Carmen Firan Până acasă mi-a fost frig. Mi-a făcut bine braţul lui Andrei strângându-mi umerii. N-am vorbit. Eram împreună. Am intrat, n-am aprins lumina, ne-am dezbrăcat şi ne-am iubit fără cuvinte, fără disperare, frumos, fără pierdere.
În noaptea aceea am visat un vapor năpustindu-se pe trepte. Un vapor alb şi mare, eşuat în oraş şi tot mai aproape de mine, tot mai aproape. Cu ochiul drept plâng mai mult. În seara aceea atât am înţeles, că ochii nu plâng la fel, nicio simetrie, o parte din noi suferă, o parte din noi ţine piept asaltului sentimental. Exista şi un împărat, acum îmi amintesc, care cu un ochi plângea şi cu unul râdea. Poveştile le-am înţeles totdeauna târziu, îmi inspirau puţină frică, momentul culminant, mai ales, îmi usca gura, aşteptam mereu ca ceva din carte să iasă afară şi să mă prindă, toate poveştile aveau un personaj care semăna puţin cu mine, nu ştiu cum.
„Fata asta trăieşte prea mult întâmplările din cărţi“, mă simţea mama, şi îmi umplea mereu braţele cu basme, crezând că aşa mă vindeca, iar eu mă încurcam şi mai mult în vieţile acelea fantastice. M-am liniştit în şcoală, când mi s-a tot vorbit despre eternul triumf al binelui, adevărului şi frumosului. Poveştile sunt doar poveşti, finalul există dinainte, independent de emoţiile noastre. Lupta este doar o iluzie care ni se lasă pentru a avea noi sentimentul acela mare al învingătorilor. Finalul există înainte ca noi să ne naștem.
Andrei doarme. Nu s-a întors cu spatele. Nu mă supăr când se întoarce cu spatele. Şi eu mă întorc cu spatele. Dar nici nu pot să dorm. În filme, iubiţii dorm îmbrăţişaţi. Îl trezesc şi îi spun: „În filme, iubiţii dorm îmbrăţişaţi!“
„Ce te-a apucat? E târziu. Culcă-te odată. Şi lasă prostiile. Eu mâine mă scol la şase.“
Mă ia în braţe şi adoarme din nou, imediat. Braţul lui mă apasă, îmi strânge părul, nu-mi place să fiu trasă de păr. Mă desprind, mă înfăşor în halat, aprind veioza, Andrei geme, dar tot doarme. Îl privesc, îl mângâi şi el continuă să doarmă. Mă duc la bucătărie, îmi aprind o ţigară şi văd vaporul. Nu-l visasem, el era. Acolo, în faţa ferestrei. Nu năpustit pe trepte, ci în faţa ferestrei, suspendat, în aşteptare. Mare şi alb, orbitor de real, cine m-ar crede! Nu pot fugi, nu pot rupe, dar oare vreau cu adevărat, îmi doresc cu adevărat vaporul acesta nesfârşit în contururi acum, într-o zi încheiată prin a nu mă mai încape? Dacă aş şti cu adevărat, poate că toate ar înceta să mai existe, goana, hăituiala, cerbul ostenit care mă ajunge din urmă, nimic.
Dau la o parte perdeaua şi întunericul năvăleşte. Noaptea sunt alta. Temperatura corpului îmi creşte puţin, pot să văd formele dulci, ascunse, asediind aerul, sunt mai adevărată, aproape capăt o proiecţie a mea şi pot să mă privesc, mă copleşeşte un fel de împăcare cu rosturile.
Cu o mână tot mai rece şi tot mai albă şterg un petec de fereastră, mereu cu mişcări egale, până când ea îmi trece dincolo de sticlă. Întind degetele şi simt oraşul, pulsaţiile lui în liniile din palmă, pot să recunosc respiraţii, chiar pot să simt etaje de viaţă şi mâna mea tresare, strânge aerul greu, îngheaţă.
Îmi apare mereu în vis o femeie de var gâtuind la fereastră un porumbel. O senzaţie amestecată, de frică şi greaţă. Nu recunosc femeia aceea, deşi palmele sunt ale mele, deşi n-am atins niciodată un porumbel, pasăre agresivă, asociată, se pare, neinspirat liniştii şi păcii. Mă trezesc în panică, aprind lumina, îmi privesc palmele, nicio urmă, dau la o parte perdeaua, fereastra e închisă, dincolo nimic, întunericul şovăitor, nicio urmă. Frigul doar, senzaţie de care nu pot scăpa, tremurul acela care îmi bântuie visele.
O văd pe Sabina călărind pe o câmpie cu iarbă sângerie, cu părul în vânt. Pe gât are înfășurată o eșarfă. Întoarce capul spre mine și mă întreabă: „Unde vreți să fugiți?”
Mă întorc în pat lângă Andrei. Fără să ştie ce face, mă ia în braţe şi eu mă lipesc de el şi mă invadează aşa, o tihnă, un sentiment mare şi puţin pervers, în care încap maternitatea refuzată, dragostea de fraţi pe care n-am cunoscut-o, nostalgia copilăriei, tandreţea pierdută a părinţilor, încap toate, de-a valma, şi ochiul meu drept plânge din nou mai mult, şi îl strâng pe Andrei în braţe şi mi se pare că încă îl mai iubesc şi el doarme, şi mi se pare că fără el n-ar avea niciun rost să mai visez la altceva, la altcineva, nu poţi să visezi decât în libertate şi dragoste şi siguranţă, iar Andrei reprezintă toate acestea fără să ştie, fără să ştiu. Închid ochii şi văd cu încăpățânare un vapor mare şi alb aşteptând, suspendat, în faţa ferestrei.
A doua zi m-a vizitat mama lui Andrei. Trecuse prin cartier, la cumpărături, şi a urcat într-o doară, nu era sigură că sunt acasă, nu ţinea neapărat să mă vadă. Îmi plac vizitele neanunțate. Mama lui Andrei nu mi-a fost niciodată soacră. Din fericire, nu este mama legendară de băiat, nu-l iubeşte egoist şi orb, nu-l vrea doar pentru ea, nu l-a vrut niciodată, nu-l caută, căsătoria a salvat-o de băiatul mai mare care îi cam încurca planurile financiare şi îi aglomera casa.
Cu ea se poate stabili imediat un dialog robust despre cozi, prăjituri şi ciorbe, curăţenia de primăvară sau, mai profund, despre fratele lui Andrei, deştept şi răsfățat, asupra căruia s-au revărsat toată dragostea şi averea, păstrând totuşi o nostalgie ca un punct dureros, că nu l-a făcut doctor, el merita să fie doctor. Locuiesc împreună, seamănă între ei, mănâncă bine, într-o casă mare, fără cărţi sau dragoste pentru ele, trăiesc din amintiri despre restaurante, mese şi magazine. Mă simt bine ştiindu-i aşa, eu n-am familie în oraş şi îmi place gândul că nici Andrei nu are, suntem așadar singuri, am fi putut trăi, deci, fericiţi, odată ce fericirea începe și se termină în libertate.
Dragostea pentru Andrei îmbracă atunci mai multe forme, înţelegere şi sprijin, lasă, sunt eu şi femeie şi mamă, am eu puterea asta, lasă-te, eu sunt puternică şi zbor, ia-te după umbra mea, ştiu eu cum trebuie zburat, umplu eu aerul şi golul şi casa. Cam aşa era la început. Doar că ceea ce imaginăm, imaginăm pentru noi, nu oferim nimic din generozitate, ci din egoism.
