Ioana Revnic
Recent, am citit un text al tău despre ritualul senescenței. Scrii furibund, dar cu un umor teribil. Pînă la urmă, de ce nu te poți obișnui cu gândul că îmbătrînești? Nu ți-ar fi mai ușor să accepți acest lucru – cu înțelepciune, cu seninătate?
– Dar sînt senin! Am permanent cer albastru, soare-n cap, nici un nor. Cînd mă uit deasupra blocului niciodată nu regăsesc aceeaşi seninătate, dacă nu sînt nori, de pildă, tot trece vreun avion cu reacţie care strică tot, sau o cioară. Mi-am dobîndit seninătatea şi înţelepciunea de ani de zile, pentru că mănînc sănătos, mă duc la sală, pînă la sală fac jogging, meditez, ştiu yoga, fac judo, merg de trei ori pe săptămînă la masaj erotic, joia, moţăi în fotoliu, văd filme de acţiune, sînt alpinist, cuceresc vîrfuri montane cumplite şi mă caţăr numai în mîini, pe viscol, pioletu-l ţin în dinţi ca să mă lupt cu urşii, i-am învins pe toţi şi i-am împăiat, îi ţin în dulap, un dulap enorm unde învăţ să mă concentrez stînd pe întuneric deşi am ochelari infraroşii de cînd am luptat în Afganistan cu turbanu’ pe cap, am şi deltaplan şi telescop, particip la curse de Formula 1, ies numai pe locul întîi şi mi se dă o maşină drept premiu, un Fiat 600, mă ghidez după dictonul „dacă vrei, poţi”, m-am gîndit că vreau să fiu Bach şi-am rescris Arta fugii schimbînd doar o virgulă, a ieşit o capodoperă mai mare decît a germanului, fac lupte greco-romane, box, arunc suliţa, sap în curtea prietenului meu Ghighi, îi prind raţele, sap şi-n piaţa Rîmnicu-Sărat, sînt respectat, prin urmare ascult muzică dodecafonică, ascult ce şi cum vorbesc oamenii, aflu ce le place, or, toate astea m-au făcut să îmbătrînesc rapid senin. Mai mult, dorm cu faţa-n sus şi cu mîinile încrucişate pe piept, cum sînt puşi nu e clar de ce morţii-n sicrie, căci nimeni nu se odihneşte aşa, sau, dac-o face, atunci stă cu gura deschisă, ceea ce nu-i cazul la cadavre, şi dacă nici acest tip de relaxare nu mă va determina să mă obişnuiesc cu moartea (adică îmbătrînirea, sau invers), atunci nimic nu va reuşi.
Uneori mă sîcîie întrebarea de ce să mă obişnuiesc cu gîndul îmbătrînirii, şi ce-nseamnă că numai în felul ăsta mi-ar fi mai uşor să accept decrepitudinea. Mai întîi, e idiot să te obişnuieşti cu ceva, pentru că asta duce la rutină, rutina duce la îndobitocire, îndobitocirea duce la spital. Dacă ai noroc. Apoi, nu scrie nicăieri că trebuie să-ţi fie uşor în viaţă. În viaţă trebuie să lupţi! Să construieşti o casă cu mîinile tale. Să creşti capre. Să laşi ceva în urmă – crucea la care nu mai vine nimeni la scurt timp după ce-a fost înfiptă-n noroi poate fi considerată o urmă doar dacă are înălţimea Turnului Eiffel, dar nu se mai fac cruci de-astea, toate-s acum foarte mici, trebuie să te tîrăşti pe burtă ca să le vezi, cu lupa.
– Comentează un vers celebru ,,Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei.”
