Odilia Roşianu 
Dragă Catherine Cusset, după aproape o lună de când ne-am plimbat împreună prin Cișmigiu câteva ore, singurele libere din programul tău, reușesc să inițiez conversația cu tine. Pe de o parte, pentru că atunci ai fost asaltată de toată lumea și nu am vrut să profit, iar pe de altă parte, pentru că niciodată nu deschid o discuție „oficială” cu un scriitor decât după ce l-am citit. Și în întrebări nu poate fi vorba doar despre o carte sau mai multe; îmi doresc să creionez și un portret al interlocutorului meu. Acestea fiind spuse, să începem.
***
Odilia Roşianu: Ce înseamnă singurătatea pentru tine? Mai ales că totdeauna „Celălalt/l’autre este mereu celălalt/l’autre, suntem tot timpul singuri.” Ce este util și bun la singurătate? Sau dimpotrivă, ea trebuie evitată?
Catherine Cusset: Am crescut într-o familie cu trei copii, între o soră mai mare cu care nu prea m-am înţeles şi doi fraţi mai mici care se jucau zgomotos. Tot timpul trebuia să-mi protejez intimitatea. În timpul cinelor din familie, îmi doream doar să fiu scuzată şi să mă retrag în dormitorul împărţit totuşi cu sora mea. Cititul a fost refugiul meu, locul unde puteam să fiu singură şi, în acelaşi timp, eu însămi. Ficţiunea părea mult mai adevărată decât realitatea plictisitoare şi zgomotoasă. Pentru a citi, pentru a scrie, trebuie să fii singur. Solitudinea este sursa scrisului.
Preţuiesc solitudinea mea, dar mi-e teamă de sora ei geamănă – singurătatea. A rămâne singur în vreo seară, când încerci disperat să iei legătura cu prietenii, a te simţi dependent, abandonat şi respins a fost totdeauna marea mea frică. Poate de aceea mi-am construit această viaţă dublă, chiar triplă: la New York, Paris şi în Bretania. În acest fel am mai multe rânduri de prieteni pe continente diferite şi totdeauna ştiu că voi scăpa de temerile amintite.
Thomas, personajul principal din romanul meu „Celălalt pe care-l adoram”, este extrem de social, înconjurat permanent de prieteni, de femei care-l adoră şi-l găsesc foarte amuzant – şi totuşi, el moare singur în micul lui apartament, departe de toţi cei pe care i-a iubit. Ceea ce mi-a permis să scriu această carte a fost intuiţia mea legată de adânca lui singurătate.
O.R.: În timpul discuției noastre prelungi de la București, ai spus că întotdeauna, în ciuda celor ce (ți) s-au întâmplat, ai ales viața. Și ai scris. Este scrisul un medicament, o eliberare, o luptă cu ceea ce ar putea fi destabilizator?
C.C.: Scrisul, cu siguranţă, are calităţi terapeutice şi creează dependenţă. Ce altceva ar fi de făcut după ce pierzi pe cineva pe care l-ai iubit?
Totuşi, scrisul nu este doar un medicament şi o uşurare. Scrisul e muncă. Lucrezi asupra cuvintelor, încercând să le dai o formă ce poate fi comunicată altora, una care să transforme evenimentele necontrolabile în unele pe care să poţi încerca să le controlezi. Scrisul reprezintă o permanentă încercare de a atinge măiestria. Un proces alchimic care transformă o experienţă individuală în ceva universal. Scrisul este foarte dificil pentru că te lupți permanent cu propriile limite (în cazul meu, indulgenţă faţă de mine însămi, tendinţa de a fi moralizatoare şi de a folosi clişee). Asta este ceea ce iubesc cel mai mult la scris: partea grea a lui, conştientizarea că totdeauna va fi loc de mai bine, efortul fără sfârşit.
