Și dincolo există Ceva

Înfruntam deşertul saharian. Deşi Samir ne arătase cum să ne înfăşurăm capetele cu pânza albă cumpărată încă de la Marrakech, un fel de eşarfă imensă care nu lăsa la vedere decât ochii, protejaţi la rândul lor de ochelari de soare, praful fin, înecăcios, pătrundea prin orice fantă, oricare rid. Aventura ne luase în primire ca în transă. Magnetică, fantastă.

Primul convoi de cămile l-am întâlnit când nu credeam să mai existe fiinţă vie de jur împrejur. Mergeau agale, acoperite cu chilimuri decupate în jurul singurei cocoaşe, încărcate de-o parte şi de alta cu samare, coşuri din rafie, baloturi cu făină, sare ori alte produse necesare existenţei în cea mai aridă zonă a pământului. Samir s-a oprit şi a discutat cu şeful coloanei, un bărbat tânăr, cu pielea aproape neagră, înfăşurat în pânzeturi lejere, de culoare albastră. Vorbeau scurt şi repezit între soare şi piatră făcută ferfeniţă, poate se mai întâlniseră în acest clocot de lumină efemeră şi cele şapte vămi rituale. Până la Rissani, încă o oră de mers. Fără escală, am rostit în cor, preferam să mergem întins, pentru a ne rămâne timp suficient la întoarcere. O noapte petrecută în deşert, pentru un cvartet de europeni smintiţi, patenta depăşirea psihanalizei.

În jurul prânzului eram la Rissani, în plin deşert, cam la două sute kilometri distanţă de graniţa cu Algeria. Un orăşel gravat în piatră şi nisip, cu ziduri de apărare dantelate, care mi-au amintit broderia exterioară a catedralelor Europei vestice. Localitatea în sine, un labirint de pieţe, scuaruri, porticuri şi nişe, toate cioplite sau sculptate în pământ de culoarea nisipului. Ocru, galben, cenuşiu, umbre. Limite.

Îmbrăcată în alb, cu sandale romane şi turbanul cochet înfăşurat în jurul feţei şi al gâtului, Lilith filma încontinuu, renunţând la prânzul frugal pe care eu, Mary şi Pascal l-am încropit într-un birt, un clivaj între real şi supranatural. Am mâncat lipie albă, coaptă pe vatră, am băut lapte de capră şi Coca-Cola adusă de Samir dintr-un loc numai de el ştiut. Irepresibilă grabă interioară. Ostilitate insidioasă în faţa pustiului şi a necunoscutului.

După ce Samir a făcut rost de o canistră de benzină şi ne-am refăcut rezervele de apă, cu motorul duduind periculos sub arşiţa în toi, am pornit înapoi, urmând acelaşi traseu pe care venisem. Rissani rămânea în urmă ca un capăt de lume şi fiecare kilometru parcurs de-acum înapoi, părea o fugă spre lumină. Planul era ca târziu, dincolo cu mult de miezul nopţii, să ajungem la Manssour şi de acolo, cât mai rapid posibil, via Marrakech – Casablanca pentru a ne îmbarca în avionul spre Paris.

După aproape două ore de mers, înainte de a pătrunde în ţinuturile subalpine, ne-am oprit pentru a schimba hainele uşoare şi lejere cu îmbrăcămintea groasă, depozitată în bagajele din spatele maşinii. Ne aflam într-un fel de semicerc îngrădit de cactuşi bătrâni, plini de spini afurisiţi şi buchete uriaşe de agave, ale căror frunze lungi şi arcuite spărgeau nisipul uscat şi întunecat. În depărtare, tăcute şi spectrale se profilau colinele stratificate de piatră, nisip şi pământ, semănând cu ghearele unei maimuţe uriaşe.