– Un vers de salon sau de morgă, sună bine, dar nu-i decît un pleonasm, moartea este veşnică. Prin urmare lui Vlahuţă îi era frică de moarte, punct. Se înţelege doar că nu credea în Dumnezeu, altfel ar fi ştiut că vine clipa cînd înviem cu toţii ca apucaţii şi-ncepem să alergăm care-ncotro, sau în cerc. Sigur că lipsa speranţei în viaţa de apoi e devastatoare. Dar, dacă devii senin şi înţelept pare posibil să te aştepţi la o viaţă de apoi fără să crezi în Dumnezeu, sau să nu crezi viaţa de apoi, dar să nu-ţi pese. Eu mă aflu în ambele ipostaze plus a treia, sînt turbat la gîndul că trebuie să murim, o mare porcărie, totuşi, cum nu mă duce mintea să înţeleg nici absenţa, nici existenţa lui Dumnezeu, nu ştiu pe cine să dau vina. Pe cine să mă înfurii, pe cine să înjur. Cui să scriu o petiţie online. În faţa cui să demonstrez cu pioletul amintit ţinut deasupra capului.
– Cu riscul de a te enerva, îți amintesc alte versuri: ,,Mereu cerşim vieţii ani mai mulţi, aşa-n neştire,/ Ne răzvrătim, ne plîngem de piericiunea noastră,/ Şi încă nu-nţelegem că fără de iubire/ Se vestejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră…” Poezia continuă, iar la un moment dat autorul (Vasile Voiculescu) ne amintește că ,,Dragostea e unica vecie dată nouă”. În Dumnezeu nu crezi, în viața de apoi nici așa. O întrebare obraznică: crezi în (marea) dragoste?
– Nu ştiam versurile şi, pînă acum cînd din păcate le-am aflat, am fost convins că Vasile Voiculescu a fost un scriitor profund. M-a necăjt versul cu timpul care se veştejeşte ca floarea-n glastră, mai avangardist decît toată poezia lui Ienăchiţă Văcărescu, însă nu ni se spune despre ce floare e vorba. Un cactus, o petunie, un nufăr? O lalea? Şi la ce fel de glastră se referă, că-s mai multe tipuri, rezistente fiind doar alea aluminiu, cu toarte. Pe urmă, habar n-am avut că timpul se veştejeşte, credeam că-i un mediu omogen şi nedefinit, analog spaţiului, în care apare succesiunea ireversibilă a evenimentelor. Şi iată că Voiculescu îmi pune pe neaşteptate întrebarea cum se poate veşteji un mediu nedefinit. Nu-l mai stropeşti? Dacă timpul se veştejeşte şi, conform teoriilor moderne, la fel face şi spaţiul (a apărut conceptul spaţiu-timp, cele două par inseparabile), noi unde ne situăm? În glastră? Prin urmare trebuie să fim udaţi? Şi, dacă da, nu sîntem în pericol să murim înecaţi ori să facem pneumonie? Atunci la ce bun penicilina lui Fleming, atîtea injecţii, atîta somnolenţă? Şi de ce versurile acestea atît de clare aparent dar atît de ermetice ca tîlc nu au fost folosite în muzica populară? A dispărut patriotismul? Au dispărut ţăranii? Au plecat toţi în Spania? Colonizăm Spania aşa cum au făcut-o arabii în urmă cu mai bine de-o mie de ani? Nu se duc dracului căpşunile? În fine, deja distrus sufleteşte (pentru că-mi plac căpşunile, mai ales cînd le ţin fetele în mînă), ajung la „Dragostea e unica vecie dată nouă”. Mi se dărîmă altă convingere veche şi după cum se vede tot falsă, şi anume că Voiculescu era cult, pentru că dacă ar fi fost astfel ar fi ştiut că afirmaţia a fost gîndită şi chiar scrisă de-o grămadă de oameni, unii filosofi, alţii sfinţi, ceilalţi paleolitici – au pictat-o pe pereţii cavernelor sub formă de bivoli utilizaţi ca metaforă –, şi ajung la miezul declaraţiei: eternitatea iubirii. Din moment ce nici măcar Pămîntul întreg, aşadar nimic nu este etern, cu excepţia morţii, cum se poate susţine aşa ceva? Cu ce argumente? Autorul se referă la o eternitate finită? Atunci intrăm într-o zonă ştiinţifică mai nebuloasă decît energia întunecată, un răspuns cît de cît potrivit l-ar putea oferi numai marii fizicieni paralitici – care sînt mai atenţi la detalii.
