M-ai prins de mână și…

Săptămâna trecută ați citit prologul întâlnirii mele cu Nora Iuga, la ea acasă. Începând de azi, o puteți „asculta” mărturisind lucruri nespuse până acum… Lectură plăcută!

***

Odilia Roșianu: Când mă gândesc la Nora Iuga, când o citesc, o aud sau o văd, îmi apar în minte culori vii, o stare de efervescență, scena și o actriță. Mai ales că spuneați, la un moment dat, că ați vrut să deveniți actriță. Mi se pare că, dincolo de poeta și prozatoarea Nora Iuga, există acea actriță. Nu numai la lecturile în fața publicului sau la lansările cărților dumneavoastră – pentru că îmi aduc aminte de serile de poezie de la FILIT 2014 când, inclusiv la intervențiile din sală, toate privirile se-ntorceau spre dumneavoastră. Era un magnetism de netăgăduit.

Nora Iuga: E teribil ceea ce-mi spui pentru că eu mă recunosc perfect în portretul acesta. M-ai simțit perfect.

Odilia Roșianu: Aș vrea să-mi povestiți despre această actriță numită Nora Iuga, despre cum se simte ea „pe scenă”, atunci când este, dar și când nu este acolo. Cum vă hrănește publicul – cititorii sau cei prezenți la serile de lectură și la lansări.

Nora Iuga: Este extraordinar cum m-ai prins de mână și m-ai adus în această zonă pentru că eu am impresia că asta este zona mea nativă. Am senzația permanent că sunt născută pe scenă, adică, dacă am vorbi de ceea ce este esența unei personalități, pentru mine esența constă exact în această trăsătură extrem de accentuată, cea a artistului. Din cauza asta, eu am convingerea și am și scris despre asta – că poezia nu este literatură. Tot timpul am susținut asta. Poezia, după părerea mea, este artă, este creație artistică, nu o creație literară, în sensul că ține neapărat de tehnica scriiturii sau de mișcarea intelectului. Poezia țâșnește din tine, din tot trupul tău, ca o avalanșă, iar asta o face arta, nu literatura. Literatura e intelectuală, arta nu e intelectuală, arta este mai degrabă instinctuală.

Din cauza asta, fiindu-mi interzisă scena, toată pornirea mea artistică s-a canalizat spre poezie pentru că nu putea să se canalizeze spre altceva mai apropiat de artă, de scenă. Eu am vrut să fac și balet – tot acolo mergea. Scena mă chema…

Cum reușesc să cuceresc publicul? Trebuie să-ți fac o mărturisire – am momente în care mă simt puțin neapreciată la justa mea valoare ca poet. Atunci când mi se spune că, practic, tot succesul meu și toată iubirea publicului se datorează mult mai mult apariției mele scenice decât poeziilor pe care le public sau pe care le citesc în fața oamenilor. Iar asta mi s-a spus și în față, într-o adunare.

Mi-aduc aminte de Veneția – erau invitați Gabriela Adameșteanu, Filip Florian și Nora Iuga. Dintre toți, eu am avut un succes fulminant și am făcut, pur și simplu, teatru. Nu cunosc limba italiană, au fost niște fete, studente, care traduceau. Dar mă simțeam atât de bine, Veneția răscolea în mine toate simțurile posibile, publicul era format din foarte mulți tineri (studenți). Atunci, în aplauzele alea frenetice care au izbucnit, am simțit că trebuia să spun niște cuvinte. În momentul în care am văzut cât de entuziasmați sunt, voiam să le dăruiesc ceva din iubirea pe care o simțeam pentru acel public care reacționa așa la poeziile mele și a fost un impuls de moment. Am zis „fie ce-o fi”. Știam și eu câteva cuvinte din astea ocazionale – am înjghebat niște fraze de un kitsch total, poate chiar penibil, de genul „Venezia e molto bella, e superbissima”, Io sono… amore” și altele.

A fost un râs îngrozitor. Să vezi o femeie bătrână făcând ca un clovn, pur și simplu, iar sala era în delir, s-au ridicat în picioare au înnebunit la această manifestare a mea.

Odilia Roșianu: Dar aplauzele furtunoase veniseră, inițial, pentru poezie – dumneavoastră ați simțit nevoia să le mulțumiți. Nu i-a „vrăjit” doar actrița Nora Iuga…

Nora Iuga: Da, e-adevărat. Dar apoi au devenit cu mult mai furtunoase după ce eu am spus toate acele cuvinte care erau făcute parcă anume ca să mă fac de râs.

Am în mine o pornire de clovn, îmi place, uneori, să fiu clovn. Mi-e foarte greu să-ți explic. E umilitor să fii ridicol, dar, în același timp, e provocator și atrăgător. Oamenii cei mai puri, copiii, se duc cu mare plăcere la circ. Asta nu-ți spune nimic? Primitivii ăia, atunci când au venit spaniolii, conchistadorii – amărâții ăia când au văzut sticlele alea sclipicioase, au înnebunit de plăcere și au dat tot ce aveau ei mai prețios pentru niște sticle colorate. Există în noi un instinct și pentru stridențe, pentru ceea ce-ți ia ochii, pentru culoare – cum spuneai la început legat de mine. Când eram tânără purtam numai galben, numai roșu, numai culori stridente. Eram cu părul lung, negru, în roșu, cu umerii goi – toată lumea se uita după mine pe stradă. Luam balerinii mamei, „flexibilii” cum li se spunea, care aveau niște bentițe legate până sub genunchi așa, încrucișate. Le pusesem panglici de culoarea rochiei și le legam cu fundițe sub genunchi. Purtam flori naturale în păr. Eram foarte excentrică și nu de bun gust. Astăzi, dacă aș vedea așa ceva pe stradă, aș zice „Dumnezeule!”

Este ceva în mine foarte vechi, este o genă care nu știu de unde vine, dar, în orice caz, vine mai mult dinspre Răsărit, dinspre India. Nu dinspre Occident. Eu nu mă simt prea bine în Occident…

(continuarea o puteți citi aici)

(va urma)

Foto de pe buchetecuflori.ro