Ioana Revnic
Azi, 14 februarie 20…, la orele amiezii, la capătul dinspre Piaţa Victoriei al străzii Paris, o mulţime de curioşi s-a adunat în jurul unui bărbat cu baston. Ceea ce îi contraria pe trecători era faptul că acel domn în vârstă, slab, uşor adus de spate, îmbrăcat – pe un frig paralizant – doar într-o flanelă albă de bumbac, în pantaloni gri, de stofă, şi în papuci de casă, stătea nemişcat şi ţinea în mâna dreaptă, în poziţie perfect verticală, un baston elegant, din mahon. Purta ochelari de vedere pe a căror lentilă stângă era lipită o bucată de hârtie portocalie, pe post de ocluzor. Câţiva dintre cei aflaţi acolo s-au apropiat de bărbatul cu baston şi au încercat – fără succes – minute în şir, să îl determine să se mişte, să râdă, să plângă sau să spună ceva. Insul a rămas neclintit şi sobru, asemenea unei gărzi de la Buckingham Palace. Cu fiecare secundă care trecea, numărul curioşilor creştea în progresie geometrică, astfel că, în scurt timp s-au strâns în jurul necunoscutului câteva sute de mii de oameni. Pentru a degaja zona, la faţa locului au descins numeroase echipaje ale forţelor de ordine…
Astfel s-ar putea reda, colorând realitatea în nuanţele senzaţionalului, ceea ce ar fi trebuit să fie prima mea întâlnire cu Mircea Horia Simionescu. Urma să înregistrăm interviul în locuinţa sa, de pe strada Belgrad. Ne-am fixat ca punct de întâlnire capătul dinspre Piaţa Victoriei al străzii Paris, aflate la doi paşi de strada Belgrad.
Sosind pe strada Paris cu mult timp înainte de ora stabilită, m-am hotărât să explorez împrejurimile. Am colindat în voie străduţele cu nume de capitale (Praga, Varşovia, Haga, Roma, Washington), admirând casele cochete înşirate elegant de o parte şi de alta a acestora. La un moment dat, mi-am dat seama că nu mai ştiu să mă întorc de unde am pornit. Mă rătăcisem. Am început să caut locuinţa scriitorului, sperând să ajung acolo înainte ca el să pornească în întâmpinarea mea. Ca un făcut, trecătorii pe care îi rugam să mă ghideze habar nu aveau unde se află adresa pe care o căutam. Nici astăzi nu aş putea reface traseul pe care l-am străbătut atunci, până am ajuns – cu o întârziere de treizeci de minute – la destinaţie.
Mircea Horia Simionescu nu era acasă, ci la locul de întâlnire. M-a primit soţia lui care, după ce m-a poftit în camera scriitorului, a plecat în grabă să îl caute. În odaia cu antreu şi tavan înalt, cărţile sufocau pereţii. Un pat de o singură persoană, un birou din lemn masiv, fotoliul în care şedeam eu, fotoliul din faţa mea, un taburet transformat în măsuţă făceau ca încăperea în care mă aflam să pară una ca oricare alta. Doar aparatele de radio aşezate în cele mai neaşteptate locuri îi dădeau un aer straniu. Mi-aş fi putut închipui că am nimerit într-un centru ultrasecret, dotat cu aparate ultraperformante, capabile să recepteze semnale transmise din cele mai îndepărtate colţuri ale planetei. Mi-a dat prin gând să pornesc radiourile şi să le las să funcţioneze toate odată, dar, până să mă ridic din fotoliu şi să-mi încep bravura, în cameră a intrat Mircea Horia Simionescu.
A înaintat spre mine încet, sprijinindu-se în baston. Mi-a povestit, fără nicio urmă de imputare, că m-a aşteptat în stradă, ţinând bastonul ridicat în poziţie verticală, ca să îl pot repera mai uşor. Stătuse o jumătate de oră în frig, purtând doar un pulover alb, subţire, pantaloni de stofă şi papuci de casă. La gât îi atârnau – prinşi într-un şnur negru – ochelarii de vedere, a căror lentilă stângă era acoperită cu o bucată de hârtie portocalie.
*
– Domnule Mircea Horia Simionescu, prima nedumerire a mea, în ceea ce vă priveşte, este de natură… onomastică. Cine v-a ,,dăruit” cele două prenume cu rezonanţă istorică – Mircea şi Horia?
