Viitorul se regăseşte în trecutul nostru

Intrasem în luna mai a anului 2000. Instalaţi toţi patru în maşina de teren Land Cruiser – care semăna mai degrabă cu un vechi Aro de-al nostru – luam cu asalt ținuturile berberilor, vechii locuitori ai Atlasului. Citeam din mers, ani la rândul luptaseră cu arabii cuceritori, n-au rezistat şi, aşa cum se întâmplă cu triburile mărunte, au fost cucerite şi asimilate obiceiurilor şi religiei musulmane. Ne-au atras atenţia femeile, purtau aceleaşi costume orientale însă mult mai viu colorate, însăşi fizionomia lor era mai aparte, rotunde la faţă, cu pielea albă şi trăsături caucaziene. Trăiau în gospodării extrem de modeste, le-am văzut cum fierbeau mâncarea afară, pe pirostrii sau la focul încins direct pe pământ. Copiii, aproape toţi analfabeți, păzeau turmele de capre pe colinele sterpe, cu soarele necruţător deasupra capului şi teribila povară a sărăciei şi nimicului cotidian. Tații arabi făceau negoţ cu te miri ce, vase din lut ars, artizanat din piele, fructe pe care le luau de la gura pruncilor. Toate acestea când porţi în suflet o adunătură sărăcăcioasă din piatră şi lut, numită casă şi câteva capre zmucite care îţi dau laptele şi brânza pentru cină.

Maşina hurducăia fie pe şoseaua prăfoasă în serpentine largi, scoţând la vedere coamele întinse, acoperite de pietre şi roci stranii, fie urma valea unui râu jalonată de-o parte şi alta de vegetație bogată. Către prânz am făcut escală într-o mică oază înconjurată cu pâlcuri de palmieri şi cactuși uriași. Clădiri puține și simple, din cărămizi de pământ stropite cu chirpici, ferestre și uși ce păreau mai degrabă găuri paradoxale. Ici, colo, ca niște mesageri ironici, un portal de lemn sculptat migălos, o fâșie de faianță cu motive florale şi geometrice în cele mai pure culori, o cochilie de scară.

Din mica piaţetă în care localnicii îşi expuneau marfa destinată turiştilor, am cumpărat en gros brăţări, cercei şi pandantive din argint inferior, lucrate în filigran şi colane din fructe uscate sau ambră, fiecare cu gândul la prietenele care le vor primi în dar la întoarcere. În acest loc, parcă uitat de Dumnezeu, am întâlnit cel mai frumos bărbat pe care l-am văzut în viaţa mea, un bătrân berber cu ochi albaștri – bleu-roi-ul regelui Arthur – învăluit în veșminte albe din cap până în picioare. Desculț, așezat cu picioarele încrucişate pe un chilim ros şi decolorat, aştepta ca cineva să-i cumpere cele două grămăjoare cu fructe de cactus. I-am dat de înţeles, prin semne, că vrem toată marfa, ne-a privit ca dintr-o altă dimensiune, şi noi pe el, la fel. Pentru că roadele erau acoperite cu ţepi tari şi ascuţiţi, a curăţat câteva şi ne-a dat să gustăm, dulci-acrişoare, puţin fade cu miros delicat. Am dat din cap şi bătrânul le-a decojit pe toate cu un cuţitaş, Marie scosese din rucsac o caserolă de plastic, n-a fost chip să se umple, toţi luam câte o gogonea moale, galben-verzuie, care aluneca imediat prin căile alambicate ale tubului nostru digestiv. Era minunat.

După ce i-a cerut permisiunea, Lilith a încercat să surprindă incredibilul personaj pe peliculă. S-a sucit după lumină, a ales unghiuri, s-a tupilat pe vine, a făcut loc în jur pentru a imortaliza conturul şi subiectivitatea fiecărei trăsături, orice pliu al turbanului, negreala şi duritatea unghiilor de la picioare, privirea de copil, mândru şi uimit în acelaşi timp. Mi-o imaginam în atelier, cu planșele de desen la îndemână, concentrându-se pe acest inefabil moment: întâlnirea tulburătoare a unui artist pasionat cu trecutul atemporal, într-o lume structurată social şi material din tăcerea lui Dumnezeu.

Între timp Samir, adevărat as într-ale turismului cu străinii, ne-a povestit aşa, într-o doară, cum într-o colibă mai răsărită de la marginea oazei trăieşte o foarte cunoscută prezicătoare din zona Rifului. Percepută mai curând ca simbol al unei tradiţii, puterea de a descâlci tainele trecutului şi ale viitorului reprezenta în aceste locuri un reper explicit, iar autoritatea femeii se legitima deja prin celebritate. Repezit, în franceza lui cu accent inconfundabil, ghidul nostru ştia să-şi vândă marfa cu dibăcie, mă rog, în nenumăratele lui deplasări cu străinii, învăţase cum să profite şi băştinaşii şi naivii sau curioşii. Zahara, în traducere Fleur, fusese consultată – mânuia Samir cele mai anapoda neologisme din vocabularul său – de celebrităţi de la Hollywood şi chiar de către personalități cu alt statut social, cum ar fi soţia unui fost președinte american. Convinse de harul femeii, au revenit şi au adus cu ele alte amatoare dornice să-și afle evoluţia cuplului, a carierei sau pentru a da un anumit sens întâmplărilor mai mult sau mai puţin plăcute ale vieţii. Cu alte cuvinte, o vizită la madame Zahara ar fi meritat cu prisosință! Şmecherul Samir a ocolit preţul unei consultation, unde puteam afla cum vom deveni bogaţi şi faimoşi , câţi copii ne aşteaptă pe cărările vieţii, ce ne paşte la următoarea întâlnire cu solstiţiul şi echinocţiul. Vrăjeli.