În ce priveşte marea dragoste, de ce „mare”? Din moment ce nu există mica dragoste. Orice iubire e mare sau nu e nimic. Cît de mare este depinde de foarte multe lucruri, unul dintre ele fiind vîrsta celor doi. Mai nou, şi sexul. Ar fi incorect politic să spun ceva care să implice mărimea la lesbiene.
– În ce crezi?
– Sincer, nu ştiu. Nu mai ştiu. Mai ţin minte în ce speram cînd aveam 20 de ani, dar orele au trecut şi acum îmi apar de-a dreptul pueril aşa cum supravieţuiam şi nădăjduiam în lucruri absurde pe vremea comunismului, pentru că de crezut nu credeam în nimic nici atunci. De pildă, nu-mi puteam închipui nici salvarea prin iubire, pentru că mai presus de ea, mai presus de orice, erau dezastrul din jur, disperarea fără margini, furia, abjecţia, umilinţa la care ne supuneau zilnic, uimirea imensă că toate astea ni se întîmplau cu adevărat şi păreau fără de sfîrşit. Nici tinereţea nu m-a ajutat, era tot ceva minor raportat la traiul de rîme la care fuseserăm condamnaţi. Sigur, viermele de pămînt îşi are şi el importanţa lui, de exemplu la pescuit. Însă, în ansamblu, nu-i prea simpatic. A fost o vreme cînd aveam convingerea că arta e totul, că prin artă te poţi mîntui, sau poţi fi fericit, sau perfect indiferent la ce se petrece în jur. Greşeam. Perenitatea artei apărea mereu şi mereu, pentru că-i exclus să poţi vieţui permanent scufundat în genuri artistice, obligatoriu ieşi afară să mănînci, să faci diverse lucruri, cum ar fi să respiri, şi, imediat ce trăgeai o gură de aer, simţeai cum te sufocă, te asfixiază mirosul acelei lumi. După decembrie 1989 am avut o scurtă perioadă de euforie, ba chiar de fericire, am crezut că totul va intra în normal. M-am înşelat din nou, au venit minerii şi-au demolat orice urmă de normalitate, noroc c-au plantat flori în faţa Naţionalului. Decada infernală cu Băsescu m-a ros de viu, ăsta a afirmat printre nenumărate alte chestii de securist naval că bătrînii sînt cancerul societăţii şi ar trebui scoşi din sistem, şi, cum mă apropiam încă de pe-atunci cu paşi vioi de senectute, m-am simţit neoplasm. Este adevărat că-i o senzaţie inedită, dar nu neapărat plăcută, pentru că eşti privit cu o imensă şi justificată ură. Peste toate astea, de ceva timp am prilejul de a constata, ba chiar mi se spune direct că literatura, chiar aceea creată de un cancer bătrîn, nu mai înseamnă nimic.
Am făcut o mică incursiune în penibila mea istorie ca să ajung la acum. Cînd pot spune că nu mai cred decît în Bach şi jazz. Peste doi ani voi rămîne doar cu Bach. Peste alţi doi, cine poate şti. Poate apare şansa să plec în Papua, Noua Guinee.
– Am citit interviurile pe care le-ai dat. Ai tot răspuns de-a lungul timpului unor întrebări sofisticate sau unor curiozități frivole. Nu cred că te-a întrebat cineva pînă acum: Tu cum iubești?
– E adevărat, nu m-a întrebat nimeni. Dar corect ar fi să mă întrebi cum am iubit. Ca toată lumea. Sau ca alţi disperaţi. Cu teama permanentă că se va termina.
– Care este cea mai mare extravaganță pe care ai făcut-o, din dragoste?
