Îndrăgostită. Și patrioată.

(prima parte a interviului o puteți citi aici)

Odilia Roșianu: Deci nu vă simțiți bine în Occident… Și, totuși, ați afirmat la un moment dat că, dacă ați fi trăit la Berlin, v-ați fi prelungit viața. Mi-aduc aminte din cartea dumneavoastră „Berlinul meu e un monolog”, cu cele două capitole extrem de contrastante. Era ca-ntr-un fel de oglindă ciudată în care, de o parte, stătea Berlinul luminos, fericit, iar de cealaltă – Berlinul întunecat, urât, trist. Până la urmă, cum e Berlinul? Cum v-ați îndrăgostit de el și de ce v-a dezamăgit? Și, nu în cele din urmă, v-ar întineri sau ar acționa acea fațetă gri a lui?

Nora Iuga: Berlinul cred că, în orice caz, m-ar întineri. Și cu prima lui parte, dar chiar și cu a doua, pentru că este ca o monedă cu două fețe, dar este vorba de aceeași monedă. Și este una valoroasă, indiscutabil. Nu pot să neg acest lucru. E ca o mare iubire – la început exulți de fericire și de noutate. Fiecare pas pe care-l faci e o descoperire și o speranță fără de seamăn.

Imaginează-ți, totuși, că pentru mine a fost cea mai teribilă revelație pe care am avut-o vreodată în viață. Când a murit bărbatul meu aveam 63 de ani. În acele momente, am fost convinsă că eu nu mai exist ca femeie pe lumea asta. Mă simțeam ca o epavă de care nimeni n-are nevoie, bună doar de aruncat la gunoi.

Iar să ajung la Berlin, la 70 de ani, printr-o întâmplare cu totul neașteptată – pentru că nu m-a recomandat nici ICR-ul, nici Polirom-ul, nici nimeni… a fost extraordinar. Herta Müller căreia îi tradusesem cinci cărți, fiind în juriu la Solitude, îmi dă, la un moment dat, un telefon surprinzător, probabil dorind să se revanșeze și știind că eu cunosc limba germană, și mă-ntreabă: „Nora, ce-ai zice…, n-ai vrea o bursă la Solitude?”. „Dar ce-i Solitude? Că eu n-am auzit de asta în viața mea!” Și acesta era adevărul. „Uite, e una din bursele cele mai mari din Germania.”

Pentru mine asta reprezenta ceva ce nu visasem în viața mea – cum să nu vreau?! Apoi, ea m-a propus, deși acolo exista o restricție – condiția obligatorie era să nu depășești vârsta de 35 de ani, iar eu aveam 70!!! Într-adevăr, n-am să pot să uit niciodată că a făcut acest gest pentru că ea mi-a deschis mie drumul spre Germania. Nu țara mea. Țara mea cred că nu s-ar fi gândit niciodată să mă trimită în străinătate. Dar ea, fiind în acel juriu, le-a spus „Nu se poate – trebuie să facem o reparație, e o scriitoare foarte bună care n-a avut ocazia să călătorească, din cauza regimului, până la vârsta asta”. Și Herta era un nume mare – nu luase încă Nobel-ul, nici vorbă – , dar era un nume foarte mare în Germania și au ascultat-o. Mă rog, nu cred c-au fost foarte încântați, dar nu puteau să se opună și m-au chemat.

Atunci au rămas și ei destul de surprinși că o femeie de 70 de ani poate să fie atât de vitală, de activă și de atrăgătoare, într-un fel; pentru că nu pot să neg faptul că am rămas uluită când a-nceput să mi se facă curte. Să fii invitată seara la un pahar de vin, la o țigară, la o discuție, la un teatru, la un concert… Din cauza asta, pe acest Berlin trebuie să-l iubesc și a rămas în sufletul meu. M-a întinerit extraordinar, cu cel puțin 20 de ani față de cum eram când am plecat acolo. Sigur eram o femeie de 50 de ani, nu de 70, cât am stat la Berlin.

Și-acum îl regret, dar e groaznic… Marile lovituri pentru care a doua parte este reversul medaliei m-au rănit și au venit de la oamenii care-mi dăruiseră cea mai mare bucurie. Tot de la Berlin, dar nu de la germanii născuți în Germania, despre care n-aș putea spune niciodată ceva rău. Nu, au fost cei care nu erau născuți acolo și care m-au făcut să nu mai suport faptul că ne arată lumii într-o lumină înspăimântătoare, numai cu lucruri mizerabile spuse la adresa țării mele.

Eu nu sunt un patriot din cei care fac paradă cu dragostea pentru țară, dar, din cauza lor, am devenit.

(va urma)

Foto de pe polirom.ro

Imagine cover: goodfoodinberlin.de