Cel mai recent roman al meu se bazează, după cum ştii, pe o poveste adevărată – viaţa şi moartea unui prieten foarte apropiat – şi l-am creat din dragoste, pentru a-i da lui, într-un fel, viaţa înapoi şi a-i face dreptate. Am scris cartea pentru că simţeam că-i datoram acest lucru. După ce acest romanul a apărut în Franţa, am primit multe scrisori de la cititori care-mi spuneau acelaşi lucru: „Îl cunosc pe Thomas.” Unii dintre ei erau pur şi simplu convinşi că spusesem povestea prietenului lor. Ca scriitor, nimic nu mi-ar putea da o satisfacţie mai mare!
O.R.: Care a fost trigger-ul care te-a determinat să renunți la orice altă activitate și să te dedici doar scrisului, într-o lume în care puțini sunt cei care pot trăi doar din asta? Cât te-a influențat atmosfera din Statele Unite când ai luat această decizie?
C.C.: N-am renunţat chiar la „orice altă activitate”. Doar la cariera mea de profesor universitar! Nu era ambiţia mea – totdeauna mi-am dorit să devin scriitor. Veneam însă dintr-o familie unde femeile au muncit totdeauna, și-au câștigat existenţa, s-au întreținut singure: bunica mea, născută în 1908, a profesat ca avocată toată viaţa ei, iar mama mea a fost (şi încă este, la 84 de ani!) judecătoare. Mama a avut mereu un mare respect pentru scriitori, dar a fost şi o femeie pragmatică, dorind să mă convingă că întâi trebuie să parcurg etapele necesare pentru a deveni profesor, pentru ca să fiu pe picioarele mele.
Am părăsit viaţa academică după ce am publicat al cincilea roman, „The Trouble with Jane” (tradus, de asemenea, în română). Volumul a primit în Franţa un important premiu literar şi a devenit primul meu succes comercial. În sfârşit, câştigam bani din scris. Aveam atunci o fiică în vârstă de 2 ani şi mi s-a părut foarte dificil să fiu, în acelaşi timp, şi profesor, şi romancier şi mamă, mai ales că toate erau „slujbe” cu normă întreagă. Profesoratul era singurul la care puteam renunţa, celelalte două nu constituiau o alegere.
Nu cred că atmosfera din Statele Unite a jucat vreun rol în decizia mea, aş fi început să scriu romane americane, adică din cele concentrate pe acțiune. Dar nu am vrut să scriu pentru bani. Nu am fost niciodată în stare de aşa ceva. Aveam nevoie să fiu liberă să scriu ceea ce doresc, romane literare şi personale, cu personaje adevărate, care nu se vor vinde niciodată ca cele de tipul amintit.
O.R.: Bretania este supranumită Finistere, tradus prin „Capătul Pământului”. Este locul de unde te tragi și, în același timp, cel unde te refugiezi o mare parte din economia unui an. Ce reprezintă Bretania pentru scriitoarea din tine? Ce îți dăruiește? Cât de mult ai vrea să trăiești permanent acolo?
C.C.: Am fost născută la Paris, dar tata este din Bretania, din Brest, şi e catolic, ca majoritatea oamenilor de-acolo. Mama e pariziancă, atee şi evreică: astfel, sunt în aceeaşi măsură şi evreică şi catolică, bretonă şi pariziană. Fiind mult mai apropiată de mama, am o legătură puternică cu ea, dar tata mi-a transmis Bretania, dragostea pentru acel loc. De când m-am născut, am petrecut toate verile în Peninsula Crozon, extrema vestică a Bretaniei.
Clima nu este caldă, bate vântul, plouă foarte des, oceanul e extrem de rece, peisajele – superbe şi sălbatice. O iubesc! Frumuseţea naturii ne protejează totdeauna de răul lumii în care trăim. Aici mă simt întotdeauna fericită, locul are o energie care-mi dă forţă, mă pot izola fără să mă simt singură. Nu sunt sigură că aş putea trăi acolo permanent, e mult prea retras, dar cu siguranţă simt nevoia să petrec în acel cadru câteva luni în fiecare an, pentru a-mi încărca bateriile.
