul bunicului ei – a schimbat cursul istoriei lui Cartier. Când bancherul american J. P. Morgan a auzit că nepoata regretatului său prieten Charles Frederick Worth urma să se mărite cu Louis, l-a chemat pe viitorul mire, i-a promis că va fi viitorul său client și a cumpărat pe loc bijuterii în valoare de 50 000 de dolari. Acesta a fost un avantaj enorm pentru atât de puțin cunoscută familie Cartier, care făcea eforturi disperate pentru a intra în marea ligă internațională. Mai târziu, când Pierre Cartier s-a însurat cu bogata moștenitoare americană Elma Rumsey, această căsătorie i-a deschis ușile societății din America, ceea ce a dat un impuls crucial magazinului Cartier din New York, în acei ani de început.
O.R.: Niciodată să nu copiați, doar creați: acesta pare să fie nu doar mottoul celor trei frați Cartier, ci și mottoul tău, în scrierea acestei cărți. Am citit o mulțime de biografii, dar niciuna nu era concepută astfel. Aici avem de-a face cu un adevărat „roman” și presupun că trecutul tău literar a jucat un rol foarte important în acest proces. Totuși, a fost greu să treci de la activitatea din domeniul finanțelor la cea de biograf (talentat)?
F.C.B.:Interesantă întrebare, deoarece nu a fost ușor la început să îmi dau seama cum să spun povestea într-un mod care să facă dreptate familiei! Înainte de a lucra în domeniul financiar, studiasem literatura engleză la Oxford, ceea ce, într-un fel, mi-a îngreunat situația, deoarece atunci când îi studiezi pe Shakespeare și Milton, te compari cu ei și te gândești că nu vei putea scrie niciodată ceva la fel de fantastic. Dar aveam o poveste de spus și o dorință puternică de a o spune. Apoi am citit o carte minunată, numită „Bird by Bird” de Anne Lamott, în care autoarea explică faptul că nimeni nu scrie instantaneu o proză perfectă, este nevoie de mai multe ciorne și reluări, iar asta mi-a dat încredere să încep să scriu. Prima variantă era mai oficială, însă mi-am dat seama apoi că voiam să învălui cititorul în istorie și în personaje – doar că, spre deosebire de un roman, aceștia erau oameni reali. În cele din urmă, mi-am dorit să fie o poveste umană și am fost foarte norocoasă, deoarece aveam toate aceste scrisori incredibile, cu „vocile” protagoniștilor, care săreau din pagină, așa că nu numai că știam ce au făcut, ci și ce au simțit.
Frații Cartier aveau o legătură incredibilă, o mare ambiție și un amestec de talente aproape de basm, dar nu erau perfecți! Ca toată lumea, aveau și ei defecte. Una dintre trăsăturile de familie – care putea duce la o mare anxietate – era perfecționismul. În psihologie, se împart oamenii în „satisfăcuți” și „maximizatori”. Satisfăcuții sunt oameni care se mulțumesc cu o opțiune suficient de bună și sunt fericiți astfel, iar maximizatorii sunt cei care se străduiesc să obțină ce e mai bun din fiecare decizie. În general, maximizatorii înregistrează rezultate mai bune decât cei satisfăcuți, dar sunt adesea mai puțin fericiți, deoarece au tendința de a se îndoi de ei înșiși. Cei din familia Cartier au fost (și sunt!) maximizatori. Aș spune că acest lucru este cel mai bine simbolizat de stră-străbunicul meu Louis Cartier, dar toți au avut această însușire, inclusiv bunicul meu. Un bun exemplu sunt ceasurile misterioase: acestea sunt ceasuri cu un cadran realizat din cristal transparent, la care mecanismele nu sunt vizibile. Ceasurile au făcut senzație atunci când au fost fabricate pentru prima dată, deoarece nimeni nu putea înțelege cum funcționează (nici măcar vânzătorilor nu li se spunea). Ceasornicarii i-au spus lui Louis că este imposibil să creeze unul conform specificațiilor sale, dar acesta a insistat. A fost nevoie de un an întreg pentru ca atelierul Cartier să realizeze primul ceas; un an este o perioadă lungă de timp! Louis îl tot trimitea înapoi, iar lucrătorii erau îngroziți de standardele sale exigente. Dar el a reușit și a continuat să perfecționeze aceste ceasuri, creând în cele din urmă ceasurile misterioase cu figurine din anii ‘20, care sunt, pentru colecționari, echivalentul ouălor lui Fabergé. Așadar, perfecționismul lui Louis a dus la o inovație incontestabilă, dar asta nu însemna că era mereu fericit, putea fi frustrat și neliniștit, deoarece standardele sale erau atât de exigente.
