Despre prietenie, putere și regăsiri. Printre cărți.

Odilia Roșianu: Flaviu Predescu – poet, prozator, eseist, memorialist, jurnalist și… lista poate continua. Cu cine stau astăzi de vorbă: avem de-a face cu mai multe fațete ale aceleiași personalități, existentă permanent, sau fiecare capitol de creație ți-a definit o anumită perioadă din viață, după care ai mers mai departe, pe alte căi exploratorii?

Flaviu Predescu: S-ar putea spune că fiecare capitol de creație mi-a definit o anumită perioadă din viață. Acest interviu, pentru care îți mulțumesc, vine la aproape 20 de ani de la debutul editorial. El mă pune în fața unui bilanț. Mă face să mă întreb: de ce am scris? De ce scriu? Ce „m-a apucat” și când „m-a apucat” și iarăși: de ce? În orice caz, din acest punct de vedere, stai de vorbă cu cineva care scrie. Citește și scrie, dar mai ales observă. Am vrut mereu, să „schimb lumea” în mai bine, acesta a fost scopul pentru care am scris. Lucrurile s-au petrecut natural, atât de natural… încât, uneori mă și mir. Nu mi-am propus să trec de la un gen la altul.

O.R.: S-o luăm de la punctul de pornire: când ai început să scrii cu adevărat, să „înregistrezi” primele tale manuscrise? Ai avut un sprijin și o inspirație în familia ta?

F.P.: Am început să scriu în gimnaziu, cam prin 1993. Și de atunci tot scriu. Am umplut caiete cărora le-am pus diferite titluri. Primele se numeau „Vacanță la Rădești” (Rădești este satul bunicilor materni, aflat în județul Alba, lângă Aiud). Ai mei se cam temeau să mă lase vara la Rădești, le era frică să nu mă înec în apele Mureșului. Se întâmplau și tragedii, la Mureș, iar ei erau terifiați când aflau. De înotat știam să înot, mă învățase foarte bine acest lucru bunicul meu matern, Nicolae Salcă. Tot el m-a învățat și să merg cu bicicleta. Așa că am început să scriu… cum mi-aș fi dorit să fie dacă aș fi fost acolo…

Sprijin și inspirație pentru a scrie am avut, prin „exemplu”. În primul rând, am avut cărți în casă, iar tatăl meu, Constantin Predescu, este și jurnalist, încă profesează. Deci, da…am avut destule coli A4 în casă, am avut cărți, iar o bună perioadă și fax. Scrisul a fost un hobby și cred că va rămâne un hobby pentru mine.

O.R.: Personal, nu numai că nu am scris niciodată poezie, dar nici nu am simțit vreo tentație în această direcție. Și, de aceea, sunt extrem de curioasă să aflu ce te-a determinat să-ți exprimi gândurile, simțirile, ideile prin poezie? Te-a ajutat acest demers în viață, în creația ulterioară?

F.P.: De poezii m-am apucat de scris într-o seară de 20 octombrie 1998. Aveam 17 spre aproape 18 ani. Am luat un caiet și am scris un poem care s-a numit În ziua când mă vei uita. Le-am citit-o emoționat părinților mei care s-au uitat surprinși la mine, dar nici nu m-au încurajat, nici nu m-au descurajat în acest demers. Eram îndrăgostit și totuși anxios, așa că am scris acel poem. Problema n-ar fi fost dacă totul s-ar fi terminat acolo, dar a doua zi am mai scris una, după alte trei zile încă una și tot așa. Erau dedicate prietenei mele. Cred că prin scrierea acelor poeme am deblocat multe emoții pe care timiditatea mă făcuse să le reprim în cursul copilăriei și adolescenței.

Am început să umplu caiete. Le punem deci la socoteală împreună cu cele de proză, care nu s-au rezumat doar la „Vacanță la Rădești”; pe măsură ce creșteam, am început să scriu nuvele despre moarte, nedreptate, copii orfani, abandon. Am scris mult despre abandon, dacă stau să mă gândesc. Aici ar fi de discutat. Ai mei mă lăsau la bunici împotriva voinței mele, iarna, când nu eram în pericol să merg singur la Mureș sau vara, când era și fratele meu, Claudiu, cu 7 ani mai mare, apoi mă luau de acolo tot împotriva voinței mele. Se crease un cerc vicios al atașamentului. Cred că mulți din generația mea au pățit asta. Oricum, în generația mea, bunicii au jucat un rol important.