– A fost o decizie spontană luată de tatăl meu, la o petrecere. Mi s-a spus însă că trebuia să port prenumele George, care era al naşului meu şi care mi s-a părut întotdeauna foarte chic, căci mă făcea să mă gândesc la George Călinescu. (În Dicţionarul onomastic, în dreptul prenumelui George, am găsit patru explicaţii. Ultima ar putea confirma şi continua această mărturisire a prozatorului: ,,Uneori, când mă privesc în acţiunile esenţiale, seamăn cu cel care trebuia să fiu. Cercetez acest chip ce nu poate înşela pe nimeni, ochii în adâncimea cărora licăresc apele verzi ale îndoielii, fragmentele unei coregrafii niciodată fixate. (…) Mă strig: George! Întorc privirea şi nu ştiu ce să fac”.)
Însă numele meu de alint, care mi-a displăcut din capul locului, era Ţoncu – l-am purtat de la şcoala primară până pe vremea când am lucrat la Scânteia. În jurnalul lui, Radu Petrescu mă numeşte astfel şi lumea nu ştie despre cine este vorba.
Mă credeam posesorul unic al acestui ,,supranume”, până când, pe la paisprezece ani, a apărut la Târgovişte un văr al meu care, spre dezamăgirea mea, era strigat tot aşa.
– Dar capacitatea dumneavoastră de fantazare, excesul de imaginaţie de la cine le-aţi moştenit?
– Fratele meu era, de fapt, cel cu o imaginaţie extraordinară, cu un gust nemaipomenit pentru construcţiile neobişnuite, care frizau absurdul înainte de a auzi noi ceva despre literatura absurdului. Avea şi o extraordinară inteligenţă tehnică: din trotinetă şi-a făcut bicicletă, apoi motoretă. Şi-a confecţionat un automobil dintr-o rablă de BMW care – spunea el – ar fi aparţinut poliţiei germane în timpul războiului. Cu această maşină reconstruită, a trecut Alpii. Pe la 10-11 ani, fratele meu, obosit de atâta joacă, se trântea în pat seara şi începea să pălăvrăgească, iar eu trăiam ceea ce povestea.
Îi relatam şi mamei toate ,,aventurile” noastre. De pildă, când au intrat trupele ruseşti în Târgovişte, am ieşit cu el, cu Radu Petrescu, cu Timotei Constantinescu şi cu Olăreanu pe artera principală ce secţionează oraşul – Calea Domnească. Ne imaginam că urmează să vedem o armată nemaipomenită. Când colo, şi-au făcut apariţia nişte căruţe cu plăpumi pe ele şi cu soldaţi amărâţi care nu arătau ca nişte învingători. I-au ajuns din urmă, cu maşinile lor, ostaşii români înfrânţi, ce se retrăgeau din Moldova.
Acest episod a fost prezentat mamei în felul următor de către noi, ca şi cum am fi fost doi actori, fiecare cu rolul lui: ,,Mamă – începea fratele meu – am văzut armata rusească venind cu tancurile, iar noi ne-am dus, am luat nişte sticle cu gaz (prefiguram cocteilurile Molotov) şi i-am asaltat pe soldaţi, i-am dat jos de pe tancuri”. Aici interveneam eu spunând că fratele meu, Mică, l-a răpus pe comandant şi a condus coloana până la gârlă unde toţi ruşii s-au răsturnat în apă. Mama ne asculta la început îngăduitoare, apoi reacţiona intrebând: ,,Ce tot bateţi câmpii voi acolo?!”
Nu trecea mult şi fratele meu îi spunea că am fost la grădina cu duzi unde l-am întâlnit pe generalul Eisenhower…, deci adevăratul inventator era fratele meu.
A murit acum trei ani de Alzheimer.
– Mai am o nelămurire: din ce motive aţi abandonat, la un moment dat, Facultatea de Filologie?