O.R.: Bijuteriile făurite de Casa Cartier sunt pur și simplu superbe și, în cartea ta, există acele secțiuni speciale dedicate unora dintre ele. Care este preferata ta?
F.C.B.: Asta se schimbă tot timpul! Totuși, îmi plac foarte mult piesele în stil indian, inclusiv cele care au devenit ulterior cunoscute sub numele de bijuteriile „tutti-frutti”, dar pe care Jacques le numea „bijuteriile Hindou”. În acestea, safirele sculptate, rubinele și smaraldele erau combinate într-o magnifică explozie de culori, iar inspirația a răsărit direct din călătoriile lui Jacques în India: „Acolo totul este inundat de minunata lumină solară indiană”, a explicat el. „Nu se vede ca în lumina englezească, ci doar se conștientizează că aici este o strălucire de roșu, iar acolo de verde sau galben. Totul este ca un tablou impresionist. Nimic nu este clar definit și nu există decât o singură impresie vie de o splendoare și o bogăție nemaivăzută”.
Bijuterii „tutti-frutti” (foto din arhiva autoarei)
O.R.: Bunicul tău a fost ultimul membru al familiei Cartier care a deținut și a condus o ramură a firmei familiei. Și, de asemenea, el a fost păstrătorul acelor scrisori și documente, chiar dacă, inițial, credea că le-a pierdut. În această carte, fragmente din discuțiile dintre voi doi sunt marcate separat, evidențiate, comentariile sale oferind cititorului nu doar opiniile unui specialist, ci și replici care stârnesc zâmbete și tandrețe. Cred că inițiativa ta l-a făcut foarte fericit – a avut timp să te felicite pentru această idee și să te încurajeze?
Jean-Jacques Cartier, bunicul autoarei (foto din arhiva autoarei)
F.C.B.: A fost chiar o întâmplare fericită că am găsit atunci cufărul, pentru că bunicul meu era încă în viață. Dacă l-aș fi descoperit mai târziu, nu aș fi putut parcurge scrisorile alături de el. Dar așa el a fost acolo pentru a umple golurile, pentru a explica. Am fost foarte apropiată de bunicul meu și am vrut să transmit cum era el cu-adevărat. A condus Cartier Londra până în anii ‘70, dar era atât de modest, încât nu ai fi bănuit niciodată că a creat bijuterii pentru toată lumea, de la membrii familiei regale la vedete de film. Era un artist talentat, mereu schița câte ceva – iar când eram mici, ne desena animale sau crochiuri amuzante de desene animate, pentru a ne face să râdem. Mă simt foarte norocoasă că m-am aflat atât de mult timp în preajma lui – a trăit până la 90 de ani, iar eu am reușit, din fericire, să îi înregistrez amintirile înainte de a muri. Am învățat atât de multe despre el, dincolo de bunicul pensionar pe care îl știam dintotdeauna, și am ajuns să înțeleg de unde proveneau inițial valorile familiale în care am fost crescută. Mi-a deschis o fereastră către viețile strămoșilor noștri comuni și i-am promis că voi încerca să păstrez vie povestea familiei. Din păcate însă, a murit înainte de a fi publicată cartea.
O.R.: Ai călătorit mult în timpul acestor cercetări. Au existat momente în care ai fost obosită, descurajată și ai vrut să renunți? Ce te-a susținut să mergi mai departe, să închei povestea celor patru generații Cartier?