Ca să sintetizez, pot spune că am scris din dragoste: pentru femeie, pentru viață, pentru viciu etc. Pe la 18 ani, mare băutor de cafea, am scris poemul Cafeaua metastazică. Era amuzant, începea: „Când beau cafea, mă simt ca un bolnav ce-și bea în tihnă ceașca de morfină…”. Am scris și din revoltă: față de moarte, față de nedreptate, față de singurătate etc. Am bâjbâit, am căutat, apoi am avut un moment-cheie. Un om a crezut în mine, iar eu credeam mult în respectivul om. E o poveste lungă. Omul datorită căruia am debutat editorial se numește George Maior. El mi-a cerut poezii, s-a bucurat să descopere în ele ceva și mi-a plătit volumul de debut. Nu e puțin lucru. Mai mult, a și venit la lansare, la Alba Iulia, în decembrie 2005, pe viscol și ger, tocmai de la București. Deci un prieten și un veritabil om de cultură, care a citit foarte, foarte mult. Cred că ar fi avut o carieră frumoasă în literatură dacă ar fi mers pe acest drum. George Maior este poet „de sertar”, are niște poeme foarte bune, profunde, sensibile.

O.R.: Mi-ai mărturisit că nu mai scrii poezii, deși ți-ai dori. Nu mai e posibil, nu mai găsești calea de a te exprima prin poeme sau ai senzația că proza, eseistica te reprezintă mai corect?

F.P.: Nu mai sunt momentan într-o stare de tulburare sufletească, așa cum mă simțeam când scriam poezii. Simt, cumva, că mi-am și consumat mesajul pur poetic, în sens clasic. Poetica, în sine, rămâne și se poate găsi în multe dintre acțiunile noastre, nu doar în versuri și nu doar în scris, în general. Cumva, a scrie proză este mai greu, oricine orice-ar spune, decât să scrii poezie. E o părere. Poezia, în general, vine cam singură, după ce ai citit mult sau după ce ai suferit, reprimat mult, chiar dacă după aceea stai pe ea și „o lucrezi” ca pe un text. (Asta nu înseamnă că oricine este vizitat de Apollo, doar pentru că a citit sau a suferit.). Proza e o sculptură, un mozaic. Îmi pare și nu-mi pare rău că nu mai pot scrie poezie. Cred că mai am strânse niște poezii, cam de-o plachetă. Le voi aduce în actualitate odată cu realizarea unui volum „The best of”.

O.R.: Eseurile tale sunt extrem de umane, lucru pe care l-am subliniat și atunci când am vorbit despre O dimineață de sâmbătă (editura RAO, 2021), și au multe inflexiuni memorialistice. În paranteză fie spus, aceste eseuri au fost inițial publicate în revista Literatura de azi și am fost bucuroasă să văd cum intri și tu în rândul autorilor care, de-a lungul anilor, au transformat în cărți colaborarea lor cu revista unde sunt redactor-șef (director: Daniel Cristea-Enache). Revenind la eseistică, care a fost triggerul acestui nou capitol literar? Au eseurile o legătură cu jurnalul pe care îl completezi conștiincios, în fiecare zi? Reprezintă un mod de a descrie un pic mai personal anumite aspecte general-umane ale existenței noastre, pe care le-ai înregistrat și te-au marcat?

