Odilia Roşianu 
Toată lumea, mai ales cea trecută de 40 de ani, a fost și este atrasă de personalități cu inițiale incitante, precum B.B. (Brigitte Bardot), M.M. (Marlyn Monroe). Erau frumoase, deștepte, talentate, se aflau pe alte meleaguri…
Ce-ar fi dacă am găsi așa inițiale incisive și pe plaiurile țărișoarei? (mi-am zis). Și nici măcar n-a trebuit să caut prea mult.
L.L. este protagonista interviului de azi. Timid-agresivă, detașat-implicată, sensibilă și „je m’en fiche-istă”, prietenoasă și repede-blocătoare pe Facebook, caldă și dură, iubită și urâtă, lăudată sau atacată. Vizibilă atât la lansări, citind din sau povestind despre cărți, dar și la întâlniri neconvenționale, pe stradă sau la televizor. Este vorba despre Lorena Lupu. Pe care încerc s-o descos pentru cititorii revistei Literatura de azi.
***
Odilia Roșianu: Cine ești tu, Lorena? Te regăsești vreun pic în imaginea pe care am creionat-o mai sus, după cei câțiva ani de când te cunosc?
Lorena Lupu: M-ai citit ca pe o carte deschisă. 🙂
Cred că atributul definitoriu al identităţii mele este acela de „creator”. Nimic nu îmi aprinde luminiţe în ochi ca această putere, de a imagina un univers fictiv şi de a-i insufla viaţă. E ca şi cum ai fi pentru câteva momenţele Dumnezeu.
În afara acestor momenţele, sunt o leneşă sinistră, devoratoare de filme, cărţi şi vin roşu. Şi sursa de mâncare a tuturor pisicilor fără stăpân de pe strada mea.
O.R.: „Sclavă la Trollywood” mi-a adus un zâmbet, deoarece imediat a răsărit din străfundurile memoriei serialul extrem de vizionat în anii 90 – „Sclava Isaura” –, iar imaginea ta poate sugera orice, mai puțin o supusă, o sclavă. Vorbește-mi un pic nu despre blog în sine (deși nu e interzis să faci și asta, normal), ci despre activitatea ta la acest lorenalupu.com blog. Cum te lovește inspirația, cât de mult îți ia să scrii un text și cum crezi că sunt cititorii fideli?
L.L.: Dar eu chiar cred că un autor este sclavul cărţilor lui. Nu cred în oamenii care-şi ordonă să scrie zilnic cotă fixă de pagini şi nici în cei care vor să epateze cu metafore flamboaiante ca o paradă de Gayfest.
Cred că, uneori, forţa divină – Dumnezeu, Allah, Satana – te însămânţează cu câte un astfel de univers fictiv, iar tu ai datoria să-l hrăneşti, să-i uzi plantele şi să-i dai ţâţă – pot folosi „ţâţă” la voi pe site? – până se împlineşte. Aşa se nasc marile romane ale omenirii. Restul e doar ambiţie prostească şi grafomanie.
Trollywood e altceva. E lipsit de orice pretenţie literară. E o colecţie de eseuri, panseluţe, cugetări, glumiţe, luări de poziţie, interviuri, reportaje, e un fel de „shaorma cu de toate”. L-am pornit iniţial pentru că eu, ca actriţă şi scriitoare, aveam nevoie de o prezenţă online. Apoi a ajuns acest fenomen de o popularitate care mă uimeşte în primul rând pe mine.
Lungimea textelor depinde de complexitatea fiecăruia în parte. Dacă m-a enervat Victor Ponta, să zicem – deşi Victor Ponta nu mai enervează pe nimeni de ceva vreme – textul se scrie singur în zece minute. Dacă e un articol complex şi documentat, poate dura trei-patru zile. Iar dacă e campanie publicitară, chiar şi o săptămână, până trimiţi la client prima versiune, el are modificări, tu i-o trimiţi pe a doua, între timp lui i-au venit alte idei şi tot aşa.
Dar am multă răbdare cu advertiserii. Cred că, aşa cum multe firme de cosmetice din străinătate şi-au ales beauty bloggeri celebri ca ambasadori de brand, e doar chestiune de timp până când vom deveni şi noi ambasadori de brand la diverse produse.