Bronzată, cu ochii înroşiţi de praf şi totuşi strălucitori, Lilith îşi pregătea hanoracul, adidaşii, nelipsitul fes verde cu dungi bej. Şi-a împăturit apoi, cu meticulozitate, eşarfa albă din care continuau să cadă infime particule de nisip. Cu o mişcare bruscă şi-a tras părul lung în faţă şi aplecată, începu să şi-l pieptene cu degetele răşchirate. Când şi-a îndreptat capul, râdea. Nu mâncase nimic toată ziua, băuse apă clocotită din termos, rupsese o fărâmă de lipie. Am văzut-o cum scotoceşte în nelipsitul rucsac plin de fermoare, cu surprinzătoare bucurie în glas ne arătă ultimele două batoane de ciocolată.

– Vă răsfăţ! am mai apucat să aud.

O secundă… două… scrâşnetul fermoarului şi deodată, ţipătul înfiorător pe care bătrânul Atlas părea să-l propage dincolo de ceruri. Cu năpârca agăţată cumva de braţul ei, tânăra femeie începu să alerge, de câteva ori s-a rotit în cerc, zgâlţâindu-şi mâinile ca o marionetă. Apoi s-a oprit. Brusc. Urlând dement a apucat şarpele cu cealaltă mână, o secundă îl ţinuse drept şi l-a privit ca pe un trofeu, în cele din urmă l-a aruncat jos şi a rămas o stană de piatră. Gura ca o rană învineţită, încremenirea noastră, răcoarea căzută brusc, toate aminteau o scenă din tragediile greceşti. Năpârca subţire şi lucioasă, aproape ca un colan egiptean, unduia rapid prin nisip, căutându-şi adăpost. Cu incredibilă rapiditate, Samir a izbit reptila de mai multe ori cu un cuţit mare şi lat, până când n-a mai rămas decât o grămăjoară vâscoasă, alb-negricioasă. Îl trecuseră apele şi nu mai era nevoie de cuvânt. Eu am înţeles că există demoni. Şi m-am umplut de ură..

Pascal era lângă Lilith, îi tăiase mâneca pulovărului cu un briceag şi căută muşcătura, deasupra încheieturii, peste venele albăstrii, se zăreau două înţepături mici şi simetrice. Niciun pic de sânge. Stătea întinsă pe hanoracul ei la umbra unei agave, Samir îşi lipise gura de rană şi se opintea să scoată veninul, scuipa şi iar încerca. I-am luat locul şi mă străduiam cu toată forţa organelor interioare şi exterioare să scot răul din trupul iubitei mele, o dată…, de două ori…, din nou Samir, apoi Pascal. Am strigat la toţi, cerându-le să vadă dacă în trusa medicală nu erau fiole cu vaccin antivenin, Marie răsturnase întreg conţinutul pe jos, căutând în zadar. Vorbeam toţi sau tăceam toţi. Ca să oprim răspândirea veninului în sânge i-am legat braţul deasupra muşcăturii cu o eşarfă îngustă. Pascal îi lua pulsul.

– Cum e posibil să n-avem vaccin?!? Sunteţi demenţi, inconştienţi… Nenorocitule! Fir-aţi ai dracului să fiţi! Te omor, te omor cu mâna mea, nemernicule! strigam la Samir.

Nu avea ce să-mi răspundă, cu chipul îngheţat ca o lamă de pumnal ne zorea, explicându-ne că trebuie să ne întoarcem la Rissani. Numai acolo puteam găsi antidotul. Îmi dădeam seama că nu exista altă soluţie, timpul lucra avid împotriva noastră. Înapoi în deşert.

Maşina gonea prin pustiurile mişcătoare, din spate, venind peste noi, înserarea ducea cu gândul la neputinţă. Întinsă pe canapeaua din spate, cu capul pe genunchii mei, Lilith gemea cutremurată de frisoane. Capul i se aplecase într-o parte şi îi zăream marginile genelor lungi, nasul drept cu nările fine, conturul buzelor încordat într-un rictus de durere. I-am şters din nou fruntea îmbrobonată de sudoare, a deschis ochii şi m-a privit cu nesfârşită milă. M-am aplecat să o sărut şi i-am auzit şoapta: Iartă-mă…, te rog să mă ierţi… Fetiţa a revenit, e deasupra mea şi îmi întinde mâna. Zâmbește, Sebastian, mi-a revenit îngerul!