F.P.: Eseuri am început să scriu în liceu, prin clasa a IX-a – a X-a. Deci vorbim despre anii 1997-1998. Mă preocupau diferite teme, probabil influențat și de scrierile lui Cioran, Țuțea, căutam răspunsuri. Eram rebel. Eseurile, în schimb, nu au nicio legătură cu jurnalul. Acesta este doar un exercițiu zilnic de scriere. Eseurile au fost antemergătoarele romanului, dacă mă pot exprima așa. Dar culmea, cele trei romane scrise de mine nu seamănă cu eseurile. Prin eseuri voiam să clarific situații de viață, în special „teoria și practica” relațiilor interumane în cuplu, dar sub o formă literară și cu multă dezvăluire de sine. Au avut un rol terapeutic pentru mine (dar și pentru alții) și cred că sinceritatea cu care am scris a reprezentat adevărul meu. Ele „au prins bine”. Pe vremea aceea, blogul meu personal avea sute de vizitatori unici, zilnic. Eu lucram într-o instituție față de care era destulă prejudecată (în mare parte justificată, dar totuși exagerată). Și lumea voia să citească ce scriu. „Cum adică? Unul care lucrează acolo, în rolul X, scrie cum suferă, cum se tăvălește pe jos pentru că iubita nu-i pe aceeași de undă? (zâmbește) Păi cei de acolo sunt puternici.” Or, nu era deloc așa. În scris, a-ți arăta slăbiciunile reprezintă un mare avantaj. Sinceritatea și munca fac literatura, pe lângă simțul realității și talent, desigur.

În jurnal scriu concret ce am făcut: „Azi, 20 martie am fost la piață cu trotineta..” sau „Mă simt trist, văd accidente, războaie, mor oameni.” Nu este de mare profunzime. Sunt și părți interesante, poate mai mult sub aspectul informațiilor pe care le conțin. Ca un fapt inedit, trebuie să știi că jurnalul îl scriu în pat, întotdeauna seara sau dimineața.

O.R.: În urmă cu aproape șapte ani, ai publicat primul tău roman, Softul GE (editura RAO, 2016) care știu că a trecut printr-o serie de aventuri până în momentul în care a reușit să ajungă la cititori. Te rog să ne spui, în câteva cuvinte, povestea (cu cântec!) a acestui roman de debut. Și să nu omiți să aduci o lumină privitor la implicația ta în politică, premergătoare scrierii cărții.

F.P.: Romanul Softul GE, cu care am debutat, înseamnă mult pentru mine. El a avut succesul lui și rămâne un roman valabil, scris într-un fel unic, având o problematică unică, deși ar putea părea similar cu 1984, e totuși unic. L-am scris în șase luni, după o intensă experiență instituțională, și, fapt important, l-am scris „sine ira et studio”. Asta i-a dat valabilitate și cred că-i va da trăinicie. Mulți nu-l înțeleg, dar nici nu trebuie sau… păcat că nu îl înțeleg, ori poate nu, mai bine că nu sunt nevoiți să caute să-l înțeleagă. Mai bine că viața și societatea nu i-a adus în postura de a avea nevoie să-l înțeleagă. M-a bucurat că l-au înțeles niște oameni. Cred că prin acest roman am contribuit într-un fel la reforma instituțională a locului în care am lucrat, chiar dacă cei care au venit după cei din vremea în care eu am fost acolo, nu m-au cunoscut personal. Mai mult, după un timp mi-au și făcut anumite probleme de imagine, dar nu din cauza romanului. Mă rog… povestea publicării lui a fost una interesantă, căci în preajma publicării, două personaje statale importante, la vremea lor, au încercat să determine amânarea publicării, în mod subtil, printr-un intermediar care îmi era apropiat. Au reușit o amânare de un an. La un moment dat, mă resemnasem, dar directorul RAO a fost curajos și nu s-a lăsat intimidat. Oricum, și cei care s-au speriat au exagerat, dar au și „zburat” din funcții după un timp, desigur nu din cauza romanului. Așa sunt legile scrise și nescrise ale puterii. Democrația are regulile ei. La cât de puțin se citește astăzi, un roman nu mai are putere nici cât o adiere de vânt. Mă refer ca impact social, asupra unui grup. E capabil însă să ochii unuia care poate conduce sau influența un grup. De aici și vorba: „e de ajuns ca un om să creadă…”, ceea ce este foarte adevărat. Scrisul și cititul sunt și niște forme de putere.

