Odilia RoşianuOdilia Roşianu
28.11.2015

Ești fericit sau te prefaci?

Odilia Roșianu: Următorul popas al discuției noastre este „fericirea de afiș”. Ea se găsește, de cele mai multe ori, alături de „optimismul forțat”. Sunt termeni folosiți de tine în „Puterea cuvintelor” (Ed. Scrisul Românesc, 2007) pe care începem să îi regăsim materializați din ce în ce mai mult și în jurul nostru, în viața reală sau în cea virtuală, iar aici mă refer (și) la Facebook.

Cât bine aduce acest tip de fericire individului însuși? Cum se răsfrânge optimismul contrafăcut asupra celor din preajmă? Sunt dăunătoare sau, dimpotrivă, benefice?

Carmen Firan: Fericirea pretinsă, sau declamată, nu era deloc în mentalitatea românească. Cel puțin până am plecat eu din România. E adevărat însă că nu apăruseră încă rețelele de socializare care să încurajeze bravada, imaginea personală glorioasă, teatrul unei existențe de invidiat, plină cu evenimente și fotografii bine alese… Românul era prudent, chiar reticent în a-și afirma așa-zisa fericire sau mulțumirea, în a accepta că îi merge bine, fiind mai degrabă atras de lamentație. La întrebarea Ce faci?, răspunsul era de multe ori previzibil: Așa și-așa. sau Se poate și mai rău. Mai bine să înduioșezi și să fii compătimit, decât invidiat. Când toate merg prost în jur, cum să-ți meargă ție bine?! În plus, efectul emoțional e mai mare dacă te plângi. A clama nefericirea era o virtute într-o lume nefericită. Starea de fericire părea indecentă când lumea nu recunoștea mari motive de fericire. Pregătirea spirituală era aproape inexistentă, literatura esoterică interzisă, iar biserica propaga fericirea doar prin trecerea dincolo unde încetează toate grijile și suferința…

În comunicare s-a excelat întotdeauna în România, așa că mai era ceva, la întrebarea politicoasă și oarecum formală Ce mai faci?, puteai să te trezești cu un raport amănunțit despre ce fac copilul, soțul, soacra, ce probleme mai sunt la serviciu. Bună ziua mi-ai dat, belea ți-ai căpătat, se spune.

Când am ajuns în America am dat de cu totul altă mentalitate. Acel How are you? e mai degrabă un salut decât o întrebare. Răspunsurile sunt scurte și seci, pe model anglo-saxon. Fine. Great. Chiar dacă ar fi cu un picior în groapă, un american nu te face părtaș la problemele lui, evită emoția și confesiunea și se declară fericit în orice situație. Această fericire de afiș dublată de un zâmbet diplomatic sau teatral face parte din mentalitatea triumfalistă americană în care optimismul funcționează chiar și nefondat, iar atitudinea pozitivă e un mod de a nega nefericirea, fie și din decență. Fericirea e mai mult un clișeu verbal decât o stare. Toată lumea vânează cuvântul în speranța că rostindu-l cât mai des, va ajunge să-și asume consistența lui și chiar să-l trăiască de-adevărat.

Lucrurile s-au uniformizat pe Facebook, rețeaua narcisiștilor cu diplomă, cum o numea cineva, locul unde poți să fii ce vrei, să te pretinzi cine vrei, să-ți construiești o imagine cum ți-o dorești. Pe Facebook poți ușor să fii veșnic tânăr și plin de succes, să declari că ai absolvit școli înalte, ai aptitudini de excepție, o viață socială și mondenă de invidiat. Nu e nimic rău în asta până la urmă, în viața virtuală paralelă utilizatorii sunt fericiți. Totul e să nu dai draperia la o parte, să nu auzi singurătățile și alienarea care forfotesc în spate. Dar de ce ai face-o, dacă viața e vis?

Imagine de pe psnews.ro

2.595 cititori