(sursa foto: babelio.com)
O.R.: Libertatea, din toate punctele de vedere, mi se pare că te definește. Și nu numai pentru că te-ai născut într-o țară și într-o familie libere, deoarece inclusiv acolo există oameni care nu pot sau nu sunt în stare să fie liberi, ci pentru că așa se simte din scrierile tale, din modul în care privești ceea ce te înconjoară, în care te miști, respiri sau zâmbești. Totuși, au fost și compromisuri în viață sau în creație? Au determinat schimbări definitorii ale drumului tău?
C.C.: Sunt foarte norocoasă. Faptul că pot să trăiesc în mai multe ţări şi să fac ceea ce-mi place – să scriu – este un dar. Ca scriitor, a trăi într-o ţară străină îmi dă o libertate şi mai mare. Se creează o distanţare care-mi permite să mă uit la mine însămi ca şi când aş avea un ochi la spate, reuşind să fiu foarte cinstită şi să expun chiar aspecte mai ruşinoase legate de persoana mea, având în vedere că vecinii nu-mi vor citi cărţile. De exemplu, am scris romanul numit Confesions of a Cheapskate (Confesiunile unei zgârcite, n.m. O.R.) la persoana I, evident autobiografic, și nu cred că aș fi îndrăznit să public sau chiar să mă gândesc la o asemenea carte, în care cititorii râd pe seama mea, dacă aș fi trăit în Franța.
Totuși, nu sunt complet liberă. A trebuit să fac compromisuri. Am scris un roman, iar soțul meu m-a rugat să nu-l public, deoarece subiectul era dureros pentru el (nici nu l-a citit, de altfel). Și chiar dacă am considerat că era o carte bună, am lăsat-o în sertar. Nu vreau să-mi pierd soțul. Și nici să-l rănesc.
Așa că mă simt liberă să scriu tot ceea ce doresc și nu mă voi cenzura niciodată în creațiile mele. Dar sunt gata să renunț la publicare – viața mea personală contează mai mult pentru mine decât 15 minute de glorie literară.
O.R.: Ai afirmat de mai multe ori că toate poveștile le iei din viață și, chiar dacă este vorba de romane, deci de „ficțiune”, adevărul este foarte important pentru ceea ce scrii. Cele două cărți citite de mine, „Un viitor strălucit” și „Celălalt pe care-l adoram”, sunt recunoscute a fi despre două persoane foarte apropiate, iar partea de veridicitate există într-o proporție foarte, foarte mare. Cât de greu (sau de ușor) este să scrii despre cei care au făcut sau fac parte din viața ta?
C.C.: Pentru mine e mai ușor să scriu despre oameni pe care-i cunosc decât să creez personaje. Și asta pentru că realitatea are o complexitate pe care e foarte dificil s-o inventezi, iar ca cititor, de multe ori simt că „oamenii reali” sunt mult mai interesanți comparativ cu versiunile lor simplificate de alți autori. Numai marii romancieri sunt capabili să creeze personaje la fel de complexe ca oamenii adevărați.
Prima persoană despre care am scris a fost mama mea – un „roman” despre ea. A fost un șoc pentru ea, avea senzația că am deposedat-o de propria viață, dar în final a iubit acea carte, cu titlul Family Hatred (Ură în familie, n.m. O.R.). E o carte despre dragoste, să știi. Dar mama mea nu este o persoană fragilă și am moștenit de la ea dorința de auto-cunoaștere completă, fără compromisuri. Problema apare când alegi pe cineva vulnerabil – cazul soacrei mele, în „Un viitor strălucit”. Atunci devine riscant, deoarece scrisul poate scoate la iveală ceva ce persoana respectivă nu vrea sau nu poate să vadă la ea însăși.