O.R.: Și drumul tău de romancier a continuat: Perechea dragoste, perechea moarte (editura RAO, 2018), carte care surprinde drama din toamna anului 2015, cea a incendiului de la clubul Colectiv. Dincolo de subiectul ales, care nu este, desigur, doar un pretext, ce ai urmărit să mai aduci în atenție prin intermediul personajelor acestui roman?

F.P.: Să conturez cât de nocivă este depresia, să scot în evidență ce mare formă de putere este prietenia și câtă nevoie avem de ea, să arăt că m-am maturizat în 3 ani și „să iau la mișto”, literar, tipologii de personaje politice, să dezvolt simțul estetic al cititorilor, să îndemn la dragoste și la trăitul clipei, având în vedere că nu știm ce ne aduce viitorul apropiat. Să luăm în serios anxietatea, dar să nu ne temem de ea. Înainte de toate, să creez o mărturie literară a momentului Colectiv. Am dorit să rămână informații exacte despre ce a fost la Colectiv: câți tineri au murit sau au fost răniți, câte secunde a ținut focul, care era atmosfera generală după acel incendiu, ce cântece se ascultau în perioada aceea, ce îi caracteriza pe tineri, pe unde era clubul etc. Dramatic, mi se pare că au trecut 8 minute, nu 8 ani de atunci. Și mai dramatic este că pe lângă cei peste 60 de oameni care au murit atunci, pe șosele, de exemplu, în acești 8 ani, au murit încă vreo 10 000 de români. Asta nu diminuează cu nimic drama de la Colectiv, dar arată cât de bolnavă este, în unele segmente, societatea noastră sau cât de răniți psihologic ies mulți dintre noi din familiile de origine. Boala sufletului, despre care permanent vorbește și Biserica, este în măduva societății noastre. Scriitorul, jurnalistul, dascălul, artistul de orice fel sunt obligați să se exprime, fiecare în felul lui, despre toate aceste probleme.

O.R.: Dacă ar fi să urmăm un fir conducător, ar trebui acum să inițiez discuția despre cel mai recent roman semnat de tine, dar aș vrea să lăsăm acest subiect pentru finalul dialogului nostru. Cu acordul tău, voi face un ocol împreună cu jurnalistul Flaviu Predescu – iar sub această umbrelă includ activitatea ta editorială, cea de recenzent al unor nenumărate cărți, emisiunile de la DC News, unde ești gazdă, și nu în ultimul rând, colaborarea ta cu variate publicații literare. Ce anume te atrage la această îndeletnicire? Este ea benefică, oare, pentru un scriitor?

F.P.: Scriu de când mă știu. Nu cred că există o zi în care să nu citesc sau să nu scriu ceva. Și muncind, căci am muncit fără nicio remunerație ani și ani de zile (mă refer la scris), au început să apară și rezultate. Cineva te vede sau cineva îți propune o colaborare. Așa se leagă lucrurile. Unii fac activități care le permit să-și cumpere iahturi, alții se mulțumesc doar cu roadele pământului sau cu salariul, iar unii, pe lângă alte activități de subzistență, scriu mai ales pro bono. Eu așa consider că scriu. Ani și ani de zile nici nu mi-am pus problema că aș putea câștiga vreun leu din scris. Scrisul era o eliberare și o căutare de sine. De la un timp, au venit și propuneri de colaborări remunerate, iar acest lucru m-a motivat oarecum. Dar acest fapt s-a întâmplat ulterior intențiilor mele, voluntare, de a scrie fără niciun beneficiu material. În scris este foarte important, în primul rând, să ai o platformă pe care să te exprimi, fie că vorbim despre blog sau o revistă. Realizarea emisiunii De Ce Citim, difuzată sâmbăta pe DCNewsTV și distribuită pe Facebook și YouTube, a fost ideea lui Daniel Cristea-Enache. Am făcut împreună aproximativ 100 de emisiuni, eu fiind doar în rolul învățăcelului care pune întrebări. Daniel este, așa cum am afirmat-o și când eram mai apropiați, un mare critic literar, cu o mare putere de analiză literară. El a spus: „Hai să facem o emisiune în care să vorbim despre literatură!”. După ce am avut un diferend, Daniel s-a retras. Asta m-a pus în situația să schimb formatul și să dau șanse mai multor oameni, din varii domenii, să se exprime în cadrul emisiunii. Deci, într-un fel, ca să fac o glumă, Daniel a făcut de două ori bine, odată când a avut ideea emisiunii și a doua oară atunci când s-a retras. În egală măsură, m-aș fi putut retrage eu și să facă Daniel emisiunea în continuare, și poate cu un mai mare succes.

