Odilia Roşianu
Odilia Roșianu: Am discutat până acum despre prieteni, idealism, pragmatism, idei care, aproape fără să vreau, m-au dus cu gândul la fericire… Și mi-am adus aminte de o afirmație de-a ta (citez din memorie) – spuneai că a fi fericit înseamnă, poate, cel mai mult, a renunța la orgoliu. Orgoliul pare să ne ducă înainte pe o scară socială, să zicem, dar, în același timp, dăunează grav stării de bine sufletesc. O să te rog să detaliezi efectele secundare ale orgoliului.
Carmen Firan: În tinerețe, orgoliul ocupă scena. Poate e firesc să fie așa. Ține de trufia vârstei. Suntem impulsivi, mândria ne face să nu acceptăm compromisuri, să nu renunțăm la nimic, suntem cruzi și neiertători, vrem să avem ultimul cuvânt, chiar dacă asta ne dă doar o satisfacție de moment, plătită mai târziu în fel și chip, de la pierderea unui prieten sau iubit, la pierderea slujbei, ori la sentimentul de victorie amară. La unii orgoliul nu se domolește nici cu vârsta. Ajunge chiar să fie dublat de vanitate și cinism. Naturi nefericite, aș spune, care își găsesc în acreală o formă artificială de superioritate. Și ajung la întrebarea ta, care ar fi legătura dintre orgoliu și fericire? Cred că orgoliul este o limită pe care ne-o punem singuri. Ca și ambiția, sau încăpățânarea. Limite care ne blochează energetic și sufletește. Uitându-mă în urmă, poate că aș fi evitat niște conflicte sau situații dureroase pe care le-am trăit dacă aș fi renunțat la orgoliu. Aș fi fost mai fericită. Nu trebuie să ai totdeauna dreptate, să câștigi orice bătălie. O lecție care vine cu timpul, când ești suficient de sigur pe tine ca să-ți poți permite să mai și pierzi fără să te simți umilit sau înfrânt. Nu e o slăbiciune, nici o capitulare să-ți calci peste orgoliu, mai degrabă forme de înțelepciune și forță.
Interesant că orgoliul masculin e mai pronunțat, așa că o femeie inteligentă ar trebui să-l protejeze, în sensul de a-l accepta, a-l trece cu vederea, în relația de cuplu, măcar pentru a ajunge la pace. Fericirea mai înseamnă și împăcare cu tine însuți, cu rosturile lumii și meandrele drumului. De fapt nu cred că există fericire în abstract, ci doar stări descrise prin sinonimele acestui cuvânt.
Nu pot scăpa de poezie, ce să fac, rămân esențial poetă. Poți să o lași sau nu, dar eu ți-o transcriu aici:
despărțiri
după treizeci de ani mi-am ucis orgoliul
în baie
încet
cu mâinile mele,
i-am sucit gâtul până când
mărul lui Adam s-a rostogolit cu zgomot pe ciment,
i-am tăiat fir cu fir urzeala vanitoasă
din care îmi trăgeam puterea
cât să mă ţină dreaptă în lumea cocoşaţilor
priveam cu sânge rece cum i se prelingea pe barbă
şuvoiul cald şi mândru şi sărat
ducând cu el trufia de a nu ierta nimic
veninul dulce al singurătăţii cea de toate zilele
pâinea şi cuţitul tinereţii mele cu trup obraznic
ştiam că voi greşi iubindu-mi despărţirile
mai mult decât pământul ce-mi fusese dat
cântecului şi îngropăciunii,
cum ştiu acum
că în orice plecare nimic nu e mai mult decât orgoliul
de a nu fi tu cel care rămâne pe un peron,
copac crescut în crăpăturile din asfalt
(va urma)
Foto de pe catchy.ro