– Am plecat din Facultatea de Filologie, fiindcă se înăsprea chestiunea dosarului meu. Eram fiul unui căpitan de armată şi mi se spunea că provin dintr-o familie ce făcuse parte din aparatul de reprimare a muncitorimii, deşi tatăl meu murise în `38 şi nu avusese nicio legătură cu aceste evenimente. Dacă m-ar fi dat afară din facultate pentru asta, mă puteau lua la armată, la armată cea de trei ani. Apoi, ca să nu intru în proletcultismul şi în realismul socialist al literaturii române, mă înscrisesem la italiană, când eu nu ştiam o boabă, deci îmi era foarte greu, căci trebuia să vorbesc fluent italiana în anul al doilea. Obişnuiam să merg la Biblioteca Italiană cam de două ori pe săptămână. La un moment dat, m-am îmbolnăvit de gripă şi am rămas acasă. În ziua aceea au fost ridicaţi de către securitate colegii mei bănuiţi că sunt spioni. Unii dintre ei nu s-au mai întors niciodată şi nu a mai auzit nimeni de ei. În plus, nu făceam faţă nici limbii ruse. Între timp, a plecat şi G. Călinescu pentru care eu m-am dus la facultate.
Pentru că m-a văzut prăpădit ca vai de lume şi ca să am din ce trăi, profesoara mea de italiană mi-a propus un post de corector la Editura Politică. Fiindcă locul s-a ocupat, m-a trimis la soţul ei care lucra la Scânteia. Mă aşteptam ca acolo să dau peste un tovarăş grosolan, cu palma aspră, dar m-a întâmpinat un tip cu cămăşă de mătase şi cu un costum elegant, făcut dintr-o stofă pe care îţi venea să o cocoloşeşti. Mi-a dat o temă, am scris un articol deplorabil – o cronichetă de film – iar acest domn m-a repartizat la secţia cultură – învăţământ – ştiinţă. Cei de la ,,Scânteia” mi-au sugerat că nu-mi mai trebuie nicio facultate, deci am renunţat la studii.
Dar după câţiva ani, şi-au dat seama că e nevoie de angajaţi cu studii superioare şi mă tocau în şedinţele UTM să îmi termin facultatea.
Când s-a nimerit să fie numit un nou ministru la învăţământ, profesorul Murgulescu, redactorul-şef al ,,Scânteii” i-a trimis în primele zile ale mandatului său o hârtie în care solicita ca eu să îmi reiau facultatea de unde am întrerupt-o. A aprobat cererea, m-am întors la Filologie şi am dat o grămadă de diferenţe ca să absolv anul doi şi să trec în anul al treilea, la fără frecvenţă, unde cursurile durau şase ani. Am terminat facultatea cu brio, cu o teza de licenţă notată cu zece şi cu distincţia cum laudae. Lucrarea era despre lirica lui G. Călinescu şi evidenţia ideea că livrescul şi concetismul îşi găsesc locul în poezie, chiar dacă e vorba de o poezie rece, fără sentiment, o poezie făcută, confecţionată.
– Revenind în prezent: v-aş ruga să descrieţi o zi din viaţa dumneavoastră Ce citiţi, ce posturi de radio ascultaţi la cele… şapte aparate pe care am apucat eu să le număr, în fugă?
– (Zâmbeşte) Sunt mult mai multe aparate de radio! (Unul dintre cele care scăpaseră socotelii mele se afla chiar lângă mine – semăna cu un capac de stilou şi fusese adus din America de către fiica scriitorului.) M-am gândit la un moment dat să ţin un jurnal pentru o zi, în care să notez ceea ce fac, minut cu minut. Programul meu începe la cinci dimineaţa, cu Mozart sau Bach şi cu un pumn de medicamente. Urmează o lectură, iar dacă o prind în undiţă pe soţia mea, îi citesc şi ei câteva pagini – fie din ce am scris eu, fie din Flaubert, Odobescu, Lucian din Samosata, Joyce, Borges, Cortazar. Într-o vreme, ascultam muzică la aparatul de radio şi scriam pe un fond muzical, dar nu mai pot face acest lucru pentru că o construcţie de beton ivită în apropierea casei mele mi-a ecranat semnalul. Iarna acordam prioritate cititului, iar vara scrisului.
Au existat ani minunaţi când seara, după ce mă uitam la televizor, după o întâlnire cu prietenii, după o ieşire în oraş, beam o cafea, îmi frecam mâinile şi mă apucam de scris. Plecau pe covor, într-o noapte – aici sau la Pietroşiţa – între 18 şi 25 de pagini scrise mărunt, mărunt. După aceea, mă duceam la serviciu şi lucram toată ziua, obosit ca vai de lume, dar cu o satisfacţie nemaipomenită.