La Luceafărul de dimineață am ajuns datorită lui Nicolae Manolescu și a lui Gabriel Chifu, în 2018. Este benefic pentru un om care scrie să trăiască și din activități care au legătură cu scrisul. Așa cum am spus, trăitul din vânzarea cărților proprii este imposibil și nu de azi, de ieri, ci dintotdeauna. În România sunt numărați pe degetele unei mâini „de tâmplar” cei care trăiesc exclusiv din ceea ce vând. Sincer, la noi, cred că nimeni nu trăiește doar din ce cărți vinde. Mi-e și imposibil să cred că cineva ar vrea în primul rând să facă asta exclusiv. De unde atâta creativitate și energie? Să scrii și să scrii, dar să se și vândă, lumea să nu se plictisească niciodată, distribuția cărților să funcționeze perfect, inflația să rămână constantă și procentele care-ți vin din vânzarea unei cărți să fie mulțumitoare, ba chiar îndestulătoare. E o utopie. Dacă ai observat, chiar și cele mai cunoscute nume de scriitori contemporani, de la noi, discutăm doar despre țara noastră, mai fac câte ceva: sunt profesori, au edituri, lucrează te miri unde.

În ceea ce mă privește, știu că am ceva de spus și că nu mă simt în competiție cu nimeni. Sună a clișeu, dar concurez doar cu mine însumi. Iar acest fapt este adevărat. Am încercat să fiu mai bun, de la poem la poem, apoi de la eseu la eseu și, în fine, de la roman la roman. Lucrez într-o bibliotecă, n-are importanță că e „cea mai cea…” din România. Putea fi și o bibliotecă simplă, orășenească, județeană. Mă potrivesc și nu prea în mediul respectiv. Structura mea este una activă și un gând „ascuns” mă face să tânjesc mereu la o implicare cu un impact social mai mare. Dar cred că nu realizez cât de bine îmi este așa. Poate chiar prea bine. Și apropo de Bibliotecă, mă bucur să fim colegi la Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, dar și în colectivul de redacție al revistei De spiritu et anima. Apreciez munca ta atât la Literatura de azi, cât și la BCU și te admir pentru efortul neobosit de a face lucrurile cât mai bune și mai frumoase în jurul tău.

O.R.: Mulțumesc – aceste lucruri le fac cu bucurie și cu speranța, într-adevăr, că pot să contribui la a face măcar un metru de frumos în lume.

Să revenim la tine. Mă voi îndepărta puțin de domeniul literar, deoarece aș vrea să te invit să vorbești puțin despre drumul tău spre și prin psihologie. De ce ai ales această cale? Ce influență a avut, în cazul tău, asupra vieții personale și profesionale, dar și asupra scrisului?