Aştept cu nerăbdare un vin roşu, sec, taninos, cu aromă fructată, maturat în butoaie de stejar.
O.R.: Pentru că am ajuns la blog, să vorbim despre „paypal”. Nu despre ce este el, ci despre reacțiile oamenilor. Și, în general, despre opinia diferiților (mulți!) cititori că totul pe net trebuie să fie gratis, că munca celor din spatele unor bloguri, site-uri, reviste online nu costă nimic, ba, mai mult, e o sfidare la adresa tuturor să ceri bani pentru așa ceva.
L.L.: O, da, adu-mă cu picioarele pe pământ, că începusem deja să delirez feeric.
Am paypal pe blog pentru că m-am săturat de tipologia de cititor „vezi, Lorena, că nu-mi place fontul tău, se vede blogul naşpa pe mobil şi vreau să scrii despre iubire şi marasm, şi poate mai publici şi câteva poze cu tine”, dar care, când vine vorba de o campanie de crowdfunding, urlă la tine că cerşeşti pe net.
Genul acesta de cititor ar merita educat că, aşa cum îţi plăteşti instalatorul, mecanicul, electricianul şi coafeza, aşa îţi plăteşti şi distracţia. De aceea, permiteţi-mi să vă felicit din adâncul inimii mele pentru sistemul vostru de abonamente online. El m-a convins să devin colaboratorul vostru. Dacă eraţi încă un site care se foloseşte de munca unor redactori şi împarte conţinut populaţiei convinse că primim procent de la abonamentul lor la Telekom şi RCS, şi asta îi îndreptăţeşte să ne dea ordine, vă refuzam fără să ezit.
Trebuie să ne coalizăm în a educa publicul din România că trebuie să plăteşti pentru cultură. Trebuie să-l facem să înţeleagă că textele de calitate care-i fac ziua plăcută nu cresc în copaci şi că în spatele lor este efortul intelectual al unui om care trebuie recompensat. Cu bani, nu cu „mulţumesc”.
Şi problema se extinde şi la piaţa de carte. Câtă vreme librăria ia 50% din preţul de raft şi plăteşte editura când şi-a înţărcat mutul iapa, iar autorul are 7%, vom avea atmosfera literară de acum. Cu mulţi creatori săraci, meschini şi frustraţi, care se tot ceartă neproductiv între ei pe nimicuri.
De când am înţeles acest lucru, am refuzat să mai particip la scandaluri literare. Nu aduc decât furii, alte nemulţumiri şi ne discreditează pe toţi.
O.R.: Întorcându-ne un pic de la ceea ce reprezintă mediul online, o să te rog să-mi spui ce înseamnă tiparul pentru tine. Ai cărți apărute în format clasic, din cele care miros a cerneală tipografică – cu siguranță ai simțit altceva atunci când ți-ai văzut numele pe o carte. O comparație cu online-ul nu ar strica, privind exclusiv starea ta.
L.L.: Eu m-am vândut şi în print, şi în e-book, deci nu cred într-o distincţie atât de acută între online şi tipar. Cred că viitorul e al Kindle-urilor şi al altor device-uri de citit similare. De ce să retezi hectare întregi de păduri generatoare de oxigen, când, pe un Kindle, poţi avea o bibliotecă municipală?
Nici nu accept exemplare de autor pentru cărţile pe care le recenzez pe blog. Ştiu că autorul, săracul, e deja hărţuit de toţi misecuveniştii care au senzaţia că au dreptul la un exemplar gratis. M-am deprins cu cititul în format electronic.
Pe de altă parte, recunosc: momentul când mi-am văzut numele pe prima carte tipărită a fost ca un uragan Harvey pentru universul meu interior. N-am dormit toată noaptea de emoţie.
O.R.: Cum ai început să scrii, având în vedere că ești actriță? Ce te-a determinat să intri (și) în acest viespar, știindu-se faptul că nici lumea scenei nu e prea liniștită?
