Odilia Roşianu
Octombrie. Marți, 13. Întâlnire la Dorobanți, într-un trafic infernal, printre cabluri, fire și șoferi agresivi. Prima vista după mai mult de un an petrecut doar schimbând e-mail-uri ce călătoreau deasupra oceanului.
Așa a fost preambulul acestui interviu. Și o propoziție spusă de Carmen Firan – „Eu sunt rezultatul prieteniilor mele.” Care, de altfel, poate fi motto-ul acestui dialog.
Astăzi, prima întrebare – despre prietenie, firește. 🙂
***
Odilia Roșianu: Cum ai defini prietenia? De ce crezi că te-au influențat atât de mult prieteniile clădite de-a lungul vieții de până acum?
Carmen Firan: Suntem fiecare din noi înconjurați de mulți oameni inteligenți, talentați, plăcuți în societate, cu care ne simțim bine la evenimente sau la petreceri, dar prietenii sunt cei care mai rămân cu tine și după ce luminile s-au stins, fastul s-a risipit, au obosit toți și au plecat acasă. Prietenii sunt cei pe care îi poți suna duminica să te ajute să muți mobila… sau cărora le poți destăinui un lucru rușinos fără să-ți fie rușine.
Se spune că familia ți-e dată, iar prietenii ți-i alegi. Eu cred că și prietenii, cumva, ne sunt dați. După sufletul și mintea noastră. Dincolo de afinități și chimie, există un magic, pe care l-aș defini ca naturalețe, firesc, o formă de siguranță. Cu un prieten poți vorbi uneori lucruri pe care nu-ți vine să le împărtășești vreunui membru de familie. Sau cu ei poți să taci fără să te simți vinovat. Prietenul nu e doar camarad, dar și un terapeut. Te ferește de singurătate și depresii.
Cineva mi-a spus odată că are un prieten atât de bun, încât sigur unul dintre ei va vorbi la înmormântarea celuilalt. Eu am avut prieteni cunoscuți târziu, la New York, care continuă să-mi vorbească și după moarte.
Prietenia nu se cântărește și nu se măsoară. E situată în afara timpului fizic.
Cum eu sunt plecată din România de aproape 18 ani, am prieteni noi în America dar și din prima viață, pe care îi văd o dată pe an sau la câțiva ani, la revenirile în țară. Totul decurge simplu. Dau un telefon, spun că am ajuns, și ei mă întreabă: Ne vedem mâine? Unde? La ce oră? De parcă ne-am fi despărțit ieri. Iar discuția se leagă la fel, de acolo de unde o lăsasem cu un an sau doi în urmă. Prietenia este cumva asemănătoare copilăriei, când găseai lucrurile dimineața în același loc în care le puseseși de cu seară.
Sunt o idealistă lucidă. Știu că nu există relații ideale, situații perfecte, oameni de aur. Mai am și darul iluzionării. Și totuși, cred că realitatea este ceea ce proiectăm în afară.
(va urma)
Foto: Dinu Lazăr