F.P.: Susținerea examenului de admitere la Facultatea de Psihologie și Științele Educației din cadrul Universității București, apoi absolvirea FPSE au fost printre cele mai bune decizii pe care le-am luat în viața mea. Făcusem Dreptul înainte, la Alba Iulia, dar la 19 ani nu mă cunoșteam, firește, așa cum începeam să mă cunosc la 33. Sunt numai 14 ani între aceste două vârste, dar cât de importanți sunt! Prefixul 1 a fost pentru mine al viselor, al culorilor, al unei revolte. Prefixul 2 a fost al tristeții, al responsabilității premature, al angajamentului prematur. De exemplu, la 23 de ani absolveam facultatea, debutam cu o carte politică, mă însuram cu prietena din liceu (pentru că așa ne-am promis într-un moment de vârf al îndrăgostirii, prin anul 2000) și eram ales cel mai tânăr consilier județean din România. Și lista ar mai putea continua. La 26 mă mutam „definitiv” la București, îmi schimbam total cariera cu una pe care nu o cunoșteam, divorțam. Și atunci ne mai mirăm că la 33 de ani vedeam în Facultatea de Psihologie o cale? Așa cum am văzut în Credință și chiar în religie o cale. Nu mă pot bate cu pumnul în piept că sunt un mare credincios, dar cred și caut să îmi împrospătez mereu sentimentul credinței. William James spunea în Voința de a crede că doi indivizi reușesc să jefuiască un tren plin cu oameni, doar pentru că au credință unul în celălalt, că fiecare va asigura spatele celuilalt. Și atunci, completez eu, cum să nu cred eu în Dumnezeu? Dacă credința unui om în alt om dă roade, darămite credința omului în Dumnezeu, care ar trebui să fie punctul de pornire a toate.

Încă mi-e foarte greu să cred în Viața Veșnică, în sensul clasic, în întâlniri post-moarte, fără trup, între noi cei care ne-am iubit aici, pe Pământ. Dar tocmai aici este esența Credinței, în a crede fără argumente de tip uman, făurite de om, livrate de mintea umană, prea limitată, făcută să vadă numai fragmente, nu și întregul. Și, da, Credința a fost cea care m-a scos din impas. Să-ți dau un exemplu interesant, dacă tu crezi în credința soțului sau a soției, de exemplu, este ca și cum ai crede tu în mod direct. Eu cred și în mătușa mea Liliana, sora mamei, care a murit în octombrie 1980, pe când mama mea, Flavia, era însărcinată cu mine. Și de pe patul de moarte, Liliana, bolnavă de leucemie galopantă, în vârstă de 18 ani, i-a spus: „Flavia, de copilul care se va naște, voi avea grijă de acolo, de Sus!” Îți dai seama câtă forță mi-a dat acest mesaj. Și da, am simțit asta, mereu, faptul că mă sprijină, că drumul meu prin viață, deși greu de multe ori, este supravegheat de o forță divină.

Prefixul 3 a fost al unei puternice căutări de sine. Au apărut eseurile, două volume, poeziile de un alt tip ca După mine sau Risipă de vară, poate cele mai frumoase pe care le-am scris. Și am mers și la Facultatea de Psihologie, apoi m-am recăsătorit și încă aveam prefixul 3 când s-a născut Vlăduț. Ca să conchidem cu o glumă adevărată, Roxana a fost ce mi-a adus mai bun Facultatea de Psihologie, chiar dacă la un moment dat m-am iluzionat că mă voi alege cu „o grupă” de prieteni, măcar cu vreo 7-8, totul a fost o iluzie. La Facultatea de Psihologie, oamenii sunt și mai schimbători față de alte zone. Mulți sunt schimbători, ca să nu generalizăm. Devin curioși, te ating, se miră, râd, dar dacă spui ceva ce nu le convine, foarte puțini mai văd dincolo de asta și mai ales de interesul lor imediat. De aici se și pierd o mulțime de relații care ar fi putut fi minunate. De la lipsa conștientizării acestei ciclicități umane, de la tot felul de prejudecăți.

Apoi de la expunere la modele greșite, părinți care nu au avut prieteni sau au avut între ei relații deteriorate. Uite, de pildă, noi doi suntem deja buni prieteni, de mai mulți ani, dar asta și pentru că ai noștri (părinții) au avut prieteni și am fost expuși la acest model al socializării, al prieteniei. Prietenia este aducătoare de multe bucurii spirituale și nu numai. Cred că poți măsura impactul Facultăți de Psihologie asupra vieții și evoluției mele acum. Scrisul a suportat și el transformări. A devenit mai profund, cred. Fără să devină prin asta greoi sau plictisitor.

O.R.: Și pentru că am adus în discuție influențele, te rog să vorbești despre oamenii care au avut un impact deosebit de-a lungul vieții tale, din punct de vedere intelectual, dar și personal. Însă nu numai în sens pozitiv, ci și negativ – persoane care te-au făcut să înțelegi că așa nu vrei să devii niciodată.