L.L.: Dar eu scriu dintotdeauna. Încă de când eram copil, ascultam critic poveştile şi mi se părea că pot spune eu altele mai bune. Am învăţat să citesc şi să scriu la trei ani, dintr-un abecedar vechi găsit pe la bunici. Pe la patru, deja îmi produceam primele tentative. Jenante. În ele, Făt Frumos se ducea la zmeu şi-l convingea cu vorba bună că e urât să fii rău şi mai bine să fie prieteni.
Chiar cred că omul trebuie să-şi producă doza necesară de balast, până să-şi formeze condeiul. De aceea, refuz să recenzez negativ romane de tineri. N-are sens. Toţi am fost proşti în vremea noastră, şi unii mai suntem şi azi. 🙂
O.R.: Ai spus într-un interviu că primele tale cărți nu-ți mai plac. Ce părere ai acum despre „Dona Juana”– se ridică la nivelul standardelor tale actuale sau nu? Nu de alta, dar mie mi-a plăcut.
L.L.: Cred că Dona Juana este primul meu roman adevărat. În sensul că e prima poveste care nu e doar o vagă romanţare a unor experienţe personale modificate pe ici pe colo să pară universale, ci o intrigă detaşată de mine, construită cerebral, cu inspiraţie dintr-unul din marile mituri ale omenirii. Mitul seducătorului universal.
De la o vârstă, te saturi să scrii literatură căministă studenţească şi tinzi să spui ceva amplu despre condiţia umană. Dar, să ajungi acolo, trebuie să treci prin etapa căministă. Abia după ce-ţi asumi şi-ţi consumi propriile mici frustrări, ţi se deschide ochiul obiectiv.
O.R.: Cu pași repezi ne-am apropiat de viitoarea ta carte ce va fi scoasă într-o manieră cu totul originală, printr-un fel de subvenție publică. Un act care mi s-a părut extrem de curajos când a debutat, dar am observat că am fost contrazisă rapid de rezultate. Povestește-mi cum ți-a venit ideea, ce s-a întâmplat și, mai ales, ce va urma.
L.L.: Cartea se poate achiziţiona în avans aici: http://hyperliteratura.crestemidei.ro/Trollywood?locale=ro.
Iar pe aceşti oameni îi trecem în capitolul de mulţumiri ai cărţii, să transmitem ideea că cititorul e direct responsabil pentru destinul unei cărţi. O parte din bani îi folosim pentru tipar, iar din restul, organizăm unul dintre primele turnee literare profesioniste, în Ardeal, în a doua jumătate a lunii octombrie.
Ideea nu e a mea, ci a editorului Andrei Ruse, pentru care am un respect uriaş. Ruse mi se pare omul care, dacă se ţine de treabă aşa cum şi-a propus, poate reforma piaţa de carte, şi s-o transforme într-un loc de unde să câştige echitabil toată lumea. Ruse se luptă cu lanţurile de librării şi refuză să le ofere comision mai mare de 30 – 35%. Şi, mai ales, e un partener cu care pot construi acest turneu literar, care înţelege importanţa promovării unui autor. M-am săturat până peste cap de edituri blazate care, dacă au vândut 500 de exemplare şi şi-au scos investiţia, te lasă pe tine, autorul plătit cu 7 – 10%, să te lauzi singur că eşti talentat.
Şi cred că turneele literare prin ţară sunt o necesitate. Chiar dacă nu vor fi succese financiare. Sunt o cărare ce trebuie creată şi bătătorită.
Nu mai putem, noi, autorii, să stăm în turnuleţul nostru de sticlă şi să urinăm omniscient peste plebe. Trebuie să ne ducem în faţa lor, să le prezentăm ce avem de oferit, să fim performeri şi da, entertaineri. Şi să ştim să ne citim public operele. Am asistat la nişte lecturi atât de gângăvite şi de dezarticulate de-ţi baţi copiii.
O.R.: După ce ne-am tot scăldat în lumea cărților, mi-am adus aminte de o reclamă (nu foarte inteligentă) unde, la un moment dat, apărea întrebarea „dar cu dragostea cum stai?”. Nu, nu te speria – nu sunt genul care să intre pe tărâmuri atât de personale. Voiam doar să-mi vorbești despre „dragostea vieții tale”, adică motanul al cărui nume nu-l scriu, deoarece lumea mă știe ca pe un redactor șef serios.