Am ajuns la Rissani când se înnoptase definitiv. Samir s-a îndreptat direct spre aşa-zisa farmacie, o dugheană cu obloanele trase din spatele căreia nu se putea închipui nicio brumă de speranţă. După încă o jumătate de oră de buimăceală şi alergătură dementă, am ajuns, în sfârşit, la un medic veterinar. Acesta i-a administrat imediat vaccinul antivenin şi, încremeniți, așteptam efectul. Lilith trăia, însă nicio schimbare. Doctorul a chemat un bătrân arab, un vraci care începu să-i toarne în gură, cu linguriţa, o zeamă albă ca laptele. I-a frecționat apoi tălpile şi palmele cu licori ciudate pe care le ţinea în sticluţe înşirate şi legate cu sfoară pe o creangă noduroasă de măslin; murmura, în acelaşi timp, cu buzele strânse un fel de incantații, după tradiţia lor vagă, ilegitimă şi misterioasă. Așteptam să mi se arate un semn, să mi se facă un semn, o dată ce intri în iad, te înfrăţeşti cu diavolul, în speranţa nebună că i te poţi vinde mai scump şi mai profitabil pentru el, dacă îmi cerea, aş fi fost în stare să dau foc la biserici şi la cruci, să omor oameni nevinovați, să îi înalț ode, numai să mi-o dea înapoi pe Lilith. Totul în zadar, buzele iubitei mele începuseră să se înnegrească pe margini, nu mai deschidea ochii, nu mai auzea.

Vestea împânzise Rissani şi un doctor spaniol, turist ca şi noi, îngrozit de nenorocire, a venit în grabă să îşi ofere serviciile. I-a administrat Lilithei un al doilea vaccin antivenin de provenienţă americană, aşteptam cu sufletul la gură să se întâmple minunea, drama se întretăia periculos cu vinovăţia şi toţi din jur ne trăiam singularitatea în profundă tăcere. După o lapidară descriere făcută de Pascal, spaniolul a tras concluzia că tânăra femeie fusese muşcată de năpârca solzoasă, şarpe extrem de veninos care determină în această parte a lumii mai multe morţi omeneşti decât oricare reptilă. A mai pus şi alte întrebări, eu sau el aşteptam surprize, am reluat aproape cinematografic secvenţele horror la care luaserăm parte între agave şi cactuşi, hainele, rucsacul, ciocolata, gesturile… Fiecare ne-am expus propria versiune, versiuni oarecum diferite ale aceluiași lucru, medicul a conchis univoc posibilitatea ca, atrasă de mirosul ciocolatei sau de alte dulciuri cu lapte, lighioana să se fi aciuat în rucsac cu mai multe zile în urmă. Dacă fermoarul rămăsese închis, n-a avut cum să evadeze, când lumina dat năvală, şi-a înfipt dinţii în mâna care îi dăruia libertatea. Coşmarul în stare de trezie. În noaptea aceea, imediat după ora două Lilith a murit.

De atunci, cu sufletul golit, urc iarăşi şi iarăşi Golgota. Nenorocirea căzută ca un bumerang din alte lumi poate fi o parte a destinului, ultima sfâşiere. Aura întunecată apărută pe casetele filmate de Lilith, nu face decât să mă dezlege: Fericit cel ce pătrunde tainele ascunse. Indiferent dacă Lilith a fost înger sau demon, făcea parte din categoria rară a aleşilor, cu o karma şi un destin numai al ei. Semnul apărut în Săptămâna Patimilor mi-a dovedit că şi dincolo există Ceva.

(sursa foto: webcultura.ro)