F.P.: L-am amintit ca având un rol determinant pe George Maior, dar mai sunt, desigur mulți, care au avut un efect pozitiv asupra mea. Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu, Daniel Cristea-Enache, Roxana, prieteni foarte apropiați, oameni cu care am lucrat îndeaproape, jurnaliști, foști colegi, actuali colegi, foști șefi de după încheierea celor 10 ani în care am lucrat cu George Maior, profesori de la Facultate, din liceu, prieteni din literatură. Iar negativ, nu pot da nume, dar toți aceia care nu au înțeles cele două concepte cardinale numite „prietenie” și „putere” m-au făcut să caut să nu ajung niciodată așa.

O.R.: Ne apropiem de final și aduc în discuție cel mai recent capitol literar din creația ta: Paraclis 1980 (editura RAO, 2022), roman care abordează un subiect dureros al anilor ‘80, precum și periculoase similitudini dintre acea perioadă și anumite evenimente contemporane, sperăm ficționale. Avem de-a face cu o frescă de personaje temeinic construite, care colindă prin fața cititorilor în etape diferite ale formării lor, schimbându-se și reinventându-se. Și trăim două impresionante povești, separate de mai multe decenii, însă legate prin fire subtile, care țes o adevărată pânză de păianjen. Știi deja că mi-a plăcut foarte mult acest roman, dar acum aș vrea să facem împreună un exercițiu de publicitate, de marketing, dacă vrei. Încearcă să creionezi un paragraf destinat cititorilor, pentru a-i atrage să citească Paraclis 1980, și care, la final, să aibă inclusiv un mesaj promoțional extrem de scurt.

F.P.: Paraclis 1980 intră în camere în care nu multe romane din literatura noastră au intrat. El sondează atât sensibilitatea relațiilor de putere, cât și de prietenie, plimbând cititorul pe culoarele puterii, acolo unde se iau deciziile. Indiferent ce ar zice oricine, atmosfera din locurile în care se iau decizii importante trebuie adusă în atenția iubitorilor de literatură. Este o formă de exercițiu de păstrare a democrației acest tip de literatură. Să găsești o cale de a face pe cineva curios despre niște chestiuni aparent plictisitoare, dar foarte importante solicită efort. Scrierea Paraclis 1980 a intrat la „responsabilități”. Apoi a început să îmi placă drumul personajelor. E un fapt știut că, după ce le dai o formă, ele își urmează drumul independent de voința romancierului. Dacă intervii decisiv, strici totul. Prin urmare, cititorul are ocazia să vadă strădania creativă compusă din autobiografie și ficțiune, așa cum spunea și Nicolae Manolescu pe coperta cărții Marea carte a uitării, scrisă de Gabriel Chifu, parafrazându-l pe criticul francez Serge Doubrovsky, căruia i se atribuie crearea termenului „autoficțional”, atunci când ne referim la roman. Dar domnul Manolescu completa, cu referire la romanul domnului Chifu: „Nu cantitatea de realitate îl definește, ci perspectiva subiectivă asupra realității. În fond, orice roman este o ficțiune, chiar și cel autobiografic.” Un bun prieten din Alba Iulia, Ioan Maier, în vârstă de 82 de ani la ora acestui interviu, mi-a spus după ce a citit, în felul lui sincer: „Te-ai folosit de inginerul Iordăchescu, ca să spui povestea ta!” Se poate spune și așa, într-un fel. L-am reactualizat pe domnul inginer Eugeniu Iordăchescu (1929-2019), supranumit Inginerul Raiului, salvator, alături de mulți anonimi, ai câtorva biserici și clădiri, în anii 80.