– Odată am închiriat două costume de scafandru, pentru mine şi fata pe care-o iubeam, şi am încercat să ne mîngîiem sub apă la 25 de metri adîncime. Din păcate, s-a rupt tubul ei de oxigen şi s-a asfixiat. I s-au desprins şi labele galbene, aşa că nu mai arăta prea bine. Altă dată, am cumpărat pentru 1 martie cel mai mare ghiocel posibil. Nu mirosea, dar nici nu intra pe uşă. Ca să nu mai vorbesc de porcăriile dulci pe care le-am făcut în ultimul rînd dintr-un amfiteatru de la Medicină, cu 60 de colegi prezenţi în faţa noastră, plus domnul profesor. Am executat aceleaşi lucruri şi la o cabană aflată la mare înălţime, pe prici, în ciuda puricilor şi a protestelor. Am pus bani la CEC tot pentru o fată, a pus şi ea, cu economiile astea strînse-n treisprezece ani ne-am fi putut lua un apartament plus o jumătate de Dacie 1300. Jumătatea din spate. Au venit timpuri noi, banii s-au devalorizat şi cu toată grămada aia de hîrtii de-o sută am cumpărat un televizor color, cu telecomandă. Într-o joi am vrut s-o strîng de gît pe fata pe care-o iubeam ca să-i arăt c-o iubesc, dar a scăpat şi a fugit în pijama. Am vrut din tot sufletul să am cît mai mulţi copii din flori la propriu (pe orice floare se află un copil, foarte mic), însă s-a opus Uniunea Scriitorilor. La New York mi-am dus o iubită într-un club de striptease şi am rugat-o să se dezbrace şi să se ducă la bară. A ţipat la mine, şi m-am întors în ţară singur, cu un biplan. Ce să mai vorbesc de faptul c-am devenit vegetarian doar ca să-mi impresionez o altă iubită. Nu mai mîncam decît humus. În mod ciudat, n-a impresionat-o, totuşi a fost mişcată cînd m-a văzut conducînd o Harley Davidson prin jurul blocului. Acum vreo 10 ani am dus o altă fată la una dintre cursele ilegale care se desfăşurau pe Şoseaua Olteniţei, şi am cîştigat proba de drift cu ea prăbuşită peste mine. Avea ochii verzi, era iarnă, făcusem praf portbagajul.
– La ce te gândești când auzi cuvintele:
… mărțișor
Inventarea mărţişoarelor care se lipesc direct pe sîni. Sîni.
… ziua femeii
Femei egale cu bărbaţii, sex cu fereastra deschisă, pe fereastră tot intră aceeaşi femeie.
… cadou
Recompensa dinainte de-a cumpăra cadoul şi cea de după înmînarea lui.
… bani
N-aduc fericirea. Aduc liniştea. Ploaia. Ghioceii.
…liniște
Moarte, înviere, basme.
…cimitirul pe care-l știi, din copilărie
N-a mai rămas mult timp pînă să intru-acolo, chiar dacă nu mai sînt locuri.
…disperare
Starea mea existenţială.
Ce te duce la disperare?
Lumea.
– Ai imaginație, doar ești scriitor. Ai putea să inventezi – totuși – un antidot al acestei stări.
– Nu vreau să inventez un antidot împotriva existenţei mele pentru că n-am ajuns în postura în care să-mi doresc să mă sinucid. În plus, disperarea, chiar dacă mă roade pe dinăuntru şi pe dedesubt, are şi ceva bun: încă mă împinge să scriu. Chiar dacă o face tot mai slab – a îmbătrînit şi ea.
– Ești ȘI redactor de carte. Din ceea ce scrii despre meseria aceasta deduc că îndeletnicirea te exasperează. Că redactarea ,,gunoaielor de ficțiune” (sau non-ficțiune) e abrutizantă. Există totuși – măcar un lucru bun – care ți s-a întâmplat de cînd te îndeletnicești cu așa ceva?
– Pe la început exista ceva bun: nu citisem niciodată asemenea mizerii, aşadar stupefacţia nu mai contenea, fiind însoţită însă de un rîs cvasicontinuu – glumele în redacţie pe cutare sau cutare frază creau o atmosferă extrem de veselă, culmea, ne simţeam bine. După o vreme, nu mai ştiu cîţi ani, ilaritatea s-a transformat în exasperare. Şi, destul de repede, în ură. Ajunsesem să-mi urăsc şi cîinele.
