Încercări de tandrețe

Dora se întinse îmbrăcată pe canapeaua din sufragerie şi el îi scoase pantofii, trase draperia, aprinse veioza, îşi lăsă haina pe un scaun, toate petrecute în linişte. Dormea de multe ori pe canapea, mai ales în ultimul timp, sub pretextul că îl menaja, ea citea până târziu, iar el nu suporta lumina, el se trezea dimineaţa la şase şi oricum trebuia să fie odihnit pentru că muncea în fabrică şi asta nu era uşor, necesita efort şi angajare. Nicio ironie.

„Nu vii în dormitor? Poţi să citeşti, dacă vrei“, şi Andrei îi atinse ca în treacăt părul, stângaci şi neobişnuit, cu încercări de tandreţe.

Dora îl privi, dar foarte puţin: „Nu, mă spăl pe dinţi şi încerc să termin o traducere. A fost o seară reuşită. Ar trebui să-ţi mulţumesc?“

„Nici nu se putea un refuz mai lipsit de delicateţe“, auzi apoi uşa trântindu-se şi un soi de tristeţe se răspândi în cameră, o ajunse, o acoperi şi se retrase în dosul ferestrelor. Stinse veioza şi se ghemui sub pătura groasă de lână care încă mai mirosea a oaie.

Îşi aminti de primul drum în satul din Bărăgan unde fusese repartizată. Ea, îmbrăcată elegant, pe tocuri subţiri, urcând într-un autobuz din acelea pe care le vedea târându-se pe străzile de periferie ale oraşului şi cărora li se spunea curse sau rate, numai bune pentru drumurile de ţară, când noroioase, când prăfuite.

Parcă ar fi plecat la bunici. Era înainte de şase dimineaţa. Doar când se ducea în excursii se mai trezea aşa devreme, nu mâncase nimic şi avea un oarecare trac. Era doar prima zi de serviciu… Îşi cumpără un bilet fără loc şi urcă în autobuz, ferindu-şi ciorapii. Toate locurile erau ocupate de persoane care păreau să se cunoască între ele, mai toţi navetişti şi, cum avea să afle mai târziu, posesori de abonamente. În spatele maşinii, un bărbat cu barbă citea, urmărind rândurile cu o lanternă. Nu se luminase prea bine afară. În stânga ei, o femeie mânca un sandviş cu salam şi alta alături tricota, mişcându-şi caraghios capul ori de câte ori o şuviţă de păr cam încleiat îi acoperea obrazul.

Rămase în picioare, susţinându-se de bara autobuzului, nevoită să sprijine mereu un ţăran bătrân care se tot balansa în ritmul de mers, duhnind a tot felul de lucruri. Nimic nu o descuraja, era pregătită pentru orice, se informase ce însemna naveta, ştia din povestirile celor încercaţi ori din literatură cam cum arăta o maşină cu eterni navetişti, o şcoală de ţară, copiii de acolo şi dascălii lor, toţi aruncaţi sub un semn de întrebare absurd, căruia însă nu ea era cea chemată să-i dea răspunsul.

Ieşiră din Bucureşti şi unii aţipiră cu fruntea lipită de geamurile murdare. Atmosfera se destinse. Cineva chiar scoase o sticlă de vin care trecu prin mai multe mâini de bărbaţi şi femei. Se luminase. Mirosea amestecat înăuntru. Un bărbat tânăr şi şmecher se duse până la şofer strigându-l „nea Titi“, îi spuse ceva, se prăpădi de râs, se întoarse la locul lui, lângă o fată care râdea şi ea mereu, jucându-se cu un inel ieftin.

Drumul era însă mai lung decât se aşteptase. Tensiunea i se dilua în oboseală. Cei din autobuz recurgeau acum la bancuri, povestioare şi bârfe. Păreau o familie care pleacă în vacanţă şi se simte bine. Cineva împărţea ness în păhărele mici de plastic. Nu o băga nimeni în seamă, tocurile se subţiaseră şi mai mult, îşi cam pierduse răbdarea fără să realizeze că drumul acesta îl va face de-acum mereu, zilnic, ca o pedeapsă. Şi cum orice pedeapsă urmează vinei, trebuia căutată greşeala, dar ea nu mai avea nici gânduri, nici puterea să încerce să înţeleagă.

În fine, autobuzul începuse să se oprească în fiecare sat şi grupuri-grupuri coborau dispărând în vreo clădire sau pe vreo uliţă, nu se ştie unde, satele rămâneau la fel de pustii. Maşina pornea mai departe, până când se văzu nevoită să-l întrebe pe şofer unde trebuia să coboare, şi el frână brusc, „Daţi-vă jos, trebuia să fi coborât la fermă, de aici e mai complicat să ajungeţi la şcoală“. Fu îndrumată s-o ia înapoi până la consiliu, apoi să urce dealul şi o să vadă ea şcoala, nu era departe. Aveau şi un local nou, la şosea, dar nu se dăduse încă în folosinţă. Oricum, profesorii şi directorii erau la şcoala veche, acolo să se ducă, lângă biserică.