Eu şi Pascal, până la un punct şi Mary, nu ne-am arătat deloc entuziasmați să ne supunem de bunăvoie unei experiențe incompatibile cu modul nostru de a gândi şi a crede. Toţi eram deja marcaţi de straniile vedenii ale lui Lilith, pentru a ne mai împovăra cu inextricabile conexiuni între exotism, şarlatanie şi adevăr cu inserţii locale. Ei bine, de parcă ar fi vrut să se joace de-a baba-oarba cu ea însăşi, Lilith a muşcat imediat din undiţa aruncată de Samir. Ca şi cum nu ea mă adusese cu o seară înainte în pragul nebuniei! Pentru că nu voia să se oprească la porţile cunoaşterii, explica în nuanţa griului imposibil de dibuit în negură Puţin îi păsa dacă gestul în care se implica, era aprobat sau nu de judecători demni de încredere. Revoltat, i-am adus aminte prin ce momente de groază trecea în fiecare seară, de complicaţiile emoţionale şi crizele profunde de incertitudine. În zadar – au urmat încruntarea sprâncenelor, muşcătura buzei de jos, urâţirea. Întrepătrunderea modalităţilor de exprimare care nu sunt etanşe. Nevrozele abundă.

Pentru a aplana conflictul brutal care plutea în aer, Marie a acceptat să meargă şi ea:

– Las-o să guste şi această nebunie, o cunosc îndeajuns, mi-a şoptit, servindu-se de momentul în care, pentru o clipă, am rămas singuri.

– Marie, ştii bine că nu-i nebună, e doar foarte speriată şi încăpăţânată…, am protestat slab.

Au plecat însoţite de Samir. Lilith cu un gest prin care trimitea un sărut din zbor, era minunat de copilăroasă şi, la ultima cotitură, înainte de a ieşi din câmpul nostru vizual, fără să se întoarcă, a fluturat mâna dreaptă ca un adio. Pierdut, dislocat, indiferent la rătăcirea ei am răspuns în acelaşi fel. De la o infinită depărtare. Stabilisem cu Samir să rămână lângă femei până când întrevederea avea să ia sfârşit, Pascal l-a amenințat, mai în glumă mai în serios că, dacă se întâmplă ceva cu ele, îl spânzură de picioare. Acesta a zâmbit cu gura până la urechi şi ne-a asigurat în felul său, un pic servil, un pic arogant, că nu era pentru prima oară când merge la Zahara. Şi, pentru a-şi întări victoria şi prestanţa individuală, ne-a atras atenţia să stăm pe lângă „jip” pentru ca eventualii hoţi să nu îl fure cu noi cu tot.

S-au întors destul de târziu. N-am avut timp de întrebări şi răspunsuri – intrat în criză de timp, Samir ne-a anunţat că vom porni imediat spre vest, la aproximativ patruzeci de kilometri se afla un motel unde puteam înnopta. Zoriţi, prinşi într-un vârtej de semne şi exclamaţii, parcă nemaiputând ţine pasul cu noi înşine, ne-am distribuit aproape aleatoriu în spaţiul baroc al maşinii. Când am pornit, aerul se răcise ca după grindină. Înfăşuraţi în pături şi ce ne mai picase la îndemână, ne îndreptam tăcuţi spre o destinaţie necunoscută.

Începuse să se însereze. Treceam atenţi prin locurile destul de neprietenoase și nu apucaserăm să vorbim despre rezultatele „şedinţei de psihanaliză”, cum se exprimase eufemistic Pascal. Una lângă alta, pe bancheta din spate, cele două femei tăceau încordate şi ţepene ca într-un decor de teatru. La fiecare zdruncinătură lumina slabă se fractura pe chipurile lor, adâncindu-le fiecare trăsătură, fiecare rid într-o linie întunecată şi intensă. Niciuna nu se afla în apele ei.

– Ce v-a prezis ghicitoarea? îndrăzni Pascal într-un târziu. Stătea în faţă, lângă Samir, faptul că îl ştiam acolo, francez decent şi politicos care rupea şi un pic de arabă, îmi dădea un soi de siguranţă, un punct de sprijin în aceste ţinuturi absolut străine şi neprietenoase. Fără el aş fi fost complet lipsit de reper şi iniţiativă.

Se simţea că nu au dispoziție pentru confesiune. De când urcasem în mașină, păstrau aceeași liniște mormântală, ce-mi părea mai relevantă decât un răspuns. Pentru a nu lăsa loc altor întrebări curioase ori remarci neinspirate, Mary a conchis:

– Viitorul se regăseşte în trecutul nostru. Şi cu asta basta! E valabil pentru toată lumea.

Îmbrăcată într-o jachetă matlasată cu guler înalt şi fesul de lână tras până sub sprâncene, Lilith se chircise între mine şi Mary. Nu scosese o vorbă. Avea ochii injectaţi şi ceruse voie să fumeze, era la fel de tânără şi atrăgătoare, numai corpul parcă încetase să trăiască. Îi presimțeam frica disperată.

(sursa originală foto: actualMM.ro)