L.L.: Cu dragostea nu stai, dragostea e mişcătoare şi muşcătoare. 🙂
Motanul meu va avea în curând un roman al lui propriu. Vreau să prind într-o carte acest miracol de fiecare zi, pe care îl reprezintă o pisică în viaţa unui om. Modul în care o pisică poate deveni profesorul tău de libertate interioară.
O.R.: Lorena, cum sunt oamenii cu care te cerți sau care se ceartă cu tine? Care este impulsul care crezi că-i face pe alții sau te determină pe tine să creeze o discuție agresivă?
L.L.: Eu nu sunt agresivă cu nimeni care nu e agresiv cu mine sau cu cineva nevinovat. Dar am o alergie la abuz şi la plăcerea unor oameni de a umili şi teroriza alţi oameni, şi o plăcere de a le administra acestor agresori o doză din propriul lor tratament. Unii, mai inteligenţi, se prind pe parcurs că e o lecţie de omenie şi, subit, începem să ne înţelegem. Alţii rămân să se zbată în sclavia propriei răutăţi şi prostii.
O.R.: Din această săptămână, ai început o rubrică săptămânală în revista Literatura de azi, în ciuda diferendelor (mai vechi, ce-i drept) cu Daniel Cristea-Enache, directorul revistei. Când prietenii lui de Facebook au fost extrem de surprinși de această veste, el a comentat următoarele: „Pentru un critic literar, relațiile personale cu un om sau cu altul chiar nu contează. Deci nu e nici o glumă: rubrica va fi în fiecare miercuri. Bun venit Lorenei Lupu în revista noastră!”, după ce înainte, când cineva a afirmat că, vezi Doamne, este un compromis pentru audiență, același DCE a zis „Mă tem că Literatura de azi n-are nevoie de compromisuri pentru audiență, având oricum audiență”.
Care este motivul pentru care ai acceptat tu colaborarea cu revista Literatura de azi? Și, nu în ultimul rând, ce mesaj ai pentru cititorii care vor accesa textele de la rubrica ta „RĂUTĂȚI DE MUIERE”?
L.L.: Daniel şi cu mine am avut relaţii destul de încordate o vreme, mai ales datorită orgoliilor fiecăruia dintre noi.
Dar nu pot nega importanţa lui Daniel în peisajul literar de azi, nici faptul că a creat un reper cultural cu proiectul Literatura de Azi, şi cum spuneam: trebuie să lăsăm nimicurile şi meschinăriile deoparte. Avem scopuri comune. Avem de modernizat mentalitatea şi deprinderile pieţei de carte din România. Un ţel mai înalt, după părerea mea, decât ciondănelile fără miză.
Noţiunea că, dacă eşti popular şi bine vândut, reprezinţi un compromis, vine mai ales de la autori rataţi care nu reuşesc să-şi vândă nici măcar cinci cărţi şi atunci au creat acest mit sinistru: că a fi „comercial” e dovada lipsei de valoare. Că acei 30.000 de oameni care te urmăresc pe contul de Facebook sunt toţi tâmpiţi, şi numai cei 30 care-i urmăresc pe ei sunt rafinaţi şi speciali. Iar eu îi întreb: De ce mă vorbiţi de rău? Cine vă opreşte pe voi, deştepţii, să vă faceţi propria horă?
Poate faptul că la hora lor nu vrea să participe nimeni.
O.R.: În încheiere, îți mulțumesc pentru interviul pe care mi l-ai acordat și aștept dedicația pentru mine, pe exemplarul viitoarei cărți, având în vedere că mă aflu printre cei care au plătit destul de rapid după lansarea proiectului.
L.L.: Am remarcat acest lucru şi l-am apreciat din toată inima. Te iubesc de când ne-am întâlnit prima oară. Era un eveniment al domnului Alex Ştefănescu, iar tu erai această superbă blondă matură, elegantă, distinsă. Emanai o feminitate relaxată care m-a dat pe spate. În general, femeile românce trecute de 40 de ani încep să se stafidească pe interior, să se îmbrace umil, să nu mai transmită cochetărie. Tu erai exact opusul. Îţi purtai vârsta ca pe o bijuterie, nu ca pe o povară.
Din acest punct de vedere, eşti modelul meu uman.