Nu-i fu uşor să urce dealul cu tocurile ei subţiri, dar aerul era curat şi iarba verde. Nu se descurajă nici când ghici şcoala într-un corp de clădire lungă şi dărăpănată, spoită în alb, înconjurată de un brâu de lemn din care, la un moment dat, porneau trei trepte sparte de piatră. În curtea şcolii, gâşte, găini, câteva oi şi o turlă căzută de biserică, o bancă stricată şi abandonată acolo, pe lângă care se învârteau doi câini.

La intrare, într-o încăpere mică şi întunecoasă, presupuse a fi cancelaria. Era însă şi biroul directorului şi secretariatul, toată şcoala având doar trei săli de clasă şi una pentru grădiniţa de copii cu toate grupele ei. Recunoscuse câţiva dintre cei cu care venise în autobuz, zise bună ziua, nu-i răspunse nimeni, două tricotau, unul fuma şi doar bărbatul tânăr şi şmecher o corectă: „Bună dimineaţa. Sunteţi profesoara de… de… de franceză, voilà, am ghicit. Eu şi colegii mei vă urăm bun venit.“

Dora încercă să zâmbească timid, iar doamna Ivescu, profesoara de biologie, o măsură cât putu de ironic, plescăi din buze şi îşi aprinse o ţigară: „Dă-i, măi, Gigi, şi fetei ăsteia un scaun, că vine tocmai de la Bucureşti.“

Gigi făcu prezentările şi o puse în temă cu practica agricolă care începea peste două săptămâni şi avea să ţină până-n iarnă, cu mersul autobuzului şi modalitatea de a-şi scoate abonament, atrăgându-i atenţia că, dacă ia vreo ocazie până în oraş, să nu-i dea şoferului mai mult de 45 lei că urcă preţul, strică piaţa şi ce facem după-aia?! Tot Gigi îi spuse să nu bea apă din găleata din cancelarie că mai dădeau şoarecii noaptea prin ea, că ei sunt un colectiv unit în care o să se simtă bine, cuvinte la care doamnele profesoare protestară cu mormăieli de nerăbdare. Gigi se ocupa cam mult de noua venită. Fata care râdea încă din autobuz, jucându-se cu un inel ieftin, se dovedi a fi profesoara de educaţie fizică, îl chemă pe Gigi afară şi i se urcă în spate, o figură, probabil, de gimnastică pe care o exersau în fiecare dimineaţă şi care destinse frunţile doamnelor, liniştite că lucrurile îşi reluaseră drumul obişnuit, Gigi redevenise al lor, că mare lucru e un bărbat într-o şcoală de ţară, iar ele nu-l aveau decât pe el, moşul de istorie care fuma şi îşi freca mâinile nepunându-se oricum la socoteală.

Dora rămăsese într-un colţ, regretând că nu-şi luase nimic de citit. Altfel visase ea prima zi de şcoală. Ştia că există condică de prezenţă şi tare ar fi vrut să se semneze şi ea acolo, dar nu îndrăznea să întrebe şi i-ar fi plăcut să afle unde era directorul, să-i dea repartiţia, s-o vadă că se prezentase la post la data indicată, ca o mică martiră mascând sacrificiul.

Pe la douăsprezece, cum nimeni nu aducea vorba nici de director, nici de condică, cum începuseră să cam plece, dar nu la Bucureşti, că autobuzul trecea abia pe la trei, se auzi întrebând: „Şi domnul director?“, aproape bosumflată, castelele începeau să se năruie, entuziasmul se risipise, ipostaza profesoarei de franceză în satul acela îşi cam pierduse din poezie. Tot Gigi o lămuri, oscilând între a o tutui sau a păstra pronumele de politeţe, nereuşind să-şi definească o impresie şi să adopte tonul potrivit: „Directorul plin e la Slobozia, iar eu sunt adjunctul.“

În cei doi ani cât a făcut naveta în Bărăgan a aflat multe despre Gigi şi trupa lui de profesoare, nu s-a ales însă cu nimic din această experienţă pe care acum o găseşte doar tristă şi inutilă. Acolo nu puteai să fii tu însuţi şi nu aveai a visa, trebuia să laşi impresia că eşti unul de-al lor, să le adopţi jargonul, să le suporţi glumele nesărate, să te integrezi, cu alte cuvinte, pentru a nu fi în permanenţă ironizat de cei mulţi şi mediocri care au puterea şi impun ritmul lor, ca pe o lege din care, dacă te sustragi, vei ajunge centrul dizgraţiei şi ţinta răutăţilor.

Dora rezistase totuşi, lăsând însă impresia că e anormală, odată ce nu mergea cu ei la chefuri în casa primarului, nu povestea episoade intime petrecute cu soţul în dormitor, condiţie esenţială pentru câştigarea prieteniei doamnelor profesoare, nu acceptase să-i dea note mari fetei miliţianului, nu-i permitea lui Gigi s-o pipăie cum făcea cu toate celelalte, nu mânca seminţe când ieşea cu copiii la câmp, nu tricota şi nu ştia bancuri scabroase, în fine, nu făcea o serie întreagă de lucruri, obligatorii şi fireşti, nici măcar nu căra acasă roşii, vinete, gogoşari şi ce se mai găsea pe acolo – atitudine răuvoitoare, amarnic condamnată de întregul colectiv.

