Fără regrete, ură, durere…

Odilia Roșianu: Cine este „scriitorul ambulant” Márton Evelin? Cum s-ar caracteriza ea într-o singură frază, în cazul în care i s-ar solicita acest exercițiu?

Márton Evelin: „Un scriitor ambulant”, un om căruia îi place să observe lumea, oamenii, să stea ascunsă undeva într-un hamac, să asculte natura, ploaia, vântul.

O.R.: Ce vă plictisește, ce vă enervează în existența de zi cu zi? Ce aruncați la coșul de gunoi în fiecare seară?

M.E.: Nu aș putea spune că mă plictisesc, întotdeauna găsesc ceva de făcut sau de citit. Mă enervează intoleranța, indiferența de cele mai multe ori. Iar la gunoi, seara, încerc să-mi arunc nervii, dacă e cazul; îmi place să dorm și să am un somn liniștit.

O.R.: Știu că sună banal, dar simt nevoia să vă-ntreb cum a fost primul moment în care v-ați decis să puneți pe hârtie stări, gânduri, idei, poate chiar înainte de primul volum publicat. Și cum ați continuat.

M.E.: Am început destul de „tânără” acest „exercițiu”, dacă îl pot numi așa. Aveam 9 ani când am scris prima povestire. Am continuat și în gimnaziu și la liceu, unde am redactat câțiva ani ziarul școlii. Dar nu consideram că ceea ce scriu eu se poate numi literatură. Acest lucru a început mult mai târziu, după facultate, când lucram deja la București, și un prieten a descoperit că scriu și altceva decât diverse texte pentru locul de muncă. Mulțumită lui am început să public în revistele de limba maghiară din România. Asta se întâmpla acum 15 ani, ani care nu știu cum au trecut așa de repede. Primul volum a apărut în 2008, la o editură din Budapesta (Editura Pont), și în acel moment am fost la fel de bucuroasă ca atunci când mi-am ținut prima dată copilul în brațe. După acest prim volum, care a „trecut” aproape neobservat, adică s-a scris o singură critică despre el, totuși s-au înmulțit solicitările de la diverse reviste, următorul volum a apărut în 2011, urmat de încă unul peste un an, iar varianta în limba maghiară a cărții „Nopțile salamandrelor” în 2015, toate trei la o editură mică din Miercurea Ciuc – editura Bookart – care „face” niște cărți extraordinar de frumoase.

O.R.: Începutul celui mai recent roman al dumneavoastră (pe care ne vom axa în acest interviu) face, într-un fel, o prezentare complexă a personajului central, a atmosferei generale și interioare umane. „Aveam niscai resturi păstrate în inimă, voiam să le-arunc în mare.” Pentru un autor „cu mai multe patrii”, care sunt resturile pe care le păstrați din fiecare dintre ele, împletindu-le apoi?

M.E.: Aceste resturi de fapt fac parte din ființa mea. Mă refer de fapt la anumite sentimente, legate de oameni sau chiar de aceste patrii. Călătorind destul de mult și trecând uneori și prin situații dificile, am ajuns de multe ori la concluzia că ar fi mai bine să-mi simplific viața, și uneori și reacțiile. Sentimentele și gândurile însă vor rămâne ale mele orice aș face. Adevărul e că nu mi-am dorit niciodată să părăsesc România, am găsit multe locuri unde m-am simțit bine, aproape ca acasă, sau poate chiar mai bine pentru o perioadă, dar nu am reușit să scap de dorul de casă. Iar casa mea este aici.

O.R.: Trecând de la autoare la romanul ei „Nopțile salamandrelor” (Curtea Veche Publishing, 2017), dacă facem abstracție de ceea ce este scris pe copertele a doua și a treia, v-aș ruga să-mi spuneți cum a apărut și ce-nseamnă acest volum pentru Márton Evelin.