F.C.B.: A fost un proiect mult mai amplu decât mă așteptam la început, dar, înainte de moartea bunicului meu, l-am asigurat că voi încerca să spun cât mai bine povestea familiei, așa că am simțit că am o datorie față de el să onorez această promisiune. Mi-am dat seama că, dacă nu făceam ceva cu aceste scrisori, ar fi rămas, probabil, într-o cutie încă 40 de ani – sau s-ar fi pierdut, cine știe. Am fost cuprinsă de acest profund sentiment de datorie de a face neapărat ceva. Am decis că, dacă voiam să scriu această carte, o voi face cum trebuie. Pe parcurs, am întâlnit atât de mulți oameni minunați, încât asta m-a ajutat să continui. Ceea ce m-a emoționat foarte tare a fost că mulți dintre acești oameni – angajați, fie că erau meșteri sau chiar descendenți ai meșterilor, fie că erau designeri sau vânzători, sau chiar nepotul unui vânzător – încă simt că, pentru tatăl sau bunicul lor, sau pentru ei, Cartier este ca o mare familie. Unii oameni au lucrat acolo de la perioada de ucenicie, la vârsta de 16 ani, până la pensionare. Și ceea ce m-a uimit a fost că, deși nu îi cunoșteam pe acești oameni înainte de a-i întâlni, ei m-au tratat ca pe un membru al familiei, primindu-mă în casele lor – în toată lumea. Acest lucru a fost incredibil de emoționant.
O.R.: În încheiere, am rugămintea să transmiți un mesaj cititorilor români, mai ales că un capitol foarte frumos din cartea Familia Cartier este dedicat unei foste regine a țării noastre, probabil chiar cea mai iubită, Regina Maria.
(sursa foto: Muzeul Național Cotroceni)
F.C.B.: Da, sunt foarte încântată să văd că această carte a fost publicată în România – de fapt, este chiar prima apariție internațională, ceea ce este foarte potrivit, deoarece au existat legături puternice între familia Cartier și familia regală română. În special cu Regina Maria, fotografiată aici în ziua încoronării sale, din 1922 (pe rândul de sus, în mijloc, înconjurată de sora și fiicele sale), purtând un colier Cartier sautoir art deco (pandantivul cu safir de 478 de carate, un cadou de încoronare din partea soțului său, vândut la Casa Christie în 2003 contra sumei de 1,9 milioane de franci elvețieni) și o tiară Cartier kokoșnik din safir, deținută anterior de mătușa ei, marea ducesă Vladimir (a fost una dintre numeroasele bijuterii Romanov scoase ilegal din Rusia în timpul revoluției și vândute pentru a-și finanța o viață în exil).
Pandantul Reginei Maria (sursa foto: www.christies.com/lot/lot-a-magnificent-and-historic-sapphire-pendant-by-4190982/)
După cum ai spus, Regina Maria, nepoata reginei Victoria și a țarului Alexandru al II-lea, apare în Familia Cartier, dar și într-un webinar despre legătura dintre familia Cartier și cea a Romanovilor, pe care l-am realizat recent cu prințul Dimitri (vezi www.the-cartiers.com/webinars), iar acesta a putut adăuga amintiri personale despre Regina Maria, pe care bunica sa o numea mătușa Missy. A fost o femeie fascinantă: una dintre primele persoane din familia regală care a devenit o celebritate modernă, datorită ușurinței sale de a vorbi cu oameni din toate mediile, a abilităților ei de negociere la Tratatul de la Versailles și a apreciatei sale autobiografii publicate.
Atunci când Regina Maria a vizitat SUA, în 1926, pentru „a vedea țara, a cunoaște oamenii și a pune România pe hartă”, s-au adunat mulțimi imense. Pierre Cartier, fiind un om de afaceri iscusit, nu a ratat ocazia și a invitat-o la sediul Cartier din New York. Așa cum anticipase, vizita regală la reședința de pe 5th Avenue a ajuns în presă, asociind Cartier cu regalitatea plină de farmec. Dar Pierre a mers și mai departe: a realizat o placă inscripționată pentru scaunul pe care a stat regina: „Pe acest scaun a stat Majestatea Sa, Regina Maria a României, când a făcut o vizită la Casa Cartier”. Chiar și cu un secol în urmă, el a înțeles puterea de a fi susținut de celebrități, iar Regina Maria se situa extrem de sus când venea vorba despre statutul de simbol în anii ‘20!
În cele din urmă, mulțumesc echipei de la Editura RAO și cititorilor mei români – sper să vă placă această carte.
––
Francesca Cartier Brickell este autoarea cărții de succes Familia Cartier (www.the-cartiers.com) și nepoata lui Jean-Jacques Cartier. Ea scrie în mod regulat pe Instagram, despre istoria ilustră a familiei Cartier, sub numele de @creatingcartier: https://www.instagram.com/creatingcartier/