În „Celălalt pe care-l adoram”, problema e diferită, având în vedere că am scris despre cineva care nu mai trăia. Dar romanul i-a supărat tare pe oamenii din anturajul eroului meu. Am fost conștientă de acest risc. Când cineva se sinucide există multă vină care rămâne în urmă. Persoanele apropiate prietenului meu au fost indignate din cauză că am scris despre moartea lui. Ei au simțit că aș arăta cu degetul în direcția lor, acuzându-i că nu l-au salvat. Într-adevăr, am intitulat a doua parte a romanului „Prietenului căruia nu i-am salvat viața”. M-am inclus și pe mine în acest „noi”, nu acuz pe nimeni, doar am observat că nu am putut să-l salvăm. Dacă arăt cu degetul spre ceva anume, acest ceva este ignoranța noastră. Prietenul meu era bolnav, avea o așa-numită „boală mentală” (deși originea ei este chimică, nu psihică), dar nu ne-am dat seama de gravitatea acesteia înainte să fie prea târziu.
O.R.: „În viața mea n-am purtat un tricou călcat!” este una din replicile spuse de Marie în cartea „Un viitor strălucit” (personaj în care se ascunde discret chiar Catherine Cusset), replică la care firește am zâmbit, mai ales că nu e singura afirmație care nu o avantajează pe nora lui Helen. De asemenea, în „Celălalt pe care-l adoram”, iubita din prima tinerețe a lui Thomas, devenită prietenă apoi, nu beneficiază de un portret prea binevoitor. Cât din scriitoarea și femeia Catherine Cusset există acolo unde ea apare printre eroii romanelor? Cum te privești pe tine însăți atunci când vrei să te descrii, reușești să te obiectivezi?
C.C.: Ei, nu cred că mă aflu într-o lumină defavorabilă dacă nu am călcat niciodată în viața mea un tricou! Totul este relativ. Nu sunt deloc rușinată să port tricouri puțin șifonate. Și în general cumpăr lucruri din materiale care nu se șifonează sau se șifonează într-un fel nobil, cum este inul.
Totuși, e-adevărat că alter-ego-urile mele ficționale (Marie în cele mai multe dintre romanele mele, Catherine în „Celălalt pe care-l adoram”) sunt foarte rar puse într-o lumină favorabilă. Având tendința să fiu cât mai onestă cu putință, ajung să-mi atribui multe defecte. În cele mai personale romane ale mele, niciodată nu acuz pe nimeni, în afară de mine. M-am întrebat de curând (după ce am publicat în 2014 A Catholic Education) dacă nu cumva am făcut-o dintr-o dorință catolică de confesiune. Nu sunt sigură. Pot spune doar că scopul meu constă în a ridica puțin de pe ochi vălul care ne orbește și ne face să nu ne vedem cum suntem, de fapt.
De câteva ori (puține, din fericire), criticii literari mi-au citat propriile defecte descrise în cărți pentru a mă critica ca scriitor. Ce lașitate! De-acum încolo, poate o să scriu doar lucrurile perfecte despre mine. Ăsta e un exemplu despre cum te pot influența criticii.
O.R.: Te-ai referit până acum, pe parcursul conversației noastre, de mai multe ori la cea mai recentă carte lansată, „Celălalt pe care-l adoram” (Ed. Humanitas, 2017), care te-a adus din nou în România. Acum o voi aborda și eu.
Interviurile (multe) acordate în cele câteva zile petrecute la București au încercat să întoarcă pe toate fețele acest volum, aducându-se în discuție de fiecare dată persoana a II-a folosită de tine la construcția cărții. Din unele întrebări, am dedus că respectivii intervievatori nu au fost niciodată singuri, că nu știu ce-nseamnă să vorbești cu tine („tu”), să te-ntrebi, să te analizezi etc., pornind de la premisa că naratoarea este cea care vorbește cu Thomas, nicidecum că el se frământă, se bucură, disperă sau exultă… de unul singur.
