Despre idealism

Odilia Roșianu: Avem nevoie de idealism pentru a reuși în viață? Sau acesta este doar pentru suflet, pentru spirit? E bine să visăm că acele idealuri, de tinerețe, de maturitate, vor fi atinse cândva? Cât de mult ne trag în jos visurile atunci când trebuie să ne gândim la viața de zi cu zi, la facturile ce trebuie plătite? 

Carmen Firan: Nu știu dacă idealiștii reușesc în viață mai mult decât cei pragmatici… Dacă ar fi așa, am trăi într-o lume croită pe vise de către visători – o lume cu alte legi, un fel de harababură spirituală în care probabil gravitația ar fi anulată, iar lucrurile ar pluti, oamenii ar zbura în toate direcțiile, doar îngerii ar traversa pe verde și și-ar plăti taxele. Nu zic, ar fi frumos o zi-două…

Cred că idealiștii au nevoie de mulți pragmatici în jur pentru a continua să viseze. Eu am rămas, cumva, idealistă, pentru că am norocul, oarecum, să-mi permit. Soțul meu e cu picioarele pe pământ, de exemplu, așa că eu aduc în cuplu un fel de briză salvatoare care ne mai rupe din acel trebuie cotidian. Sunt însă o idealistă rațională. Știu că abia după ce ți-ai îndeplinit un vis începe greul. Trebuie să-l menții, să-l susții, să-i dai consistență. E greu să faci față unui vis împlinit. Mai greu decât să visezi pur și simplu. Abia atunci începe munca…

Dar visele nu ne trag în jos dacă știm să le dublăm cu permis și posibil, cu o viață paralelă în care pâinea să fie pe masă. Noi care am trăit într-o societate totalitară avem exercițiul vieții paralele, știm că visele pot face casă bună cu realitatea. Ele sunt supapa de rezistență pentru suflet. Ne fac mai puternici, paradoxal, și ne dau și seninătatea de a rezista la hărțuirea zilnică. Visele îmblânzesc realitatea, chiar dacă uneori nu o pot schimba.

Îmi amintesc notele de jurnal ale unui mare creator care în adolescență a început să se viseze faimos. Și s-a pus pe lucru. În fiecare seară, înainte de a adormi, își proiecta mental o imagine de succes, în care el era aplaudat de o sală arhiplină, se vedea în frac și papion, pe un podium, dând autografe, vorbind unei elite care îi sorbea fiecare cuvânt. A trăit imaginar, conștiincios, aceste imagini luni și ani de zile, până în cele mai mici detalii, simțea cum papionul îi strânge la gât, simțea manșetele cămășii albe scrobite și parfumul care ieșea din buchetele de flori așezate în fața podiumului. Adormea în aplauze privindu-și turnul de cărți scrise și premiate. Mulți ani mai târziu avea să ajungă să trăiască acea realitate. Mintea noastră e misterioasă, nu-i știm toate legile, și nici cum funcționează subconștientul care ne poate fi un aliat puternic. Există o artă de a visa cu ochii deschiși. Unii o numesc autosugestie, alții iluzie. Unii o consideră o naivitate, alții își forțează limitele și sparg pragul dintre vis și realitate. Doar că acel creator de care vorbesc a muncit enorm, s-a instruit, și-a pus tot timpul, curiozitatea, talentul și energia în materializarea visului.

În America există o întreagă industrie de programare a succesului. Antrenori bine echipați în psihologie, cu tehnici spirituale și neurolingvistice se ocupă de motivarea și susținerea celor care aspiră să ajungă campioni. Nu toți reușesc, firește, mai trebuie să ai și stofă, nu doar ambiție.

În contextul corectitudinii politice din lumea academică americană bate un vânt marxist. Excepționalismul este negat, la fel și geniile, există tendința de a egaliza și nivela, pentru a nu-i discrimina pe cei care nu vor ajunge niciodată pe podium… Mai interesantă decât reușita este drumul până la ea, se spune. Drumul ar fi măsura succesului. Toți suntem pe drum și teoretic toți avem aceleași șanse. Mă îndoiesc. Socializarea visului respinge elitele și încurajează mediocritatea.

Până la urmă nu există o rețetă a succesului, împlinirea visului e o aventură personală.

(va urma)

Prima parte a dialogului o găsiți aici.

Imagine de pe radioiasi.ro