Dar de un an sau doi, de când mi-a făcut figura o doamnă – din dragoste, fireşte! – au început necazurile. Citeam o carte a Virginiei Woolf şi am vrut să iau din bibliotecă o scriere la care aceasta făcea trimitere într-o notiţă. M-am urcat pe pat, am întins mâna după respectivul volum, dar am căzut de acolo, lovindu-mi coloana de marginea patului şi ceafa de un teanc de reviste de pe covor. Am pierdut pentru foarte puţin timp contactul cu realitatea. ,,Fenomenul Virginia Woolf” mi s-a mai întâmplat apoi toamna când, la ieşirea din metrou, pe scara rulantă, m-am desprins iar de realitate.
– De atunci vă e frică de Virginia Woolf…
– Dimpotrivă, o iubesc!…
– De ce?
– Pentru că s-a sinucis. Nu te-ai aşteptat la un astfel de răspuns… N-am reuşit încă să înţeleg pe deplin de ce a făcut asta, cum, de altfel, nu am priceput de ce am încercat eu să nu mai fiu sau de ce m-am retras la Pietroşiţa…
– De ce v-aţi retras la Pietroşiţa?
– Acolo mi-am construit cu mâinile mele o casă. Acolo mergeam în copilărie şi acolo tatăl meu, fiind şubred la plămâni, îşi făcea concediile. Aşa m-am legat eu de acest loc binecuvântat, cu oameni pitoreşti, ca Nea Gogu Iordănescu, un vecin. Eram odată la Pietroşiţa cu un prieten, iar acesta a văzut un uliu. Nea Gogu a intervenit şi, cu un aer avizat, l-a corectat, precizând că pasărea era, de fapt, un harete (erete), care, în primul său an de viaţă a fost cuc şi abia din al doilea a devenit un răpitor. Degeaba i-a explicat prietenul meu – inginer de profesie – că o astfel de transformare este imposibilă… Nea Gogu a rămas la părerea lui: că uliul era un cuc ,,evoluat”, adică un harete. De atunci, s-a ales cu porecla Nea Harete.
Am părăsit Bucureştiul în momentul în care starea mea morală era într-o curbă descendentă. Mă întrebam ce-am făcut până atunci, căci planurile mele schiţate în linii mari pe la optsprezece-douăzeci de ani erau departe de a fi duse măcar la jumătate. Apoi, din când în când, apăreau nişte tovarăşi (securişti, probabil) care mă întrebau ce mai scriu. Mă temeam că sunt pe urmele mele şi că mă vor înhăţa. Îmi doream ca, plecând, să scap de ei. În plus, eram bântuit de spaima cutremurului. Apoi, în casa din Bucureşti zăceau soacra şi cumnata mea, amândouă foarte bolnave, iar eu nu-mi mai găseam locul aici.
M-am ascuns la Pietroşiţa ca să reînvăţ scrisul, căci au fost situaţii când nu mai puteam scrie… Însă acum plătesc acea lungă absenţă, căci mulţi cred despre mine că am murit.
(Credit foto: Imola Berecz; sursa – curteaveche.ro)
– S-a scris, totuşi, mult despre cărţile dumneavoastră. Criticii literari au făcut, de-a lungul vremii, o serie de ierarhizări ale acestora. Nicolae Manolescu a presupus că Dicţionarul onomastic va fi singurul (din ciclul Ingeniosul bine temperat) care va rezista timpului; despre Nesfârşitele primejdii Ion Simuţ a afirmat că este cel mai bun dintre romanele pe care le-aţi scris, iar volumul Paltonul de vară a fost considerat de Alex. Ştefănescu o ,,carte a cărţilor” dumneavoastră Care este, de fapt, cartea care vă reprezintă?
– Bibliografia generală! Cartea îşi are începutul în 1944 – 1945, când am redactat vreo zece pagini scrise cu cerneală neagră, alcătuind Istoria literaturii organice. Cuprindea scriitori inventaţi – asociam, în cele mai multe cazuri, un nume nemţesc cu un prenume italienesc, pentru o anumită simetrie – şi titluri de cărţi fictive.
