Ultimul martor

Leni a părăsit Ef-ul a doua zi dimineaţă; tristă, rezervată şi învinsă, s-a urcat în Mercedes-ul ei decapotabil şi a demarat în trombă. Către miezul nopţii îi spusesem în faţă, pentru o anumită perioadă de timp, nu vreau să o mai văd şi să nu mă mai caute. Îngroptată în propriile sfâşieri i-am cerut iertare pentru toate încurcăturile şi neplăcerile în care o târâsem fără să vreau. Neobişnuită cu echivocul şi jumătățile de măsură, a acceptat să plece fără alte explicaţii şi întrebări. Înainte de a mă îmbrăţişa, fără să-şi camufleze un soi de răutate sub zâmbetul pieziş, mi-a aruncat mănuşa:

– Într-unul din geamantane ai laptopul. A fost primul obiect de care trebuia să mă debarasez, înainte ca procurorul să-l solicite pentru cercetări. Mi-am permis să mă uit peste texte, nimic incriminator: traduceri la care lucrai, un început de studiu despre poezia unei Adrienne Rich, de care n-am auzit, nişte notiţe legate de numele lui Papus – aşa am aflat, era supranumit şi Balzac al ocultismului – poeme pe care ţi le-a dedicat Stamo… tuşante, n-am ce zice; în sfârşit, o grămadă de chestii printre care şi o fereastră-document pe care scria Jurnal; se află sub parolă, deci n-am avut cum să accesez. Aruncă o privire, poate vei afla noutăţi. În ceea ce mă priveşte – un fel de concluzie – n-am ştiut că mă evaluezi doar la atât!

– Fiecare cu nebunia lui, dragă surioară… Să n-ajungi să-ţi cotrobăi prin suflet cu ochii lui Freud, lungită pe canapea într-o fundătură de lume. Bătrânul pare depăşit acum, când totul a fost spus, încercat respins şi aşa mai departe. Omul modern, primitiv şi supersofisticat! Un rahat cu moţ şi pretenţii! – am reacţionat cu o superioritate absurdă şi nejustificată. De fapt, mă deranjase indiscreţia, tirania privind laptopul.

După ce bolidul a ţâşnit dincolo de rampă, nu şi-a întors privirea, nu a fluturat mâna a rămas bun. Am rămas multă vreme pe terasă, de parcă aşteptam să se întoarcă; m-am întins în salonul de la parter, în penumbra draperiei vişinii şi am plâns. Se anunţa o zi dintre cele mai rele!

Am zăcut toată dimineaţa rugând-o pe Marta, cât mai frumos posibil, să nu vină din oră-n oră să vadă ce fac, ori să-mi aducă de mâncare. Atmosfera asfixiantă, deruta, nebunia de a întreba şi de-a afla – toate aceste evenimente în care-mi găseam şi nu-mi găseam locul – nu puteau fi lăsate în voia lor sau a mea. Martha veghea îndeaproape, aşa cum făcuse toată viaţa!

Nevoia de clarificare se stinsese pe undeva, în sfârşit, terifiantul mozaic se întindea la picioarele mele în toată splendoarea, ca cele de la faimosul muzeu Bardo din Tunisia. Doar câteva găuri întunecate, jenante ca nişte măsele lipsă, mă ţineau cu disperare în şah: cam aşa arăta nenorocita mea de viaţă într-o toridă zi de întâi iulie la Ef… Un depozit de nemulţumire, indiferenţă, durere difuză, frustrare; o femeie oarecare, pierdută printre nenumărate umbre, în jungla unor evenimente absurde şi incredibile la care nu ştia să facă faţă. Lucidă? Într-un anume sens, prea lucidă!

După orele prânzului, dinspre apus, chiar peste vârfurile brazilor ce însoţeau drumeagul spre ”fântâna rece”, cum îi spuneau localnicii, începură să se adune nori vineţii care, pe măsură ce înaintau, deveneau din ce în ce mai apăsători şi negri; un vânt insidios cotrobăia locurile cele mai improbabile, zgâlţâind Ef-ul, ca şi cum s-ar fi distrat pe seama neputinţei sale. Peste câteva minute, picăturile de ploaie, la început mari şi răzleţe, se transformară atât de rapid în şuvoaie grele, cu tentă metalică, încât orăşelul părea un imens acvariu; pe acest fundal de natură dezlănţuită am deschis laptopul. În camerele de la etaj, ca o sfidare,străluceau toate candelabrele aprinse

Când obiectul negru şi plat s-a deschis în faţa mea precum o carte cu o mie şi una de poveşti, am simţit bucurie, dar şi o strângere de inimă. Aşa, ca în faţa unui bun prieten pe care nu l-ai văzut de mult timp şi nu ştii cum să-l iei, amândoi retraşi în expectativă. Câteva clicuri, câteva imagini, regate misterioase, pasaje întregi fără titlu; sechelele, amintirile, sentimentele mele de dinainte se regăseau în creierul acestui Intel Dual Core, ultimul martor care nu putea să trişeze, ori să-mi răstălmăcească gândurile. Am accesat Jurnl. N-aveam răbdare s-o iau de la prima pagină, citisem de atâtea şi-atâtea ori felul în care a început şi-a evoluat pasiunea între mine şi Stamo, încât ştiam totul pe dinafară. M-am oprit la începutul lunii februarie.

(va urma)

(sursa foto: curlylittlewords.wordpress.com)