Odilia Roşianu 
Odilia Roșianu: Ai consacrat în cartea “Patrie română, țară de eroi!” foarte multe pagini atât literaturii autohtone, cât și celei străine, traduse în acele timpuri, observând că acest domeniu era considerat unul dintre cele mai bune aparate de propagandă. Nu vreau să abordez “obsedantul deceniu”, ci perioada ce a urmat, acel relativ dezgheț resimțit aproape în aceeași măsură de scriitori, dar și de cititori. Și aș vrea să ne spui cum ai văzut reflectată în cercetările tale perioada de relaxare, inclusiv aria dedicată literaturii pentru copii, ce a schimbat în tabloul general comparativ cu epoca lui Dej și, implicit, a lui Stalin. De asemenea, legat de literatura pentru copii, după 1990 s-au retipărit (și încă în foarte multe ediții) o serie dintre cărțile publicate în anii 60-70, având un succes foarte mare, mai ales că problemele erau general valabile. Și mă refer aici la Chiriță, de exemplu, cu Cireșarii (pe care tu îl enumeri la cărți de propagandă, dar unde nu apar nici măcar pionerii). Putem să recunoaștem meritele acestor cărți sau nu? Dacă le recunoaștem, au fost acestea niște cazuri izolate?
Simona Preda: În decursul anilor 60 asistăm la trecerea de la o literatură impusă (cea agitatorică din anii sovietizării) la o literatură tolerată și din motive propagandistice. Perioada acestor ani a fost un moment despre care mulți au crezut că va marca o deschidere către libertate, sau, în orice caz, spre mai multă libertate. A reprezentat, totuși, comparativ cu obsedantul deceniu o anumită relaxare ideologică. Și, din această perspectivă, în contextul literaturii pentru copii, și aici mă refer la producția literară în integralitatea ei, nu s-au scris doar opere strict ideologizate. Nu-i aflăm printre prozatori strict pe Petre Luscalov, Mircea Sântimbreanu sau Gica Iuteș. Dar chiar și aici discuția lasă loc de interpretare, întrucât nu toate operele lor respiră paradigme ideologice. Au existat însă și acei scriitori care, în contextul deceniului al șaselea, au dat opere minunate pentru copii – lipsite de clișee propagandistice – și aici îi menționez pe Octav Pancu Iași sau Gellu Naum. Discuția este mult mai amplă, însă în cartea mea eu am decupat doar un segment al acestei producții. M-am ocupat strict de literatura pentru copii cu subiect istoric, gen care a fost un instrument extrem de puternic în mâna regimului. Este un gen care pendulează permanent între ficțiune și document, și, în plus presupune anumite particularități. Prin intermediul ei scriitorul amintește, acuză, condamnă sau glorifică personalitățile trecutului, iar dacă este cazul creează personaje contemporane, inventează eroi pentru a pune în valoare anumite idei.
Către anii 60 peisajul literar se modifică în sensul în care alt tip de personaje și de teme devin modelul tinerei generații. Prietenia româno-sovietică devine un subiect estompat, eroii sovietici înșiși sunt ocultați (gata cu Zoia Kosmodemianskaia, gata și cu micul Morozov!), lupta de clasă se domolește, și se pregătește o perspectivă ideologică mai degrabă izolaționistă și centrată mai degrabă pe eroii naționali. Literatura, ca și discursul istoric, rămân însă în continuare tributare schimbărilor geopolitice. Referitor la „Cireșarii” – am argumentat în cuprinsul cărții de ce le-am consacrat un subcapitol. Mă rezum aici în sublinia că, dincolo de clișeele ideologice pe care, deși voalate, inevitabil le conține (și în contextul paginilor chiar apar pionierii), ciclul Cireșarilor câștigă prin frumusețea narațiunii, prin stilul alert și captivant, prin candoarea personajelor. Este într-un fel firesc faptul că a beneficiat de reeditări, cu atât mai mult cu cât personajele cărții au părăsit filele și au devenit pentru mulți tineri tipare, modele. Și iar am să dau un exemplu personal – în gimnaziu, în clasa mea se vorbea despre o expediție la Cetatea Petrodava (undeva lângă Piatra-Neamț), iar colegii mei își închipuiau că sunt Ursu, Tic sau Lucia. Nu se poate pune „Cireșarilor” eticheta de roman ideologic în integralitatea sa, însă, ca istoric, a trebuit să dau dovadă de obiectivitate în analiză. Îmi mențin ideea că atunci când supui investigației anumite subiecte, fie ele de natură istorică sau literară, nu iei totul în valoare absolută. Există nuanțe, există interpretări, uneori apar noi surse. Altfel, am avea un unic discurs plat referitor la trecut. Cireșarii au marcat nu o generație, ci mai multe, și au fost și eroii mei!