Nu doar Bibliografia generală, ci toată lumea pe care mi-am imaginat-o este o confecţie de carton. E ca şi cum un Dumnezeu farsor s-ar fi jucat cu noi păcălindu-ne să luăm drept esenţă ceea ce e doar aparenţă. Am avut această intuiţie în Leipzig – oraş de carton de Max Offenbach, din Bibliografia generală (Celebra gară a oraşului e confecţionată ,,din hârtie gofrată, aplicată pe un suport de placaj”; peronul ,,e din tablă de cutii de conserve, bătută şi îndreptată cu pricepere aproximativă”; trenul are roţile ,,prost fixate în osii de cucută”, iar ,,biletele sunt, de fapt, frunze de viţă pe care controlorul le perforează pocnindu-le”, ca în jocurile din copilărie etc. etc.).
Există în această lume multă faţadă, mult decor. Ceea ce vedem noi este o copie a unui proiect, a unui calc. De acela m-am ocupat, nu de realitate, iar opţiunea mea a venit din iubirea pentru domnul Platon.
– Alte volume au rămas în umbra celor enumerate de către mine…
– De pildă – Breviarul, în care ironizam regimul vorbăreţ, palavragiu, în care am zugrăvit lumea ca o casă de nebuni şi care, la fel ca Bibliografia generală se dorea o altă încercare de ,,întoarcere a brazdei”. Apoi, aşa-zisele note de călătorie din Răpirea lui Ganymede sau Ulise şi Umbra. Călătoriile mele sunt anti-călătorii, căci am luat în derâdere călătoria ca drum de comerţ particular, de bişniţă, de afaceri. Volumele respective au fost precedate de Ocolul Bucureştilor în 15 ore. Am făcut călătoria aceasta cu Costache în `58. Am mers pe marginea Bucureştiului, cu grija de a lăsa pe dreapta câmpul şi pe stânga oraşul. Fiecare avea un carnet în care îşi nota ceea ce se întâmpla în jur, înregistrând ora şi minutul. Am adunat însemnările şi am făcut o cărţulie care acum este, cred, în arhiva lui Radu Petrescu. După un timp, am desfăcut cartea şi fiecare şi-a luat partea lui.
– Acum unde v-ar plăcea să călătoriţi?
– Nu mai am apetenţă pentru călătorii, nici pentru cutezanţe precum cele din tinereţe, când am escaladat un munte înfigând în peretele îngheţat al stâncii muchia subţire a pantofilor. Nu eram singur, ci însoţit de două colege ale lui Costache Olăreanu. El rămăsese la Piatra Arsă, împreună cu soţia lui, iar noi ceilalţi am decis să coborâm în Sinaia, pe un drum de iarnă foarte periculos. Jos era prăpastia, de sus – zăpada şi viscolul veneau peste noi.
E o întrebare care îmi răscoleşte temerile… Mi-e frică de faptul că nu voi mai ajunge nici măcar la Pietroşiţa, la 120 de kilometri de Bucureşti…
– Să ne întoarcem la Bibliografia generală. În paginile ei v-am descoperit ,,deghizat” în Nicolai Colentina (un alter ego), prezentat în ipostaza de comentator avizat al operei lui George Heraclide (celălalt ,,geamăn” al dvs). Parafrazând o afirmaţie din finalul prezentării ipoteticului volum – Coordonate, ,,apărut” la Editura Cartea de căpătâi –, aş putea spune că respectiva ,,recenzie” este un admirabil exerciţiu de ironie şi autoironie la adresa scrierilor şi a receptării operei autorului paradoxal care sunteţi. Greşesc?
– Este corect, numai că în epocă nu eram atât de cunoscut, ca să fiu ironizat. Nu prea aveam numeroase ,,antecedente” literare. Rezumatele din Bibliografia generală sunt tincturate de înverşunarea mea de ins care se ţinea cu încăpăţînare de o răgălie în mijlocul unei ape ce curgea foarte rapid. Ca autor de literatură, mă simţeam cam singur atunci, chiar şi printre prietenii mei Radu Petrescu şi Costache Olăreanu, care scriau altceva.