M.E.: M-am bucurat nespus de mult când editura Bookart m-a anunțat că au trimis un exemplar din “Nopțile salamandrelor” doamnei Irén Arsene Máté, directoarea editurii Curtea Veche, și mai mult atunci când dânsa mi-a scris anunțându-mă că i-a plăcut foarte tare și ar dori să publice traducerea acestei cărți. A fost puțin mai complicat până am găsit traducătorul „perfect” în persoana domnului Francisko Kocsis (redactor la revista culturală Vatra din Târgu Mureș), care a reușit să transpună textul din limba maghiară în limba română, fără să simt nici măcar un minut că m-am pierdut în traducere. Volumul acesta este – până în momentul de față – ceea ce mă reprezintă cel mai bine, adică multe din ceea ce gândesc despre noi, locuitorii aceste țări și nu numai.

O.R.: Fiind scris la persoana întâi, inevitabil orice cititor (curios) se gândește la regăsirea unor elemente din biografia autoarei în poveștile spuse de Anwar. Totuși, n-o să merg pe linia acelui cititor indiscret, ci vă voi întreba dacă, în timpul scrierii, personajul v-a invadat, v-a dictat, v-a condus, dacă pasiunile femeii ce își dorește să rămână o adolescentă au devenit și pasiunile dumneavoastră.

M.E.: Nu consider că este o indiscreție a pune niște întrebări, mai ales că această poveste s-a inspirat în foarte mare parte din viața mea personală. A fost de fapt mai dificil să mă îndepărtez de mine însămi, și să construiesc personajul Anwar în așa fel încât să nu fie identică cu mine. Dar tot ce i s-a întâmplat ei, mi s-a întâmplat și mie, sau se putea întâmpla, sau ar putea fi așa în viitor. Mi-a fost foarte greu să ies din poveste, de fapt și astăzi, când este vorba despre această carte, am senzația că trăiesc o viață dublă, triplă, dar nu este o senzație neapărat rea. Bineînțeles, pot face diferența între realitate și ficțiune, sau cel puțin îmi place să cred că este așa.

O.R.: „Nopțile salamandrelor” este un roman generos, numărând aproape 400 de pagini. Cât timp ați „locuit” în el și cum v-ați simțit când ați pus punct? V-a fost greu să-i dați drumul în lume?

M.E.: Romanul a început dintr-o poveste scurtă de 3000 de semne, în care au apărut doar câteva din personajele din carte (Anwar și Pilotul), însă am știut deja atunci că vreau să povestesc puțin mai mult, dar recunosc că nu m-am gândit că va fi chiar atât de lung. Treaba asta se întâmpla cândva în 2012. De locuit am locuit un an și jumătate în acest text, adică zi de zi, cu pauze foarte scurte și de fapt nedorite. Nu mi-a fost foarte greu să-i dau drumul, pentru că pur și simplu am simțit și știut că am terminat-o, și nu mai știu ce pot schimba la ea.

O.R.: Volumul poate fi considerat o provocare pentru mulți dintre pudibonzii ce ne înconjoară. Cât de mult vă pasă de „gura lumii”? Dar de aprecierile critice?

M.E.: Mă bucur dacă considerați că poate fi o provocare acest volum, nu neg că mi-am dorit să fie așa, dar acest lucru nu m-a împins să scriu ceva altfel, mai dur, mai moale, sau pur și simplu altfel. Așa gândesc și îmi asum consecințele. Gura lumii nu îmi este indiferentă, în sensul că mă interesează cum reacționează oamenii, dar nu îmi influențează deciziile, sau doar rareori. De altfel, cred că acești pudibonzi mai degrabă se prefac că sunt chiar atât de pudici, poate chiar din cauză că se tem de ”gura lumii”, dar poate mă înșel, însa așa văd eu… Aprecieri critice la volumul în limba română am primit deocamdată doar de la domnul Alex Ștefănescu, aprecieri care au fost foarte la locul lor, în sensul că m-au pus pe gânduri legat de niște aspecte cum ar fi lungimea textului de exemplu. În limba maghiară s-a scris destul de mult despre acest volum, și dintr-o anumită cauză aceste critici sunt mai degrabă pozitive. Dar aștept cu nerăbdare orice critică, pentru că întotdeauna învăț foarte multe din părerile celor din această breaslă a scriitorilor, cărturarilor.