Gigi o poreclise Aristotel şi toate îi ziceau aşa, pentru că citea mereu, prea mult, în cancelarie, în autobuz, în loc să participe la viaţa antrenantă a grupului didactic care se distra minunat, fără regrete, incertitudini şi întrebări. Gigi o văzuse cu „Poetica“ lui Aristotel şi îi plăcuse dintr-odată numele autorului. Cum orice înfumurare se duce cu timpul, cum mediul înghite şi uniformizează, rămânea singura posibilitate ca profesoara de franceză să fie puţin ţicnită odată ce nu se dăduse pe brazdă, aşa că nu o simpatiza nimeni, o priveau ca pe o fiinţă ridicolă şi hotărâră cu toţii să-i spună Aristotel, când cu dispreţ, când cu milă.

Lui Gigi îi mergea bine de când îl numiseră şi directorul căminului cultural, mai trăgea şi el din vânzarea biletelor la filme, de alimente nu se punea problema, cei din sat îi dădeau de toate, aşa că îşi permitea să le ducă pe doamnele profesoare la o bere la bufet, făcând pe artistul cu toate, dar preferând-o pe secretara cea nouă care o înlocuise pe profesoara de educaţie fizică. Atmosfera senină s-a cam spart când nevasta lui Gigi a fost detaşată la aceeaşi şcoală.

Relaţiile acolo erau complicate ca în procesele verbale, sufletele simple, vieţile degradate şi, totuşi, cel mai mare rău care i se putea întâmpla vreunuia dintre ei ar fi fost să fie transferat în Bucureşti. Dora se prefăcea că nu înţelege adevăratele situaţii în care lumea se aşezase de bunăvoie, pentru a nu înnebuni definitiv în atâta ignoranţă şi mizerie.

În aceşti ani, Andrei fusese alături de ea, o încurajase, o mângâiase, îi făcuse pantofii seară de seară, îi periase hainele, o aşteptase cu mâncarea caldă, protejând-o de întuneric şi frig şi zgomot, ca pe un bolnav susceptibil la cuvinte şi gesturi.

Dora ajungea târziu după-amiezele acasă, plină de praf sau un munte de gheaţă. Dacă avea noroc să fie apă caldă îşi făcea un duş, dacă nu – zăcea, refuzând să mănânce, plângându-se că nu mai ştia să vorbească, să râdă, să respire, că nu mai era capabilă să simtă nimic, decât oboseala care cobora din creier, covârşind-o. Despre copiii ei de la şcoală, despre cum era acolo nu povestea niciodată nimic.

Andrei o înţelegea, o aştepta, o urmărea cu delicateţe, deşi nu o dată o condamnase de teatralizare, doar nu era singura femeie care făcea naveta, ce atâta tragedie. Exersase însă tăcerea, continua să fie atent şi răbdător, tandru şi blând şi asta îi făcea bine Dorei. El era unicul punct de sprijin, căldura şi forţa pe care acum le căuta dezorientată la bărbatul, acelaşi şi totuşi altul, care dormea în camera alăturată.

Printr-o cunoştinţă a Sabinei, un diplomat cu relații, fusese în sfârşit transferată într-o şcoală de periferie şi imediat uitase numele satului din Bărăgan, numele profesoarelor, ale copiilor care, naivi, îi aduceau flori de pe marginea şanţurilor. Uitase tot, poate prea repede, şi la scurt timp începuse deriva. Între ea şi Andrei o pânză imaginară se deşira încet, îndepărtându-i cu fiecare clipă, atât de încet şi de sigur, încât nu avuseseră timp să înţeleagă că, sub picioarele lor, bucăţi de gheaţă alunecau în sensuri opuse trăgându-i, ca pe nişte sicrie albe, în lumea mişcătoare a formelor.

Ceea ce ni se întâmplă nu are justificări, inutil să căutăm motivaţii în actele noastre, dictate oricum de o mână străină, nevăzută, îmbrăcată în mănuşă de fier. „Dacă am fi avut putere şi timp…“, se gândi Dora. Aruncă pătura groasă de lână, porni spre dormitorul în care Andrei dormea fără vise, se aşeză pe marginea patului, îi ascultă respiraţia ritmică, întinse mâna, strânse degetele, se întoarse, ieşi. Niciun zgomot. Cum putem trăi în lipsa dragostei, mai bine exaltaţi decât deformaţi de indiferenţă, mai bine acoperiţi de cioburi şi urlete într-un univers fără ordine şi înţeles.

Dintr-o mai veche înclinaţie spre patetic, sufletul încă nenăscut dar nemuritor bântuia din cameră-n cameră. Dora deschise fereastra spre oraşul devenit un zburător îmbrăcându-şi cămaşa de întuneric, trase aer în piept şi aproape văzu grădina unde porumbeii creşteau morţi în piatră.

(sursa foto: detectiemetal.com)