– Mă folosesc de unele afirmaţii ale lui Nicolai Colentina, rugându-vă să explicaţi câteva din opţiunile artistice ale dumneavoastră:
…o anume discontinuitate a scrierilor, conjugată cu ,,incapacitatea” de a realiza o proză de mare respiraţie:
– Mi-ai pus o întrebare la care îmi e cam greu să răspund… (Ezită: Să-ţi mărturisesc, să nu-ţi mărturisesc? Îţi mărturisesc…) Mi-am dat seama că nu am forţa şi timpul să mă apuc de construcţii ample. În plus, am constatat că lumea ,,merge” pe dimensiuni mici, pe desfăşurări fulgerătoare şi fulgurante. Mai era şi neîncrederea că scrierea unor astfel de cărţi ar folosi la ceva. În plus, era perioada culturalizării mele, când citeam pe rupte scrieri atât de bine închegate, atât de frumos gândite – îi descoperisem pe Goethe cu Adevăr şi poezie, pe Thomas Mann cu Muntele vrăjit sau Casa Buddenbroock – încât, timiditatea mea mă făcea să mă întreb ce rost mai are ca eu să scriu alte cărţi.
… încercarea de a ,,concura” în paginile cărţilor dumneavoastră umila condiţie funcţionărească a omului:
– Când vorbim despre lumea aceasta cu toate frumuseţile ei, facem, până la urmă, o traducere funcționărească. Nu pot să-ţi vorbesc acum despre cărţile mele decât în termeni funcţionăreşti, pentru că trăirea mea nu am cum să ţi-o comunic. Chiar eu când recitesc ceea ce am scris cândva mă reîntorc cu greu la acea vibraţie sufletească de atunci. Dar mi-aş dori ca cititorul meu de aici sau de oriunde să vibreze la fel ca mine. Există o preocupare intensă a scriitorilor de azi în legătură cu traducerea operelor proprii – eu sunt dezinteresat de această bătălie a traducerilor, căci pentru mine este important cum să mă traduc eu însumi, cum să micşorez distanţa între ceea ce scriu şi trăirea ce-mi însoţeşte scrisul, cum să transmit această trăire cititorului meu.
… dorinţa de a scrie literatură cu totul nouă, de a reface o întreagă literatură:
– S-ar cere ca aici să spun că eram atât de nemulţumit de literatura anilor `44 – `50, încât m-am ambiţionat să găsesc forţa de a crea altceva, dar aş minţi! Nu a fost aşa! Nici nu voiam să ştiu de literatura aceea!
– Nu v-a obosit perseverenţa într-o anumită formulă artistică – aceea care v-a consacrat?
– Nu, pentru că am făcut unele variaţiuni care duc către altceva şi acel altceva stă să se închege. Am publicat în revista de la Satu Mare a lui Radu Ulmeanu – Acolada – trei proze care nu au înfăţişarea strictă a scrisului meu. Sunt încercări de obscurizare, de abreviere şi de condensare, un fel de pălăvrăgeli care nu urmăresc să povestească, ci să creeze stări, să-i producă cititorului reverii. Scrierile acestea aparent dezlânate şi foarte întortocheate sunt exerciţii despre Nimic. Acelaşi lucru l-am făcut în Rătăcirile unui caligraf şi în Vârstele.
– Ce prejudecăţi sau ce inadecvări aţi sesizat în comentariile critice consacrate operelor dumneavoastră?
– …S-a spus despre mine că sunt livresc, ceea ce este neadevărat, căci cele mai multe lucruri nu le-am scris decât după ce le-am jucat, după ce le-am trăit. Această trăire în avans a literaturii ne-a făcut (pe mine şi pe prietenii mei târgovişteni) ca, în copilărie, să ne creăm o întreagă mitologie. La un moment dat, Târgoviştea, pe care nu o percepeam în realitatea ei mizeră devenise Cetatea Rapetanului, iar steaua ce strălucea deasupra ei era numită Serifona.
Apoi, toţi mă califică drept un Borges al românilor, dar se înșală. Borges caută mistica, încifrarea, metafizicul. Spre deosebire de el, eu fac satiră. Mă plictiseşte asemănarea aceasta cu Borges. Cortazar este cel faţă de care mă simt mai apropiat. De când l-am citit întâia oară, am trăit pe deplin plăcerea întâlnirii mele în celălalt.
– Sunt mai empatice, mai generoase, reevaluările postdecembriste ale creaţiilor dumneavoastră?