Şi-a mai fost ceva: am redactat şi cîteva cărţi bune, străine şi româneşti, migălitul lor mi-a făcut o reală plăcere. În sfîrşit, să nu uit că am cunoscut destul de mulţi oameni interesanţi şi de treabă, autori dar şi, mai ales, redactori. E o lume specială. Mulţi poartă fuste scurte.
– Ursulețul lui Freud, ultimul tău volum, a apărut în 2015 și conține cronici literare neconvenționale, inteligente, făcute – cu aproape zece ani în urmă – unor cărți destinate îndobitocirii. În 2014 ai publicat duioasele (și disperatele) Scrisori către Mihai. (Epistolele datează din anii 80.) Înainte – o carte de interviuri pe care le-ai dat, de-a lungul timpului: Variațiuni pe o temă de Vater-Puccini. Și una de proză scurtă, Rubato, o selecție din prozele tale de altădată plus un text inedit.
Unde sunt textele tale noi?
– Mă tot chinui să termin o nouă carte de povestiri, sper s-o dau gata anul ăsta. Merge greu pentru că mi-am schimbat fără să vreau stilul de viaţă, aşadar şi pe cel literar. Vreau să spun c-am ajuns tot mai izolat, nu-mi mai place aproape deloc să ies pe stradă, sînt multe pericole, şerpi, oamenii vorbesc singuri, societatea a evoluat.
– Comunicatele de presă care anunță o nouă apariție editorială semnată de tine conțin următorul enunț: ,,Răzvan Petrescu este unul dintre cei mai apreciați scriitori români de proză scurtă ai momentului”. În ciuda acestei aprecieri reale, mi se pare că ești un scriitor nemeritat de puțin mediatizat și mai puțin cunoscut decît în urmă cu douăzeci de ani. Explică-mi, te rog, acest paradox.
– Faptul că presiunea unui lichid pe fundul unui vas nu depinde de forma şi dimensiunile vasului este un paradox hidrostatic. Asta-i explicaţia.
– Un scriitor mărturisea undeva că maniera favorabilă în care criticii literari au scris despre câteva din volumele lui i-au provocat un soi de inhibiție (,,Laudele parcă m-au castrat” – spune acesta). Drept urmare, nu a mai scris literatură timp de două decenii. Tu ești un autor ale cărui cărți au avut – cred – cronici exclusiv pozitive. Ce efect au avut asupra ta laudele criticilor?
– Părerea mea este că scriitorul cu pricina era deja castrat cînd a spus ce-a spus, şi a găsit repede o justificare validă în discuţiile cu admiratoarele. În plus, după cum se ştie, femeile sînt sensibile şi au o incontinentă propensiune spre meseria de infirmieră. Deci le-a cucerit şi mai repede. Că după aia nu s-a întîmplat nimic ne lămureşte de ce omul n-a mai scris douăzeci de ani, sînt anii pe care i-a petrecut încercînd să se vindece – deşi medicina a făcut progrese uriaşe, transplantul de testicule tot n-a fost bine pus la punct, se fac încercări cu alea de porc, însă efectele adverse sînt apreciabile, mai ales asupra vorbirii.
În ce mă priveşte, laudele au avut un efect foarte bun: după fiecare cronică entuziastă mă simţeam minunat cam vreo 30 de minute, după care îmi trecea şi citeam o altă cronică, apoi se termina lectura şi rămîneam ca la început. Deoarece nu-mi venea să cred că era vorba de mine, mai ales pentru că n-am avut niciodată încredere în ce fac, cum sînt etc. Dacă nu eşti narcisist, egolatru, prin urmare bou, te bucuri şi mergi mai departe. Şi dacă vine momentul teribil cînd nu mai poţi scrie, asta nu se datorează laudelor, ci încălzirii globale.
(intervievatul este scriitorul Răzvan Petrescu)