Mesaj promoțional? Hm, nu știu… Cred că romanul are darul să te teleporteze în locuri în care n-ai avea acces în mod normal, chiar dacă ți se pare la îndemână să intuiești ce se află dincolo de cortină, poți avea surprize. Lumea privită prin ochii unui tânăr de 26 de ani, cu un filtru de 15 ani poate fi o bună ocazie să vezi un astfel de produs creativ. În această carte, Diplomatul, Arvinte C. Emanoil, Paul George Ionescu și, nu în ultimul rând, Eusebiu Iordan sunt protagoniștii care influențează mersul lucrurilor, fiecare în felul lui, pe un țesut psihologic al primului deceniu de după Revoluție, cu ramificații în ultimul deceniu de dinainte de Revoluție. Am încercat să-l scriu în stil călinescian, foarte documentat și foarte elaborat. De regulă, la câte-o pagină am stat și am lucrat uneori câte o săptămână. Cititorul acestui interviu, care a ajuns până aici, trebuie să știe că Paraclis 1980 este o carte despre două povești principale. Una, a unui inginer constructor care a salvat biserici, translatându-le prin București, vorbim de anii 80, iar cealaltă a unui tânăr, să-i zicem genuin, care ajunge, la mai bine de 15 ani de la Revoluție, într-un minister important. Cum se vor intersecta povestea bătrânului și a tânărului și ce învățăminte pot fi trase de aici rămâne să descopere cititorul. Romanul este și despre puterea prieteniei, care transcende timpului și geografiei, transcende funcțiilor, deși este mult încercată. Vorbim aici despre prietenia dintre Paul și Pompiliu, pe de-o parte, dar și dintre Paul și Diplomat. Poate că m-am folosit de realizările domnului Iordăchescu, așa cum spune prietenul meu Ioan Maier, dar mai degrabă m-am folosit pe mine, un summum de amintiri false sau șarje prozastice ale inconștientului, pentru a pune în relief, pe de-o parte, realizările acestui om minunat și, pe de alta, lupta care se dă între bine și rău, dar mai ales conturarea ideii că binele, odată obținut, trebuie păstrat cu vigilență și, la nevoie, prin luptă. Citiți Paraclis 1980 și veți trage singuri concluziile. 

O.R.: Trăim prezentul, dar privim permanent, măcar cu coada ochiului, spre ce va fi să vină. Prin urmare, care sunt proiectele tale de viitor, ce planuri ai?

F.P.: O antologie poetică. Aș vrea să public o selecție a celor mai frumoase poeme. Sunt dator cu acest fapt față de mine și față de toți cei care au crezut în creațiile mele. Și n-o să mă fac de râs, te asigur. M-am apucat să scriu un fel de memorii, dar merge greu. Și, din când în când, scriu și recenzii. Cum necum, de-a lungul timpului, s-au strâns vreo 50 de recenzii. Apoi să continuăm proiectul revistei De spiritu et anima, publicația BCU Carol I. Să avem apariții, articole faine, cititori sincer interesați. Să o acredităm cu tot ce se poate, să o popularizăm și tot așa. Asta pe zona scrisului. Pe cea a cititului, planific să citesc din marii clasici, ce n-am apucat sau n-am vrut. De pildă, acum citesc Frații Karamazov, și realizez ce important este să citești unele cărți la timpul potrivit. Am citit recent Muntele vrăjit, Anna Karenina și voi citi și reciti cărți de care fie am fugit speriat de volumul lor, fie „nu m-au prins”, fie din te miri ce motiv mi-au scăpat sau pe care le-am uitat. Și îmi doresc să pot trăi într-un echilibru sufletesc, în relațiile cu familia, prietenii și colegii.

O.R.: Am ajuns deja la ultima clipă a acestui „interogatoriu” și am o rugăminte la tine – să ne spui ce mesaj vrei să transmiți celor care îți citesc cărțile.

F.P.: Le mulțumesc și îi asigur de respectul și prietenia mea. Iar ție, lui Daniel, abonaților și cititorilor voștri, vă doresc să duceți proiectul Literatura de azi mai departe, cu reușite și bucurii intelectuale și sufletești. Misiunea voastră este una importantă.

O.R.: Mulțumesc, Flaviu, și îți doresc spor, inspirație și căldură sufletească în anii ce vin!

F.P.: Mulțumesc mult și eu, Odilia! Un gând bun de prietenie.