– Pentru că înainte de Revoluţie m-am retras la ţară, atunci când m-am întors în Bucureşti se produsese deja un gol în jurul meu, o distanţare între exegeţii operei mele – care, cei mai mulţi, se refugiaseră în ziaristică – şi operă. Nu pot să vorbesc despre o îmbrăţişare mai generoasă a scrierilor mele după 1990, deşi sunt câţiva – Mihai Dragolea, Ion Buzera, Ion Bogdan Lefter, Virgil Podoabă – care s-au apropiat mai mult de esenţa operei mele.
De o schimbare a viziunii critice într-una mai apropiată de intenţiile mele artistice nu poate fi vorba. Dar nu e neapărat vina criticilor, pentru că unele amănunte ale scrierilor mele trebuiau explicate, ca să se creeze acest halou ce învăluie o operă. Partea anecdotică este captatoare de simpatii, aruncă o punte – cât o fi ea de şubredă – între autor şi cititor. De pildă, cititorii cărţilor mele ,,o cunosc” pe Helga, dar nu ştiu că au existat în viaţa mea două femei cu acest nume… Poate că ar fi de dorit să fac o anumită scară de corespondenţă între personajele mele şi prototipurile lor reale.
– Vă mulţumeşte receptarea operelor dumneavoastră de către publicul actual?
– Da şi nu! În ultima vreme au apărut persoane care se interesează mai îndeaproape de ceea ce fac, dar încă sunt considerat un marginal, deoarece nu scriu proză realistă, ci una evazionistă. Iar pentru că în perioada vechiului regim am fost nevoit să colaborez – ca să supravieţuiesc – la Urzica, s-a perpetuat ideea că sunt un comic… Poziţia mea de atunci m-a salvat, fiindcă multe lucruri subversive au trecut de cenzură, crezându-se că mă ocup de comicării. Chiar şi unii critici au rămas cu impresia că doar m-am jucat. Au, într-o oarecare măsură, dreptate, însă această dimensiune ludică a operelor mele nu o exclude pe cea gravă.
Sunt mulţumit, totuşi, de faptul că mulţi cititori pătrund în tot mai multe straturi de adâncime ale scrierilor mele. Momentan sunt două tabere: una a lui Ion Bogdan Lefter şi alta a lui Carmen Muşat cu cei de la Observatorul cultural care mă copleşesc – uneori – cu prea multe laude. La mijloc, e tabăra universitarilor, admiratori ai scrierilor mele mai reuşite, retractili în faţa unor încercări de reînnoire. Din păcate, cei din această categorie sunt tot mai puţini…
Apoi este teribil de grea concurenţa cu literatura străină. Eu însumi sunt tentat să cumpăr o carte a unui mare scriitor străin, în locul alteia scrise de un autor român. (…).
– Spre finalul dialogului nostru, aş vrea să mă reîntorc la curiozităţile mele uşor sprinţare şi să vă iau la rost: când aveţi de gând să vă împăcaţi cu Dumnezeu?
– Nu sunt ateu, nici credincios (deşi obişnuiam să merg în câte un pelerinaj la Mănăstirea Dealu unde este înmormântat capul lui Mihai Viteazul şi să particip cu respect la slujbe), nici necredincios. Sunt un contestatar al unor lucruri pe care nu mi le explic. Voi rămâne un nedumerit o viaţă întreagă, căci nu am priceput pe de-a-ntregul ce este cu forţa supremă, dacă există sau nu există. Este foarte fertilă această poziţie pentru literatură. În faţa unui filosof sau a unui teolog mă retrag, căci nu sunt pregătit să intru în discuţii contradictorii despre dogme. Însă mă tot întreb cum de a făcut Dumnezeu lumea asta cu atâtea imperfecţiuni şi în atâtea zile. Trebuia să fi fost bine odihnit şi, când s-a apucat de treabă, să o termine repede şi cu toată forţa…
– Dar dacă aţi fi creat dumneavoastră lumea, cum ar fi arătat ea?
– (Râde) Din capul locului – cu defecte, sigur, sigur…
– Ce s-a întâmplat de-a lungul timpului cu pofta de scris, cu nevoia dumneavoastră de dragoste?