O.R.: Am întâlnit în romanul dumneavoastră o idee comună cu una exprimată de Cioran, cea legată de diferența între a munci și a lucra. El spunea că lucrezi atunci când ceva îți face plăcere și muncești când ceea ce faci nu-ți produce nicio bucurie. În „Nopțile salamandrelor”, citatul este: „E o diferență uriașă între a munci și a lucra. Pentru a lucra ai nevoie de bună dispoziție, munca este obligatorie”. Vă simțiți apropiată de scrierile lui Cioran? Și mă gândesc și la faptul că proveniți din orașe apropiate, Cluj și Sibiu. Aerul ardelenesc a determinat vreo afinitate?

M.E.: Mă simt apropiată într-un fel, am citit destul de mult din scrierile, ideile lui Cioran. Recunosc că mă simt mult mai optimistă decât dânsul în multe privințe, am fost numită chiar și naivă din cauza acestui optimism, deși nu sunt, doar trebuie să cred în faptul că noi aici (și acum nu mă gândesc doar la Ardeal, ci la întreaga Românie) vom reuși într-un final să ne construim un mediu bun de trăit și vom scăpa de greutățile istorice, politice și de altă natură pe care le cărăm de sute de ani. Și că românii, maghiarii, sașii, țiganii, evreii și toate națiile din România vor reuși să-și construiască un prezent și un viitor bun și luminos, în care fiecare are locul lui, poate să contribuie cu tot ce are mai bun, că toți vom reuși într-un final nu să ne iubim, dar să ne stimăm. Știu, sună extrem de populist, dar eu nu sunt politician, efectiv așa gândesc și la așa ceva sper. Am și momente mai întunecate, când totul mi se pare imposibil, dar până astăzi cel puțin, întotdeauna am reușit să trec peste ele. Cred că asta înseamnă de fapt „aerul ardelenesc”.

O.R.: Deși cartea este cinică și dură din foarte multe puncte de vedere, episoade lirice o străbat, aducând adierea unei atmosfere poetice în multe fragmente. Ce înseamnă poezia pentru dumneavoastră, ați cochetat cu ideea de a scrie versuri? Aveți un poet preferat?

M.E.: Am mai mulți poeți preferați, Attila József de exemplu, care a fost tradus și în limba română, versurile lui sunt o sursă de inspirație și astăzi pentru mine, dar lista ar fi foarte lungă dacă aș încerca să îi înșir pe toți. Ioan Es.Pop este, de exemplu, unul dintre preferați mei, mă simt foarte de apropiată de stările lui prezentate în versuri, de atmosfera redată de el. Am scris niște versuri, chiar în limba română, pentru o carte care a apărut în ediția proprie a artistei care a desenat-o (Cătălina Nistor) și care se numește “ABC80”, și este un fel de abecedar al copilăriei noastre și a multora dintre noi care am fost copii în anii 80. Cred că de fapt între poet și prozator nu este diferență sau cel puțin nu atât de mare cum se consideră de obicei. Totuși și eu, ca mulți alți prozatori, mă exprim mult mai bine în proză, am nevoie de mai mult spațiu, acolo unde un poet bun reușește să „comprime” idei, sentimente, eu am nevoie de ceva mai mult.

O.R.: Există un mesaj al cărții „Nopțile salamandrelor” pe care ați vrea ca cititorii să-l primească neapărat?

M.E.: Da, mesajul acesta ar fi toleranța, să încercăm să fim deschiși și atenți unii la alții, pentru că nu avem prea mult timp, iar acela scurt e mai bine să nu fie plin de regrete, ură, durere, neînțelegere și neîmplinire.

Vă mulțumesc mult pentru acordarea interviului ce va apărea în paginile revistei „Literatura de azi”.