Cât de greu ți-a fost să scrii „Celălalt pe care-l adoram”? Și nu mă refer la documentare sau la procesul efectiv de punere pe hârtie, ci la sentimentele pe care ți le-a trezit această reîntoarcere în trecut, precum și la cele declanșate în ceilalți, prieteni sau cunoscuți ai personajului descris. Și cât de mult ai vorbit (doar) cu tine însăți pe parcursul muncii la acest roman?
C.C.: Am trăit momente grele la scrierea unor părți, dar am iubit să scriu romanul, în totalitatea lui. Mi-a plăcut să fiu, timp de doi ani, în pielea prietenului meu, să mă gândesc la el tot timpul, să ascult muzica pe care o iubea, întrebându-mă ce ar fi gândit el într-o situație sau alta, recitind Proust pentru că el îl știa pe dinafară pe Proust, amintindu-mi propoziții rostite de el, momente trăite împreună, imaginându-mi-i pe ceilalți… El a fost constant în mintea mea. Purtam cu mine un mic notepad și permanent luam notițe în forma „tu” care, așa cum ai spus și tu, era vocea personajului meu, Thomas, vorbind cu el însuși. Auzeam vocea lui, aveam sentimentul că este viu. Am iubit atât de mult să scriu această carte, încât nu voiam s-o termin și s-o părăsesc. Din fericire, a fost aproape un an de promovare a romanului, după publicare. Cei trei ani de scriere și promovare a acestei cărți au fost ani foarte fericiți. Am reușit să mă rup de acest proiect doar începând să scriu o altă carte – Life of David Hockney (Viața lui David Hockney, n.m. O.R.), care va apărea în ianuarie. Romanul e similar din multe puncte de vedere cu „Celălalt pe care-l adoram”, cu excepția faptului că este o poveste de succes care nu se sfârșește printr-o sinucidere.
O.R.: Ce înseamnă familia pentru scriitoarea Catherine Cusset? Este compatibilă viața de femeie dedicată scrisului cu cea de soție și mamă? Cum reușești să te izolezi pentru a-ți termina cărțile?
C.C.: Total compatibilă.
Nu este o problemă să mă izolez. Soțul meu este la serviciu toată ziua și singurul nostru copil a fost la școală, iar acum e la colegiu. Am un apartament doar pentru mine pe tot parcursul zilei. Și îmi place separarea dintre zilele solitare (umplute de scris, citit, înot etc.) și serile când iau cina cu soțul meu și/sau cu prietenii; sau când ne uităm la filme sau seriale. De asemenea, îmi place să gătesc.
O.R.: O franțuzoaică la New York. Ai fost și rămâi o scriitoare franceză. Totuși, ce este american în spiritul și stilul romanelor tale? Ai simțit vreodată că în Franța ești receptată ca o scriitoare americancă?
C.C.: Da, fără discuție sunt influențată de stilul american de a scrie (pragmatic, direct, eficient, vizual), dar sensibilitatea mea este franțuzească. Nu prea știu cum sunt percepută în Franța. Trăind la New York nu mă ajută prea tare în țara de origine, având în vedere că Franța are o relație ambivalentă cu SUA.
O.R.: Revista Literatura de azi, cea în care va apărea conversația noastră, este cea mai citită dintre revistele culturale online din România. Rugămintea mea este să transmiți, în final, un gând cititorilor.
Mulțumesc mult pentru acest dialog.
C.C.: Mă simt extrem de onorată că romanul meu a fost tradus în română și că a fost ales de studenții români pentru Lista Goncourt. În plus, trebuie să spun că mă simt româncă. Nu numai pentru că am un soț român sau că am scris un roman despre soacra mea româncă. Este ceva legat de umorul românesc – autoironic, derizoriu, sarcastic – de care mă simt foarte aproape. (Poate de asta m-am măritat cu un român!). Iar literatura pare să fie încă vie în România! Fantastic.