– Din vara trecută, pofta de scris, care altădată era irepresibilă, s-a diminuat până acolo încât am zis că las neterminat ce am început… Apetenţa pentru viaţă, de asemenea, a scăzut deoarece am văzut că fiecare zi seamănă cu toate celelalte care au trecut şi care vor veni. Mă surprind în momente rare, dar acut dramatice, întrebându-mă unde mă duce, la urma urmei, această repetiţie. Nu mai am – ca altădată – nici plăcerea naturii, nici măcar tentaţia de a mai face descoperiri deosebite în pliurile realităţii. Perseverez doar în direcţia de care am vorbit mai devreme – aceea de a găsi vreo şapte, opt, zece modalităţi artistice care nu există încă în literatura română.
Sunt preocupat, în momentul de faţă, de neterminat. Mă întreb de ce rămân toate neterminate? Oare neterminatul acesta nu este propriu actului creaţiei, fiindcă lumea însăşi e o construcţie nefinisată? M-am gândit că aş putea să propun neterminatul drept categorie estetică. De aceea, îmi imaginez opera mea ca o pânză a unui pictor în care un colţ rămâne alb…
Iubirea?… Acum riscul cel mai mare este acela de a cădea în ridicol, în penibil. (Crezi că mi-a fost uşor să nu-ţi mângăi umărul?… S-a apropiat de mine şi mi-a atins umărul stâng. Acum te am aici – mi-a spus, ţinând palma strânsă, ca şi cum ar fi ascuns în ea o pasăre gata să zboare…). De-a lungul vieţii, nu am fost un don-juan – cu Cella din Toxicologia am avut o legătură de 13 ani – însă am apreciat întotdeauna frumosul, eleganţa, sinceritatea. Am iubit pe de-a-ntregul fiecare fiinţă care mi-a luminat existenţa. Voi muri şi tot voi simţi nevoia de afecţiune. Dar a trecut vremea dragostei, deşi am fost întotdeauna un îndrăgostit…
– În ianuarie, a fost ziua dumneavoastră de naştere. Ce cadouri aţi primit? Şi-ar găsi vreunul locul pe o ipotetică listă a obiectelor de care nu v-aţi despărţi nici măcar în eternitate?
– Nu am primit nimic altceva, decât două machete şi o diplomă din partea târgoviştenilor.
– Atunci care este cel mai frumos cadou pe care l-aţi căpătat vreodată?
– O tricicletă (am primit-o când aveam trei sau patru ani), dar nu din acelea care de-abia se târâie – chit că acum există triciclete şlefuite, vopsite, smălţuite –, ci una făcută după toate regulile: cam aşa de înaltă (arată cu mâna ridicată la aproape un metru de podea), cu roata din faţa mare şi cu două roţi în spate având o linie foarte elegantă. Era făcută la Şcoala de Arte şi Meserii din Târgovişte. Era o mica bijuterie solidă, chiar dacă era confecţionată dintr-o ţevuşcă subţire şi fină. Tricicleta are o poveste a ei, pe care mi-a relatat-o mama. Mă aflam la Pietroşiţa şi au apărut două maşini: una cu capotă de pânză – era a tatălui meu şi se numea Zambilica – iar cealaltă a unchiului meu. Pe acoperişul primeia se găsea o drăcovenie cu roţi. Am întrebat ce e acolo, bunicul mi-a răspuns că e o tricicletă pentru mine, iar eu am insistat, într-o românească stâlcită: ,,Putu mine?!?!?! Putu mine?!?!?!” Până la stingerea ei, mama a evocat momentul acesta cu multă dragoste şi cu haz, realizând – târziu de tot – că trebuie să fi fost gângav şi molâu, din moment ce la vârsta aceea încă stâlceam cuvintele.
Şi îmi mai amintesc încă un dar: pomul de Crăciun pe care l-am avut cu un an înainte de moartea tatei. Era împodobit cu maşini de pompieri, lanterne, pistoale, daimoni; era cel mai mare brad pe care l-am avut vreodată, un brad cum n-am mai văzut, de o frumuseţe ireală.
– Nu ţin minte să fi găsit tricicleta în listele de inventar din Paltonul de vară…
– Nu era, pentru că, din păcate, s-a degradat de-a lungul timpului. A devenit cărucior de cărat nisip… Dar a fost cel mai frumos cadou primit de mine vreodată.
(interviu din „Dresura de lei”, Editura Curtea veche, 2011)
(sursa foto: incomod-media.ro)
